agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-27 | [This text should be read in romana] |
«Vorbind despre sine, fiecare contribuie la aflarea adevărului despre lume »
Tzvetan Todorov Da. Viața începe întâmplător. Mi-au spus-o de atâtea ori versurile lui Nichita Stănescu. Iar dacă viața începe întâmplator, atunci și povestea ei începe la fel. Ãsta a fost primul gând care mi s-a cuibărit în minte, când motoarele avionului au început să huruie, iar încordarea mea să crească proporțional cu distanța pe care pilotul o lua față de pământ. Pentru că odată cu primul zbor deasupra Europei, apoi, peste ocean, viața mea, ca trăire adevărată, înceta. Ea se cerea, acum, povestită. Trecutul, deținătorul anilor mei, cu întâmplări fericite și nefericite, ajunsese cerșetor la porțile prezentului. Între el și prezent se țesea încet un timp necunoscut. Era un timp? Fără culoare? Fără sunet? Fără contur? Fără amintiri? Atunci când nu simți că trăiești, timpul devine materie grea, inertă. Atunci când nu mai poți așeza un gând de-al tău într-o clipă viitoare, timpul ca durată a încetat. Albul monoton al norilor mă făcea să rămân în acest timp. Cred că timp se numea. Eu, ca ființă umană, născută în timp, cum l-aș putea numi altfel? De-abia târziu, la prima aterizare, când printre nori a început să se zăreasca pământul, povara necunoscutului a dispărut. Ființa mea a început să vibreze din nou: pământul, așa cum era el, împărțit de mâna omului, în mii de pătrate, ca un mozaic, se deschidea din nou în verde și maro, în roșu și galben… Culorile naturii se amestecau cu cele ale omului. Tot acum, am văzut cu ochii mei rotunjimea pământului, i-am văzut spinarea frumos arcuită. Am aterizat de trei ori și, de trei ori, am avut aceeasi senzație: că avionul coboară de pe o colină, pentru a onora întâlnirea cu pământul. Când avionul se ridica din nou, intram din nou în lumea norilor. Din cauza lor, niciodată n-am avut sentimentul că ating cerul sau că m-aș îndrepta spre el. Abia apropierea de pământ năștea în mine sentimentului cerului. Pământul era cel care unea în ființa mea rădacinile: cele care urcau din adâncul lui cu cele care coborau din înaltul cerului. De-ndată ce eram deasupra norilor, un timp se îndepărta de mine, un altul venea din urmă, un altul era pe cale de-a se forma. Cel care se forma era fără însușiri. Pentru că era un timp căruia nu i se opunea nimeni și nimic. Pentru că nu intra în contradicție cu trecutul sau viitorul….Pentru că nu putea fi comparat cu nimic. Curba șezlongului pe care stătea Reva se făcea tot mai adâncă, cedând sub greutatea corpului ei, în care se concentrase parcă întreaga materie a universului. - Reva! a strigat Nalia din toate puterile, de parcă Reva s-ar fi aflat la distanță mare de ea. Ce faci? Vezi c-ai să cazi! Și s-a repezit s-o prindă de braț. - Nalia, de ce strigi așa? M-ai speriat. Uite! Era să cad. - Bine, dar de asta am strigat,… și am venit spre tine. - Nu mi-am dat seama. De fiecare dată când încerc să-mi explic starea din avion, mă transform în ceva inert, fără însușiri, fără dimensiuni… Ai să râzi. Dar am sentimentul că sunt însăși materia brută, nemodelată încă de mâna timpului. - O, timpul! Mereu timpul! Aici, Nalia s-a oprit, s-a așezat mai precaută în șezlongul ei, și gânditoare, s-a întins dupa ceașca de cafea. Reva, și ea, acoperindu-se mai bine cu șalul, și-a luat ceașca de cafea între palme, lăsându-se furată de căldura și netezimea porțelanului. -Ce bine mă simt, Nalia! Întotdeuna, aroma și căldura cafelei, amestecate cu răcoarea toamnei mă fac să cred că am atins o limită, că dacă am ajuns până aici, pot merge mai departe. -Știi, Nalia, cred că narațiunea este, în felul ei, fidelă vieții. Ce mă uimește este armonia care, odată cu intenția de-a povesti, se stabilește între prezent și trecut. Cât de deschis se arată prezentul față de trecut, iar trecutul, se lasă primit, ostenit de atâta așteptare! Îmi vine să cred că trecutul înaintează spre prezent. - Cine îngăduie trecerea trecutului spre prezent? Narațiunea. Povestirea. Pentru ca ceea ce trăim să redevină viață, este necesară povestirea trăirii, așezarea ei în ramele trecutului și apoi readucerea ei în prezent. Prin narațiune, viața ia cunostință de ea însăși, capătă adâncime. Ultimele cuvinte Reva le-a spus în grabă, ca și cum, deodată, nu mai aveau importanță. S-a ridicat repede și s-a îndreptat spre grădină. Nalia a urmat-o tăcută. - Nu mi-ai spus că ai un nou locuitor în grădină, Reva! - Da. O broască țestoasă. Dar știi ceva? Pentru mine e mai mult de atât. - Cum așa? a întrebat Nalia, fără, de fapt, să aștepte un răspuns. - Broasca țestoasă e timp. Ea îmi satisface starea de timp ideal: încet, așezat, îngăduit, un timp în care poți rătăci, în care te poți împiedica, sau încâlci…. ca într-un ghem de lână…. - Ghem de lână ai spus? - Da. Ghem de lână…. Reva și Nalia s-au uitat una la alta, au mai repetat o dată ”ghem de lână”, și în hohote de râs s-au întors pe terasă. Soarele apusese, lăsând grădina și terasa în umbra dintre zi și noapte, și pe Reva povestind Naliei că viața….că timpul…că narațiunea….. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy