Cristinei, Andradei și
Medanei-Patricia


BIBLIOTECA ELVEÞIANÃ


Lumina se îngustează și se mărunțește până ce pătrunde între cărțile ticsite în rafturi.
Afară e altfel. Agresivă. Făloasă. Penetrantă. În ochi, în celule.
Despică și umbra.
E semeață, alinătoare.
Cameleonică, ieri, în același perimetru se lăsase lovită în plin de ploaia vijelioasă. Pletoasă.
Ieri, era o mătase sfâșiată cu furie.

Dârdâiam în plină zi. Hainele încrețite de umezeală mi se încolăceau pe trup, mă strângeau.

Ploaia elvețiană îmi gheboșa mersul. Avea tupeu. Iar eu, nu-mi luasem umbrela. Asta m-a făcut să mă întorc din drumul spre bibliotecă.

Am lăsat ceasurile elvețiene să-i măsoare cu exactitate furia vineție. Amestecată cu nouri.
Azi. În sfârșit, iată-mă în bibliotecă. Simt un soi de voluptate. Și dintr-un motiv penibil, în afara senzației pe care mi-o dă orice bibliotecă. E un mic orgoliu. Secret și ușor penibil ziceam, căci înaintând pe malul lacului, am rezistat perfidei frumuseți albastre. Nu m-am oprit. Cu îndărătnicie am refuzat să mă las copleșită de liniștea albastră. De arcada albastră dintre cer și apă. Luciul apei seamănă cu obrazul unei femei trufașe, sclipitoare. Am reușit să mă arăt indiferentă.
Apa e mereu tânără. Și când se zbârcește în riduri mărunte din pricina vântului.
În schimb, cărțile din bibliotecă sunt sihastre și prietenești. Prefer semnele lor încifrate și întrebările asemenea.
Mă legitimez la intrare. Posed un soi de „carte d’identité” pentru doctoranzi. Intru respirând adânc aerul aristocratic al încăperii. Mă simt ca un cal în plin avânt, în libertate. Caut cărțile vechi. Mă opresc la o enciclopedie. De artă.
Umbra stufoasă a informațiilor, numele foștilor artiști, se înșiruie pe foile albe ale caietului meu. Pare că această mișcare de translație dintr-o pagină în alta, bulversează atmosfera încăperii.

Mă arcuiesc peste secole.
Escaladez versanți de întâmplări artistice.
Sunt într-o sălbăticie de informații. E ca și când aș fi eu primul om care află atâtea. Primul cititor. Îmi curge prin vene o exaltare naivă. Săltăreață.
Ceasul elvețian de pe perete, oricât ar fi de precis, mi se pare că înaintează icnit. Tărăgănat. Bătrânicios.
Timpul real este doar cel trăit de mine. Zvăpăiat în interior. Mă îmbăt cu ispititoarea stare.
În sala de lectură la această oră, sunt doar eu. E ora mesei. Ar fi trebuit să fiu la Cité Universitaire, să aleg felul de mâncare dorit dintre cele expuse. Nici nu mă gândesc să renunț la teritoriul unde mă aflu.
Fiecare pagină e o nemărginire pe care trebuie să o străbat. Totul e să am încrederea că nu mă voi opri curând, că nu voi deveni șăgalnică, temătoare că nu voi reuși să mă vântur prin epoci și printre oameni care și-au dat silința întru armonia universului.
Am în față pagini de un galben dezmierdător. Alteori, aspru, exotic.
Vechii artiști, pictori, gravori, prind viață în imaginația mea. Au priviri incandescente, încercănate. Sfredelitoare. Apoi se potolesc în visare.
Redevin tăioase.
Fulgerătoare. Magnetizante.
Până ce simt o mână pe umărul meu.
Tresar. Este un domn stilat, mic de statură, uscățiv. Îmi spune într-o franceză gâjâită că locul pe care mă aflu este al său. Mă gândesc în sinea mea că, poate în Elveția se cumpără și locul din biblioteci, așa că mă scuz, mă ridic luând cu mine și Enciclopedia de culoare maronie cu dimensiunea unei plăci din lemn potrivită pentru un birou onorabil.
În sala bibliotecii nu suntem decât noi doi. Eu și proprietarul unui scaun aflat chiar în primul rând. Ce m-o fi apucat să mă așez popâc, la vedere, chiar în primul rând?? Dar iată că, de data aceasta, mi-am ales un loc mai retras.
Încerc să reînnod vraja întâlnirii cu foști artiști tulburători. Frământați. Excentrici. Rău platnici, poate. Fanatici în ideile despre artă. Săraci. Violenți poate. Visători.
Nimic nu se mai leagă însă. Îl privesc pe furiș pe colegul meu din sala aceasta cu aer regal.
Domnului coleg i-a crescut între timp mustața. E roșcată, ba maronie, cânepie, cafenie, nu mai înțeleg nimic. Atâta că, văd bine, are mustață. Nu o avea la venire.
O mustață arcuită. Ascuțită.
Mă înțeapă în obraji.
Domnul citește și el o enciclopedie. Dacă o dorește chiar pe cea la care m-am oprit eu? De aceea pare vexat. Posomorât.
Își mișcă picioarele ritmic. Să aibă oare o proteză de la genunchi în jos și să nu-și coordoneze mișcările?
Ori se distrează de unul singur jucând step?
L-o fi trimis nevasta de acasă pe cât e de cicălitor… Sau o fi vreun însingurat cu mania lecturilor.
Mâinile-i sunt înțepenite într-un galben molatec, grețos.
Are obrazul scorojit. Lunguieț. Livid.
Blagoslovit îndelung de timp.
Am înțeles. E un avar. Paginile volumului se împuținează sub privirile sale.
Mănâncă literele, frazele.
Îl văd cum devine grăsuliu, bondoc și nici nu se sfiește.
Degetele sale au noduri cărnoase. Picioarele-i atârnă butucănoase. De unde erau subțiri și jucăușe.
Tușește din pricina gustului de plumb, îl îneacă literele. Virgulele îi rămân în gât, le scuipă în barbă.
Domnul acesta e un avar care, în graba agonisirii, zdrelește literele.
Transpirația lui le face vâscoase, de nedescifrat.

Mă hotărăsc să plec din biblioteca elvețiană, unde timpul este măsurat de un ceas elvețian exact, foarte exact și ostil mie. Timpului meu.
Timpul meu trece peste mine alandala. Zglobiu. Înfricoșat uneori, trist câteodată, umil. Deloc exact.
E viu, trudit, vesel.



PUZZLE VENEÞIAN


Veneția în depărtare.
Încă mai suntem fermecați. Noi doi. Și alții.
Lumea-i haotic de frumoasă. Haosul răscolitor ne dă o stare de exuberanță. Simțământ original, încercat pe cont propriu. Ireductibil. Îl urcăm cu noi pe vaporetto.
Balansul vasului și al echilibrului nostru, ce iluzie de bine! Dumnezeiască. În depărtare bărcile în fața cărora ne-am pozat.
Niciodată nu-i destul albastru în apa mării din jur încât să nu-l putem privi.
Împreună luăm în stăpânirea ochilor întinderea. Pe vaporetto îmbulzeală reținută. Priviri senine, umeri dezgoliți, ochelari de soare, șlapi… Toate fac parte din regia momentului. Ne permitem să fim extravagant de indolenți. Poate ceilalți pasageri se simt puternici, triumfători.
Clipa se leagănă lin și cantabil. În contrast, valurile agile copilăresc de schimbătoare.
Lipită de cabina timonierului, în picioare, stă o femeie deșucheat costumată. Și cântă. O acoperă fustele puse una peste alta, viu colorate, poartă ciorapi în dungi stridente deși e foarte cald.
E vopsită țipător pe față, iar la gât îi atârnă o mască venețiană pe care și-o pune pe frunte și ochi între cântece.
Valurile, cântecul, pasagerii de pe vaporetto vicleniți de frumusețea mării par, sub soarele pătimaș, piese dintr-un puzzle.
Încerc în gând să-l montez.
Adaug o pasăre albă. Într-un zbor răvășitor.
Gânduri frânte.
Intervine fiorul fricii. Absolut nepotrivit.
Cântecul femeii se clatină penibil printre pasageri.
Alunecă uleios. apoi capătă accente viforoase.
Cei care înțeleg italiana râd cu poftă. Japonezii o fotografiază din toate unghiurile. Înțelegem și noi că femeia are un repertoriu deocheat.
Un câine bine hrănit se uită chiorâș spre ea, gata, gata s-o liniștească prin câteva lătrături forte. Îl strunește copilul, stăpânul de suflet, ținându-l cu botul lipit de piciorul său.
Câinele e singura ființă mohorâtă între pasagerii atinși de febrilitatea călătoriei peste albastrul apei.
Nimic fals, usturător, dușmănos, amar. Or fi și acestea undeva în lume, dar nu aici. Nu acum.
Plutește o nepăsare magică. Distractivă. Senină. Hotărât lucru, trebuie să fixăm momentul în cortex sau pe pelicula unor filme. În straturile memoriei îmi vor rămâne valurile. Într-un joc extatic. Și neapăsarea de felul cum se mișcă minutele în puzzle-ul existențial.
Imprudent. Fatal.
Cântecul artistei ambulante și-a schimbat ritmul. E languros, resemnat parcă. I se pare că n-o bagă nimeni în seamă și începe singură să se aplaude. Apoi cântă cu voce alto: „Sunt grozavă, cânt pentru voi, neisprăviților, n-auziți?” Apoi strigă cântat, cu afectare: „Ooooo, marea…”
Hohote de râs. Iar ea renunță să se mai simtă ofensată. Își continuă nestingherită numărul.
Înserarea stă chiar în fața noastră.
Plutim și lumina ei se clatină în același ritm cu noi. În jur un aer de un roșu patinat. Grav. Cu latența unei neliniști.

Nu ne tulbură vocea ei deja răgușită.
Înserarea a coborât pe vaporetto. O înserare sângerie. Schimbătoare în roșu patinat. Emană ceva febril, primejdios. „Trebuie să mai iau un medicament”, îmi spui cu tremur în glas. Îți tremură și genunchiul.
Vineții, valurile se zbat în neorânduială. Aritmic. La fel cu inima ta. Simt fiori glaciali prin șira spinării. E vară și nouă ne este brusc frig.
Suntem două piese stinghere, piezișe în acest puzzle, în care eu, până nu demult, mă hlizeam prostește ca într-o fotografie pentru neuitare.
Minutele au o coadă fantasmagorică. Ni se înfășoară în jurul gâtului.
Spuma valurilor e un vârtej de zăpadă topită. Cel puțin eu așa o percep. Ceilalți pasageri de pe vaporetto, însă, transpiră. Ei sunt totuși în plină vară iar noi, singurii, am intrat într-o stare friguroasă, anormală. Bine că nu știe nimeni ce ne frământă. Am devenit aspri, încruntați. Medicamentul nu-și face efectul așa de repede pe cât am vrea. Mă rog în gând să ajungem cu bine la mal, să pășim cu bine pe pământ. Pământul ne va da siguranță.
Ne-a pierit pofta de a ne crede liberi, frivoli și indolenți.
Albastrul mării ne strepezește privirile. Se lăbărțează peste noi. Dacă ne va sufoca???
Frica e ipocrită. Ne face cu totul altfel decât eram acum câteva momente. Un atac de cord pe vaporetto ar complica enorm lucrurile. Resping rapid gândul rău. Îl arunc în largul mării ca pe o gânganie periculoasă, îl văd cum se zbate, se afundă în adâncuri!
Mă mai rog încă, mecanic: „Doamne, dă să ajungem cu bine la hotel… la adânci bătrâneți…” Tu ceri apă. Bei… gogâlț…, gogâlț… odată cu lichidul și frica. O bei, știu fără să-mi spui.
Starea de bine s-a descărnat.
Pe umerii noștri atârnă, scheletică, rece, jilavă, teama.
Acum, cântecul femeii ne irită. Ni se pare dizgrațios de voluptuos. Ea, însă, râde singură de ceea ce spune și lălăie impudic.
Nimic nu ni se mai pare nici măcar agreabil.
Apa mării mușcă din acest puzzle încropit pe vaporetto.
E târziu. Suntem fragili. Dezarmați în fața fricii.
Doar frica e temerară.
Solemnă. Spontană. Clară.
Piese dintr-un puzzle imaginat se zvântură fără noimă.



DANS TÂRZIU ÎN NOAPTE


Pluteam.
Într-o stare de imponderabilitate. Fără griji. De la etajul 47 al restaurantului rotitor, New Yorkul se vedea în fragmente. Ședeam pe scaune și, în timp ce observam lumea din jur, sau vorbeam, ne învârteam lent, imperceptibil. Pluteam de-adevăratelea.
Nu-aveam decât să ne credem păsări.
Sfioase. Mirate că o parte din oraș se poate mișca în timp ce noi stăm locului.
De fapt, era invers. Noi eram cei în mișcare, cu tot cu podiumul pe care ne aflam.
Clădirile rămâneau la locul lor, bine fixate pe terra.

Lumină versatilă. Clar obscur.
Contururi șovăielnice în unghiul creat între mișcare și static. Nici un pieton nu tulbura mersul nostru rotitor prin Manhattan.

Puteam crede că suntem niște păsări îmbătate de o licoare anume.
Eram așezați pe scaune, dar parcă ne-ar fi purtat pe sus o beție sau o ispită rară.
Totul era fugar, trecător. Și ce ne pasă?
În stradă, în case, jos, pe pământ, mult mai jos de zborul nostru lent, viața se încrunta, se zbătea, chiar dacă era noapte. Orașul acesta nu doarme niciodată deplin.
Viața de dinafară se derula îngrijorată, scofâlcită, arogantă, subțire… în toate ritmurile posibile. Greoi, sigur, extravagant.

Oamenii amăgiți, ciuruiți de clipe, se credeau, ca totdeauna, învingători. Ori, singurii fericiți, îndurerați, dezamăgiți, inventivi…
Noi însă eram plutitori cu adevărat. Nu ne oprea nimic să credem că ne-au crescut aripi… așa, ca o coloratură de moment. În fața ochilor aveam o scenă, un ring. Rotitor desigur. Dar într-un ritm mai accentuat decât locul unde ne aflam noi. Clienții acestei corăbii fantasmagorice.

O corabie încărcată cu păsări.

Pe ring se dansa frenetic. Un singur dansator nu prindea ritmul și se împiedica. Nu se dădea bătut. Uscățiv cum era, avea mobilitate, suplețe, așa că se strecura cumva lejer printre ceilalți. Între atâtea femei, doar una era otova, dar dansa lasciv, fără complexe, sfidător. Cu mișcări în cascade lente, dar legate între ele... Se voia o clipă admirată tocmai pentru puterea de a sfida impresia produsă. Atrăgea atenția. De aici, de pe locurile noastre fixe și totuși rotitoare, ni se părea că cei de pe ring sunt nesocotiți, buimaci, bezmetici în mișcări. Și liberi. Înfrățiți câteva momente prin muzică, bucurie și nonșalanță. De altfel… nimic deocheat. Au dreptul să se rotească și ei odată cu ringul de dans și, de aici, toata beția fermecătoare.
Rigorile care i-ar încorseta, sunt mărunt tocate în pașii de dans.
De la masa noastră se ridică Tibi, prietenul care ne adusese aici.
Intră pe ring.
Cu alura unui lord. Înalt, suplu, elegant. Reținut în mijlocul vacarmului produs de bătăile ritmice din picioare, de brațele în mișcare, fiecare în alt fel. Era o voioșie contagioasă.

Mâini butucănoase, fragile, umflate, grațioase sau cu pielea încrețită se avântau în joc.
Muzica umfla stările sufletești ca pe niște corăbii pornite în larg, la întâmplare.
Nimic molatec, plictisitor, lânced. Nimic bătrânicios.
Tibi s-a convins rapid. Nu trebuie decât să crezi în clipa prezentă și totul poate decurge neașteptat de bine.
Nimic nu trebuie cântărit acum.
Este octogenar și-n clipa aceasta nu mai vrea cumpătare. Își făcu loc în mijlocul ringului de dans. Începu cu mișcări largi, elegante, bine strunite.
Partenera sa era doar muzica.
Își scoase puloverul de un roșu aprins. Roșul de flacără, se învârtejea deasupra capului său, în mișcări alerte, exersate parcă înainte. Cu o precizie care nu ieșea din ritmul muzicii. Ceilalți dansatori se retraseră spre marginea ringului. Aplaudau.
Participau la clipa dansului roșu.
Dansul de-a viața.
Fiecare se voia părtaș la un spectacol inedit. Dintr-o dată deveniseră actori și spectatori deopotrivă. Jocul era vitalizant.
Nu mai conta rotirea peste Manhattan.
Toată lumea privea halucinanta perindare a Man-hattanului prin fața ferestrelor. Ei înșiși puteau pune în mișcare o suită de trăiri.
Viața însăși se rotea deodată cu ei. Peste Manhattan.
Tibi dansa frenetic. Învârtea pulovărul roșu ca la o coridă.
Era corida lui cu încă o clipă de viață.
O atrăgea spre el… o incita. O ataca. O întindea, o alungea.
Iată, clipa este o bucată de elastic viu colorată.
Împrăștie reflexe fierbinți.
Clipele mohorâte, grase, otrăvitoare sunt în altă parte a lumii.
E groaznic să fii mohorât și zbârcit.
Viața-i sfântă, pare a spune Tibi.
„Clipa de acum e și sinceră și ipocrită. E de nepovestit… De nestăpânit…”
Ritmul se zbate între pereții fragili ai secundelor.

Iluzia că vârsta poate fi sfidată are culoarea flăcării. Aplauzele continuă. Când muzica s-a oprit, Tibi își încetini mișcările.
Mai păstra în urechi un ecou.
Apoi, avu impresia că ringul de dans era o moară care se învârtea periculos, strivind sunetele muzici și pașii dansatorilor porniți din nou.
Ridică paharul către cei din jur, să vadă, nu cumva licoarea de culoare vișinei coapte se va prelinge peste lume, sufocând-o?
Se lăsă relaxat pe spătarul scaunului. Vedea în fața ochilor, femei demențial de vesele… în mișcare dansantă doar pentru el, gata să-l atragă în joc.
Nu se întreba dacă-i o halucinație sau o voită alunecare în vis…
Doar o scurtă licărire de îndoială… Și totul se învârtea din ce în ce mai rapid…



ÎN ASCUÞIȘURI DE OGLINDÃ


Se vede catedrala. Pare o navă de lumină.
Turnurile sunt înfipte în negreala cerului.
În jur, fantomatic, brazii. Străjeri prudenți.

Din această poziție unde mă aflu, în balconul nostru sigur, și el simțea lumina fierbinte pentru ochi venită dinspre catedrală.
Se prea poate că siluetele copacilor să i se fi părut lugubre.
Mâini noduroase, crengile. Crescute brusc, întinzându-se acaparatoare până la gâtul său.
Nu mai putea respira.
Lumina îl înconjura tulbure. Se unduia temătoare.
Și ea. Și el temător.
Teama izvora de undeva de sub rădăcinile copacilor.
Răsfrântă în crengi bizare, înțepătoare, țâșnind din adânc. Spre gâtul. Spre respirația lui. Se sufoca. Se sufoca.
Panicat, scuipa în aer.
Se apăra.
„Tutule, nu mai scuipa în ochii nopții” ziceam râzând fără să știu că, poate, rădăcinile copacilor ieșeau în calea privirii lui într-o cavalcadă haotică.
Terifiantă.
Amenințătoare.
Cu perversitate, moartea își arăta colții, fără să bănuiesc.
Respirația hoaștei trecea fulgerător prin părul lui albit, electrizându-l într-un șuier paralizant, nedefinit.
Răscolit, mai avea puterea s-o scuipe.
Disprețuitor. Nu revoltat. Atâta că o scuipa și pleca în casă. Strangulat de ceva instinctiv, inconștient.
Frica obscură îl făcea tăcut. Biruit. Fără să mai despice întrebarea de ce lumina catedralei i se arată stranie, vibrantă, înspăimântată ea însăși?
Înțepătoare, zadarnică, se depărta parcă de privirile sale.
Ar fi preferat-o violentă, mistuitoare, covârșitoare.
Să creadă că poate fi brusc dezintegrat de lumina din fața sa.
Dar ea se insinua evazivă, gravă.
Turnurile catedralei se alungeau, se subțiau în forma unei rochii de mireasă.
Din ce în ce mai transparentă se topea în lumină.
O ceremonioasă frică îl ataca cât să scuipe și să plece făcând o rotire pe călcâie.

*
* *

Din locul unde stau, ușa catedralei ajunge până în dreptul răsuflării mele. E ceva straniu. Galaxiile intră într-o competiție cu imaginația mea. Știu că nu-i nici o scofală în aiureala asta. Și totuși… mă revăd la nunta Doinei.
Isaiia dănțuia printre bătăile accelerate ale inimilor noastre.
De emoție, transpirau și chipurile din icoane.
Mirii, preotul și nașii, înfăptuiau ritualul în pași lenți. Isaiia dănțuia după un legământ.
Rochiile unor foste mirese flutură acum în fața ochilor mei. De aici, din miezul clipei unde m-am proțăpit cu toată naivitatea, văd scena rochiilor dansând într-un vârtej dezmățat, sfidător, furtunos.
Rochiile fostelor mirese dansează ca niște păpuși trase de sfori. Continuă să fie provocatoare, în mișcări imprevizibile. Frivole. Dezlănțuite. Nebune de fericire se perindă în lumină și mă zăpăcesc.

Păsări exotice, agresive sunt.

Se ciocnesc unele de altele… nu au altă identitate decât albul sidefat.
Nu mă pot desprinde de spectacolul terifiant. Unele, copleșite de cine știe ce greutate venită din văzduh, se zbat și cad. Aș vrea să le salvez.
Bucăți din hainele fericirii cad fără să mai apuc să intervin.
Or fi îngeri derutați în căutarea noilor suflete pe care să le stăpânească??
Unele rochii, irezistibil atrase de înălțime, urcă, urcă, până ce se pierd. Cele care-și mențin un oarecare echilibru, își flutură poalele fără jenă.
Foste pompoase, acum timide, duios împleticindu-se printre pașii stăpânelor, au devenit trufașe.
Prefăcute.
Dezbină amintirile.
Reintru în cadrul fotografiei de la nunta Doinei. Un grup imprudent de încrezători în bine.
Mătușa Vica se desprinde din rama fotografiei, parcă ar fi avut un motiv special să plece mai repede, înaintea tuturor.
Acum are mintea răvășită. E închisă între patru pereți de către cei dragi. Altfel, ar pleca și nu ar mai ști să se întoarcă. Se uită în oglinda ferestrei. E mulțumită. Și-a tăiat într-o zi părul în cea mai ciudată formă posibilă. Stă țepos. Aduce cu o sperietoare de ciori. Ce dacă a fost o femeie foarte frumoasă și curtată??
Pielea de pe obraji s-ar putea decoji, pergamentoasă cum e, ar putea să se împrăștie pe covor…

Întinde mâinile…
Nu poate atinge lumea pe care și-o imaginează și asta o scoate din sărite. Urlă.
Lumea de dincolo de pereți nu se sinchisește.
Doar se hlizește. Se scălâmbăie fără rușine în mintea ei.
O atacă în plin.
Râde parșivă.
Vica se vrea din nou înrămată, o fotografie cuminte să fie.
Transpiră. Nu mai înțelege nimic. Se holbează la ea un chip fixat în sticla ferestrei.
Îi înțeapă privirile.
Se refugiază instinctiv într-un colț al camerei.
Se crede închisă într-o rulotă.
Lumina-i mototolită în jurul său. Ca o mătase boțită îi alunecă peste față, printre degete.
Adoarme tulburată.

Când se trezește, găsește ceva mai bun de făcut. Se va dichisi. Asta-i o monomanie, zic medicii. Se îmbracă și se dezbracă de zeci de ori pe zi. Cu gesturi de marionetă. Scurte. Frânte.
Lumea ei se asamblează din gesturi reflexe.
Incomplete.
Se asamblează și se dezasamblează la loc.

Încearcă rochia de mireasă a nepoatei sale. Încearcă zadarnic să intre în dimensiunile total nepotrivite. Se irită din nou. Bate cu pumnii în ușă.
Lumea de dincolo de pereții aceștia nu are urechi.
Vica se răstește la niște vedenii. Scandalizată, plânge.
Sfâșie mătasea rochiei.
Bucăți albe ca niște păsări zboară prin cameră, apoi, pe fereastră.
În rama nopții, vocalele dublează consoanele vocii sale dezacordate. Aleluia, Aleluia.
Isaiia dănțuiește ori de câte ori este momentul.



VASELE CERULUI


Ne prinde înserarea.
Se așează noaptea pe umerii noștri dacă nu ne grăbim. Vom fi în luptă cu vântul care se întețește și poate isca felurite situații neașteptate.
Aici, în vârful dealului, unde ne aflăm, totul e posibil.
Chiar și nebănuitul poate deveni real.
Tocmai am ieșit din strânsoarea zidurilor mănăstirii. Cât a mai rămas din ele. Sunt vechi de peste trei secole. Niște ruine adevărate.
În epoca romantică ar fi însemnat altceva.
Stare poetică, meditație, reverie odihnitoare.
Vax pentru mileniul nostru.
Iată-ne transpirați, storși de oboseală, după ce am explorat fostul spațiu sfânt.
E un loc detectabil geografic. Pe dealul unui sat din Caraș.
Suntem trei siluete insolite: eu, tânărul preot Isac și ajutorul său, un băiat cu alura unui iepure aflat în fața pericolului.
Zidurile de colea, chiar pot fi un pericol.
Învinețite pe alocuri.
Parcă ar fi o ființă bătută zdravăn de ploi, vântoase și ani.
Gata să ne cadă în cap.
Par niște brațe ciuntite, aceste ziduri scheletice.
Cărămida zgâriată, scobită, crăpată mai apără încă foste încăperi.
Sacre.
Altarul, de pildă. Nu mai vorbim de osuar.
Aerul se prelinge peste pereții îmbătrâniți.
Le mângâie vechimea.
Ca o blagoslovire necesară.
Pașii noștri, deloc serafici au spart tihna plutitoare.
Între zidurile fragile, prezența noastră-i un afront plin de vigoare.
Preotul Isac nu are decât douăzeci și opt de ani și toată imaginația foștilor slujitori bisericești din acest lăcaș. Își dorește să refacă mănăstirea. Fotografiază zidurile livide pline de mucegai. Coridoarele devenite catacombe. Pășește agil, dibaci. Ajutorul său e mai șovăielnic în mers.
Mă minunez de vânătăile zidurilor, de povestea lăcașului și mă gândesc la proiectul de renovare. Se spune că fostul edificiu l-a construit un bogat al locului. Cred. Zac în osuar toți membrii familiei ctitorului. Și fiica lui cea mai mică. Povestea continuă. I s-au furat bijuteriile din mormânt. Brrr.... ! sinistru!

Ieșim în aer liber. Legenda singură se plimbă rebelă, liberă între vremuri.

Vântul sfâșie o creangă dintr-un copac. Mi-atinge umărul. Nu apuc să mă feresc la timp.

Între ziduri era un aer cernit, mohorât dar nepericulos. Aici însă vântul îmi dă senzația că suntem niște intruși.

Care vor să ferchezuiască o legendă în culori moderne.
Ca la un semnal, ne uităm unul la altul. Noi trei. Preotul Isac, eu și ajutorul său avem fețele alungite. Îngustate.
Suntem întrucâtva niște pângăritori.
Preotul Isac își lasă anteriul în voia vântului.
Văzuți de către cineva de jos, de la baza dealului, părem trei arătări înviate din vechea legendă a mănăstirii.
Siluete flexibile în bătaia vântului.
Nimic încremenit.
Pare că totul a intrat în mișcarea vieții.
Săculețele cu oase pe care preotul Isac le-a cules la venire, urcând noi printr-un șanț plin cu oseminte, vântul i le flutură în mână. Asemeni unui avertisment.
„Doamne milostivește-ne!” șoptește preotul.
Îl aprobăm cu gândul.
Osteniți și de drum și de vinovăție.
Cu ce drept am cules noi rămășițele unor oameni care odihneau în locul hărăzit lor? În drumul spre mănăstire, preotul le-a și sortat „Asta-i de la nas” zicea. „Asta-i de la mandibulă”. Toate de un fel într-un săculeț.
Ca într-un vas al cerului.
În care nu se știe exact ce se află.
Oricum el va face o slujbă de pomenire.
Știți ce-am visat? întreabă preotul. Se făcea un șir de trupuri viguroase, care fleșcăite, care uscățive dar fiecare-mi strigau ceva. Fiecare îmi arunca vorbe revoltate, pline de ură. Cuvintele-mi zburau pe lângă urechi.
Luau forme de copaci scoși din rădăcini, gata să mă lovească.
Figuri de femei descărnate dădeau să mă îmbrățișeze, mâinile lor rămâneau lipite de mine. Mă cutremur încă, spune privind vinovat săculețele cu oase.
Vântul se întețește.
Acum preotul Isac pare atins de o gheară nevăzută.
Se tot ferește din calea unui atac imaginar, hidos, deși a avut cele mai bune intenții atunci când a încercat să reconstituie părți din trupurile umane găsite printr-o întâmplare acolo, în drum spre vechiul lăcaș.
Barba lui neagră are firele de păr încârligate, țepoase.
Pare că o forță îi strânge mandibula. Apoi intră într-un tremur.
Și-ar dori să se arate din senin o scară a lui Iacob.
Sau orice. Numai să fie scos din acest vârtej roșiatic din fața ochilor săi.
Vinețiu după o clipă.
Neguros. Apăsător.
Se simte strâns în brațele unei furtuni colorate.
„Doamne, dar mănăstirea cine o mai renovează dacă... ?”
Nu-și termină întrebarea care-i fragmentează gândul. Se simte nevrednic. „Doar n-am spus vreo blasfemie. Am fost hapsân. Atât. Am vrut glorie. Să se vorbească despre mine cum am reînviat eu un lăcaș sfânt. Asta-i semeție. Doamne iartă-mă!”
Are senzația că i-au apărut pe corp semne de pecingine.
Precum au zidurile în paragină.
Își simte pielea scorojită. „Sunt un Mefisto. Urât, infirm, netrebnic”.
Săculețele din mâini îi scapă și alunecă de-a rostogolul.
Nu mai pricepe ce-i bine și ce nu. Aleargă totuși să le salveze. Ajutorul său, băiatul, fuge și el după un săculeț de parcă ar fi plin cu aur și arginți.
Reușește să le recupereze.
Preotul Isac le ridică și mi le arată ca pe un trofeu.
Trăim, o știm, în epoca tehnicizării. A marilor descifrări științifice. Dar nu putem afla ale cui sunt rămășițele omenești, din săculețele acestea.
Îl încurajez pe preot cum pot. Vreau să-l feresc de gândul copleșitor al păcatului: „Măcar nu le vor mai împrăștia plugurile sau tractoarele care trec pe aici, părinte !”, spun. „Poate ar fi bine să mai salvăm ce se mai poate”.
Pașii preotului Isac se împotmolesc în pământul reavăn. Are silueta subțiată. Până la linia mirării.
Îl ajutăm să culegem și să sortăm alte rămășițe osoase din șanțul care nu se știe pentru ce a fost săpat. Și nu se știe dacă aceste relicve vor fi adăpostite de vreun muzeu.
Până una-alta noi suntem recuperatorii unor semne.
Semne lăsate de niște necunoscuți triști, trudiți, vrednici, nevinovați. Sau dimpotrivă: criminali, hoți, sfidători de credință și morală.
Apuc osul unei foste mâini, probabil.
E rece. Umed. Ciung.
Lucrăm toți trei. Neacademici în simțăminte.
Îmi vine să vomit. Apoi mi se înfierbântă capul.
Măcar știu că preotul Isac le va face o slujbă și va așeza săculețele cu rămășițele unor anonimi din osuarul vechii mănăstiri.
Pentru restaurarea căreia va trebui să fie cineva realist și exact.
Secolul e plin de reușite pătrate, scheletice, stufoase, viforoase ori străvezii.
Ca și fantasmele nopții ce vine.



ZEDA


Cânta lălăit. „Sunt Zedaaa… mă cheamă ZEDA…”
Își leagănă pașii într-un dans frânt. Trecătorii pe care-i întâlnește în cale nu se arată prea interesați de apariția aceasta insolită.
Ea simțea însă nevoia să-i scandalizeze, așa că strigă în urechea unui bărbat pirpiriu, care tocmai trecea pe lângă ea: „Sunt Zeda!”
Bărbatul sări că ars. Bombăni ceva de genul „e nebună, Doamne ferește’’.
Zeda nu se sinchisi. Încercă o piruetă. Picioarele ei slabe, lungi, fără vlagă n-o mai ascultă ca altădată. Se simți brusc moleșită. Se sprijini de gărdulețul din preajmă și strigă, de parcă cineva ar fi provocat-o: „Nu mă voi lăsa cu ușurință… Sunt încă un nume mare: Zeda, balerina… o mare balerină!”
Avu o clipă impresia că este protagonista unei secvențe cinematografice: își aminti, de-a valma, aplauze la scenă deschisă, lumini, poante, rochii. Instinctiv, își privi picioarele. Îi veni să arunce cât colo sandalele demodate și se simți rușinată de ea însăși.
Din nou, un acces de voință. Rosti apăsat și tare: „Cred încă în viața meaaaa”.
Un accept ferm, de parcă ar fi fost la cununia civilă cu propriul său destin. De cununat, nu reușise, dar nici nu se străduise prea mult… libertatea, asta contase mult mai mult, scena i-a cerut mereu fidelitate.
Se gândi că, din toate serile sclipitoare trăite de ea, trebuie să fi rămas ceva, un firicel care să o țină dreaptă, mândră. De fapt, din mândrie a și plecat din apartamentul pe care-l împarte cu fosta ei colegă de scenă… Mira… O japiță… o scorpie… Care o scoate din sărite de câțiva ani buni. Ce mâzgă, să împarți același spațiu cu o ființă grobiană, fără caracter… chiar dacă ai cameră separată. Este mizerabil. O apucă o disperare și un vârtej care i se plimbă prin stomac. Ar fi vrut să rupă sau să spargă ceva. Nu avea la îndemână decât un regret de forma unui stilet în mișcare. Nu știa dacă o sfâșie el pe ea, sau invers.
Regretul ia forma unui bebeluș isteric, năbădăios. Înțelese. Copilul. Copilul pe care ar fi trebuit să-l nască, să-l iubească… În ultima vreme îi revenea tot mai des în minte.
„Doamne, sunt demonică, degeaba emoții cu carul…
Am fost o flacără.
Am strivit clipele sub picioare, necruțător. Cu o bucurie vulgară, egoistă.
Am fost lacomă, Doamne, lacomă de bucurii.
Care acum, sunt nepăsătoare… Nu le pot porunci să revină.
Dacă aș fi păstrat copilul, un băiat ar fi trebuit să fie…
Doamne, dacă aș fi fost molatecă, ascultătoare, aș fi înțeles cât însemna copilul…? Promit să nu mă înverșunez. Nu mai am pentru ce… dar, te întreb, băiatul meu ar fi fost pasional, plin de talent? Așa-i, Doamne, că acolo, în împărăția ta, pot să-mi închipui că voi avea copilul? Acolo totul este posibil… Îmi voi construi o căsuță din puf, cum e pe acolo?
Copilul va fi și el din ceva pufos? Dar va avea oare sclipirea patimii vieții mele, dansul?
El nu va fi parșiv, ca mine, în trăiri. Va fi magnific.
Fără sfruntare.
Ar putea dansa în numele tău… eu îl voi învăța pașii…
Acolo poate sunt colorați… Sidefii, sinilii, plini de tâlcuri…
De ce să nu danseze în numele tău?
Fără orgolii, cum am păcătuit eu…
Ar putea fi patetic și divin.
Fără înfrângeri și pustiiri sufletești… Spune, Doamne, voi avea din nou șansa unui băiețel? În chip de înger poate fi, nu contează, doar să cred că este al meu… Unul din puf, precum se zice că sunt trupurile acolo. Va fi, cu voia ta, se înțelege, faimos, va dansa mai bine ca nimeni altul.
Dansul, Doamne, e parte din mișcarea lumii… tu ai lăsat mișcarea în univers.
Viața nu e lâncezeală. Pietrele și ele, cică, au o mișcare a lor, în interior.
El va fi pătimaș cât trebuie ca să iubești viața.
Doar e și acolo viață…
Sper să fie prin ea și puțină nesăbuință omenească.
Fără chip și trăire, nu cred că are sens nimic…
Tu ești înțelepciune nepătrunsă, ce tot bâigui eu, care am pierdut și pașii de care mă sprijineam în viață?
Totuși, îngăduie, te rog, întrebarea, băiatul meu va fi frumos?
Fără frumusețe… iertare, Doamne, eu nu pot respira… Va fi frumos?
Sluțenia nu e creația ta… cred eu…
Va ști să zboare, îl voi învăța eu, va ști să meargă și să ticluiască vorbe frumoase”.

Stă sprijinită de gard și vorbele sale se agață de câte un trecător, care se uita mirat…
Nimeni nu se oprește însă.
Zeda se crede împăcată și cu divinitatea. Pactul e ca și pecetluit.
Nu o revoltă faptul că nu o asculta nimeni dintre cei care ar trebui să știe prețul artei. Își mai aduse aminte de o mică precizare… Importantă pentru liniștea ei.
Vorbea tare, fără nici o reținere. Lumea nu există în flexibilitatea gândurilor ei.
„Aaa, Doamne, am uitat, pe Radu să nu-l amesteci în treaba cu copilul… o fi fost să fie tatăl lui, dar… de fapt, nu cârtesc, dar el a vrut să refuz copilul… Nu-l urăsc, știu că ura e nepermisă acolo sus, și nici aici nu prea am avut timp de gustul ei… Știi bine, Radu a preferat pe alta, iar eu, Zeda, a trebuit să plec de una singură unde s-a putut… Și nu s-a putut decât în formula asta grețoasă… Cu Mira în aceeași locuință. Mai bine pe stradă, așa hoinară…”

Împăcată cu sine, se repezi ca în glumă spre o fată care tocmai trecea, întrebând-o:
„Poți găsi un titlu de spectacol? Balet, domnișoară, balet să fie”, rosti Zeda pe neașteptate.
„Fata, cam zdupeșă”, se miră zâmbind peste umăr. Sânii acesteia străpungeau bluza iar asta o înfurie pe Zeda ca și când ar fi fost sfidată. Ea nu a avut sâni, nici nu și-a dorit. Cum ar fi fost să-i fluture pe scenă ca niște baloane? Dar acum, o înfurie sănătatea obraznică a fetei. Se consola…
„În schimb, am avut totdeauna grație, ținută elegantă. Zveltă. Vai de mersul ăsteia…” își zise în gând, întorcându-i spatele fetei, care izbucnise într-un râs zeflemitor.
Zeda o depăși. O lăsă în urmă cu tot cu râsul ei.
„Câtă lipsă de inspirație în lume”, șopti.
„Câtă platitudine”.
De cum intram pe holul operei simțeam un flux cald, ceva care mă făcea să văd lumea în mișcare și în culori binefăcătoare. Era palpitant.
Mai pot experimenta dacă vreau… pot intra când alții repetă… pot să stau nevăzută și să mă simt precum îmi cade bine…
Un cal de curse în plină acțiune.
Un leopard liber, tânăr…

Afară, acum, e frumos, tramvaiul merge drept pe șine, dacă ar lua-o razna, către apă… vatmanul să încerce să-l redreseze, pasa-gerii să fie speriați, ar fi ceva cu mult mai interesant. Mai palpitant.
Pășește precaut.
Cu pași strâmbi.
Pași sugrumați. Care saltă aiurea. O doare glezna. Dar nu se lasă. Merge.

Fără țintă precisă.
Se oprește brusc. „Vă simțiți rău?” o întreabă cineva.
„Eu? De ceee?’’
Se uită cu reproș la cei cu care se intersectează. Își ia un aer trufaș. Un, doi, trei, va ridica piciorul, va face o piruetă, cine ar putea să-i stea împotrivă? Dacă ar avea măcar pe unul din foștii parteneri de spectacole…
S-au împrăștiat care pe unde, unul e plecat în ceruri chiar de săptămâna trecută… Oare mai dansează și acolo?
Dacă are trupul ușor, ca din nori, poate face spectacole întru desfătarea îngerilor.
Lumea-i artă în mișcare.
Și lui Dumnezeu îi place mișcarea în ritmuri frumoase, artistice, schimbătoare.
„Am o consonanță cu divinitatea, asta o știu…” gândește mulțumită.
„Nu am nimic să-mi reproșez. Nu vreau amintiri.
Nu mai vreau.
Doar dansul. Să mă bântuie.
Dansul e ceva nedușmănos. E un flux de impresii tandre, ca în preajma ta, Doamne”.

Dansul e flacără.
Nu rănește.
Nu agresează. Nu atacă.
E pământesc, și viu și nedefinit. O minune terestră și divină.
Dansul nu pustiește.
Sunt Zeda…
E cordial.
Uneori, cutremurător fără să doară.
E trist, trivial, viguros, autentic. Precum viața…

Zeda a ajuns în mijlocul străzii. Claxoanele o scot din starea de până acum, o derutează, o irită. Cineva-i aruncă o înjurătură.
Se întristează. Se îndreaptă spre parcul din apropiere. Caută o bancă liberă. O preferă pe cea mai retrasă.
Va dormi aici… E liniște. Fără Mira. Va fi așa de bine și liniște.
În rotundul lacrimilor, vede pirueta unor spectacole. Rotitoare, aplauze și emoții trăite ies la iveală, dau buzna în lumină. O căldură persuasivă-i învăluie trupul.


POETUL ȘI SIBERIA


„Mare jigodie-i și lumea asta! Cu regulile ei cu tot. Te face și te preface de nu mai știi cine-ai fost, unde ți-e locul”.
Iura scuipă scârbit. Furios.
„Am ajuns un hârb. O umbră hârbuită”.
Ciuruit de gânduri neputincioase.
Uite-le cum înoată prin albul acesta pufos!
Deșănțarea albă din jur mă face să crăp de monotonie.
Parcă-au căzut în preajmă și s-au făcut praf alb toate aripile îngerilor cuprinși de somnolență.
Albul zăpezii siberiene îl scoate din sărite de peste cinci ani de când își petrece aici zilele.
Într-o istovitoare scoatere din viața lui de dinainte. A scris disprețuitor, cu dușmănie împotriva puterii.
Iura calcă trufaș albul sub tălpile boncancilor de uriaș.
Respirația și-o simte grețoasă.
Aerul dat pe nări se preface în fuioare subțiri, albicioase.
„Parcă-mi ies mațele. Și ele cred că sunt tot albe”, își spune cu furie.
Propriile-i gânduri sunt niște dihănii cu care se tot ia la trântă când vede doar copaci, zăpadă și barăci. Zgomotul ascuțit al drujbelor taie dușmănos și aerul.
Ultragiază și frigul. Darmite urechile omului!
În duminica asta pășește mai altfel spre baraca lui Vasea (de fapt, el e Vasile acasă). Simte o șovăire paralitică în mers.
Și gândurile. I se împiedică în albul nesfârșit.
Se gârbovesc.
Le-ar lua de gât ca pe niște dihănii. Le-ar sugruma.
„Că tot dăm nas în nas cu moartea și noi și gândurile noastre. Amăgeli”.
Iura își aude glasul râșcâind aerul.
Cuvintele au colți de ferăstrău. De drujbă. Își îndeasă căciula cu urechi își acoperă gura cu slinosul de fular dungat.
O clipă vede albul zăpezii dungat.
„Vicleana! Ipocrita asta albă îmi pune vederea într-un neastâmpăr dureros. Mă văd ca un copac uscat, înnegrit, singurul punct negru în întinderea albă!”
Un rânjet contrastant.
Grozavă tranzacție cu viața am mai făcut!
Tăiem cu drujba trunchiuri de copaci.
Ucidem frigul și zăpada.
Iarna ne preface simțămintele în schelete. În așteptarea unei primăveri, tăiem copacii.
Tăiem zilele în bucăți.
Le secționăm. Le doborâm la pământ. Ca pe niște dihănii răpunem copacii.
Răpunem zilele noastre tot ca pe niște dihănii.
Acum, că se apropie plecarea din albul acesta înghețat, își poate permite să filosofeze mai nerăbdător dar parcă și mai disperat.
Și-ar dori o dragoste care să topească orice amintire a zăpezii și gheții.
„Va să zică, tot la ideea de schimbare ajung” își spuse oarecum altruist de parc-ar fi descoperit ceva nou pentru omenire. „De parcă mă-ntreabă cineva dacă optez pentru o monotonă, perpetuă identitate a vieții, sau pentru fulminantele sale schimbări.
O secundă se crezu împietrit.
„Sunt nebun”.
Se întrebă, cum ar fi lumea fără anotimpuri? Fără ca lupii să îmbătrânească și ei? Absurd.
Plecă spre baraca lui Vasea.
Bocancii grosolani cască gropi în zăpadă. Uneori, fulgii pătrund, se zvântură în gropile albe, ca într-o vâltoare. Alteori nu.
Urme de duminică.
Înaintează. Pășește prin liniștea iernii lăbărțată, albă, inflexibilă și albă.
Un tăcut triumf alb.
Fatal dacă te lași prins în mrejele lui. Te poți rătăci.
Poți deveni tu însuți, un copac alb, un gând alb, înghețat.
Liniștea-i îndărătnică.
Nu poate fi spartă, supusă decât la mică distanță în preajma ta. Iura strigă într-o doară. Un grup de sunete ca o chemare din ritualurile triburilor sălbatice. Apoi tăcu. Îl cuprinse frica să nu cumva să vină lupii. Dacă-l aud, sigur îl vor adulmeca.
Ar vrea să despice liniștea cu securea.
Liniștea asta parșivă. Te răsfață până ce te pomenești înconjurat de hora veselă din iad.
Ar topi și lama securii.
Dacă albul acesta înghețat s-ar preface în smoala iadului.
Își simte privirea obosită.
Respirația sa flutură, vizibilă ca o eșarfă din aer înghețat. Prevenitoare.
Brusc, o aseamănă cu o pasăre și-și aminti că el însuși poartă un nume de pasăre: Prepeliță Ion. Iura e un supranume. Zâmbi.
Prepelița-i o pasăre galantă în felul ei.
„Sunt un om-prepeliță” își spuse.
Merge și are impresia că mâinile-i sunt aripi. De prepeliță, bineînțeles. Iată, plutește peste albul gros. Pustiul geros și alb, e undeva jos. Îl vede ca prin ceață. De fapt, nici nu prea ai ce vedea. Alb și alb. Copaci albi. Omăt înflorit pe crengi. Mare lucru nu-i.
„Oi fi fost de-adevăratelea, cândva, o pasăre? Sigur am văzut lanuri de grâu pârguite și câmpii verzi…”
„Am fost cândva o pasăre. O prepelițăăă… Da’ tot mai bine-i să fii om”.
Gândi: „Cuvintele, am cuvintele. Pot vorbi, pot să le scriu, să le trimit în lume… E drept, tot din pricina lor mă aflu aici. Am rănit, am lovit, am supărat, cică, regimul politic spunând ce nu trebuie… Am strigat, am aruncat cuvintele ca pe niște arme. Am vrut schimbarea, doamne, câte lucruri nelalocul lor am putut gândi!”
Se miră el însuși de faptul că nu demult tăia această liniște albă, tăia cu dorința lui de neschimbare și statornicie în mersul lumii.
„Sunt neghiob. M-a prostit de tot albul și depărtarea”.
Iura își simte respirația grăbită.
Pare că merge în cadența unei armate imperiale. Se vede vajnic, viteaz.
Pășește în cadență. Ordonat.
Gerul îi trece zeflemitor peste față.
Zăpada, izvorâtă din înaltul ceresc spart dintr-o dată cade peste trupul său întărâtată.
Lovește în el ca într-un dușman. Renunță să i se opună. E un oștean învins.
Îl învăluie un soi de pace interioară, de indiferență. E un soldat fără vlagă.
În jur, o nesfârșire în joc alb.

Vasea se așează pe o laviță. Iura îl vede prin vis.
„Era să devii statuie de zăpadă. De care nici n-am fi putut atârna o plăcuță cu numele tău!”
Iura se trezește târziu, îi sclipesc ochii ca la lupii întărâtați. Trupul și-l simte însă doborât.
I se pare că-n jurul său e o lume pestriță, guralivă, care rostește în gura mare propriile lui versuri.
Albul tăcut acoperă pământul. Și cerul. Un cer alb cu stele de gheață.
Încercă să scrie un vers despre asta, dar părea că se afundă într-un alb pufos, protector.
Auzi glasul lui Valea spunând: „bine că trăiești, omule!”, dar el nu simți nevoia să înțeleagă.



CUNUNIE ÎN RITM DE TREI


Asta-i a treia sa cununie. Îmbrăcă a treia oară rochia de mireasă.
Angelica simte mâna lui John ca un semicerc metalic strâns peste brațul ei. Câteva clipe. Apoi, găsește soluția să se elibereze. Ridică ambele mâini, salută lumea ca la paradă, trimite pupicuri.
La nici una din fostele sale nunți n-a însăilat priviri cuvioase. De îndrăgostită supusă. Blegită de fericire.
Nu! Angelica nu se simte înrudită cu pioșenia divină, îngerească. Numele ei nu are nici o atingere cu starea angelică.
Ar fi o molcomie plictisitoare.
Ea se vrea versatilă.
Greu de supus.
Tulburătoare, primejdioasă. În centrul atenției. Nicidecum dezaprobarea celorlalți n-o supără.
În seara celei de-a treia nunți chiar vrea să fie deșănțată. Să le dea cu tifla tuturor. Mai ales bârfitorilor. S-au vânturat zvonuri despre dezmățul ei.
Parcă dezmățul n-ar face parte din viața reală.
Pământul e singurul loc unde și dezmățul se poate trăi. Aprins. E convinsă de asta.
Ce stare plăcută-i arderea provocată de tine!
Oprită la un anume punct fierbinte. Reluată apoi de la început. Dezmățul este flacăra simțămintelor.
Desfide totul. Și-ți dă senzația puterii că poți face precum vrei. Totul e să știi să vrei, să vrei, să știi ce vrei. Cum vrei acel ceva ațâțător.
Nunta de-acum e o întâmplare potrivită să le arate celorlalți că-i liberă. Puternică.
Seara aceasta-i bună de trecut și-n catastiful îngeresc.
E în rol dublu. Nuntă și botez. Mireasă și mamă.
Angelica râde. Un râs învăpăiat. Sclipitor.
Sfidează lumea.
Mai are puterea să fie precum vrea. O tulburare necunoscută până acum o cuprinde când își privește fetița care doarme îngerește, între dantele în brațele doamnei preotese Zincu, mama Angelicăi.
Doamna preoteasă nu i-a făcut reproșuri. A îmbrobodit-o bucuria. Pare că nici nu-și amintește de preceptele morale, cum că botezul vine, de obicei, după nuntă.
Pare chiar mândră că fiica sa, Angelica, le poate face pe amândouă deodată. Și ce fericită e! Ce fericiți sunt cu toții. În aparență. De fapt, sufletul și mintea doamnei preotese face slalomuri zbuciumate printre întrebări și mirări existențiale. Ea se știe la capătul firului. Soacra Angelicăi se luptă în sine. Fără să se lase copleșită. Ionică al ei și-a schimbat numele în John de când s-a mutat cu diavolița de Angelica într-un cartier mărginaș al Londrei. Și peste orice așteptări, iată, după nuntă va purta și el numele de Zincu. Angelica i-a făcut cadou identitatea sa din acte, salvându-l astfel de la cine știe ce neplăceri civice. John are la activ niște matrapazlâcuri. Trebuie ascunse. Fie și sub un nou nume.
Astfel, cu părul său lung ca de domnișoară, agil în mișcări și vorbă, John ar fi putut deveni un cetățean cunsecade. Numai de n-ar mai comite nici un delict cât de mic.
Angelica îl are trecut pe John în actele sale. Ea-i proprietara. Fiica lor îi poartă și numele ei mic: Angelica. O descendență cu trimitere la îngeri. Nu poate fi decât crebilă.
Angelica se simte ca pe o scenă.
În rol principal.
Nu are emoții. Are forța încrederii că va fi mereu așa. Poate și pentru că preotul Zincu, tatăl ei, se roagă la toți sfinții. Asta crede în secret Angelica.
Viitorul n-o poate neliniști.
Deocamdată e bine.
E bine că lumea din jur o admiră în loc s-o cârtească.
„Să-și țină colții ascunși”, gândește Angelica înflăcărată de rolul pe care-l are de jucat.
Cu patimă. Să epateze.
Să compromită părerile dezaprobatoare vizavi de persoana ei.
Nu regretă ce-a făcut.
Nici urmă de căință.
Așa i-a plăcut. Acum e important rolul dublu: mireasă și mamă. Altele n-ar fi în stare.
Gustul sfidării o încântă. Pare că alunecă pe un tobogan lucios printre nuntașii nevoiți să se ferească din calea ei.
Angelica râde.
Râsul ei mușcă.
Devoră orice răstălmăcire.
Privește scurt. Ascuțit.
Își ține voalul peste umărul drept să acopere o vânătaie compromițătoare. Își leagă de braț și degete un gest grațios.
Simte o satisfacție perversă.
Și ea va împlini în curând patruzeci de ani ca și multe dintre invitatele de aici. Sunt foste colege de școală. Foste colege de muncă (asistente ca și ea, la singurul spital din oraș).
Obosite. Zdruncinate de griji. Cu aer neghiob, searbăd.
Angelica pune la cale o ceremonie a simțurilor.
Nimic domol nu trebuie să fie.
Doar e nunta ei. Vrea ceva de neuitat. Ceva bestial.
Ceva deșănțat și plin de bucurie.
O bucurie vicleană. Doar pentru ea.
Își ia fetița în brațe. Se urcă pe un scaun. O ridică în văzul tuturor. Dantelele și brațele copilului flutură ca într-un joc cu păpuși într-un spectacol plin de voioșie.
Nota de candoare-i strangulată de gălăgia din jur.
Lumea aplaudă. Muzica e dată mai tare. Urările, spuse din diferite colțuri ale sălii, se întretaie cu acordurile muzicale.
Sunete cu ascuțișuri diamantine. Angelica!
Nu vrea să simtă nimic unduios. Dimpotrivă. Preferă ascuțișurile. Simțămintele acute nu hârâie precum bolnavii.
Nu gâfâie. Nu scâncesc.
Preferă stările răzvrătite. Vinile în descătușare.
În meseria ei de asistentă medicală, întâlnește reversul.
Viața rebegită.
Puhavă. Buhăită.
Sunete și simțuri hodorogite. Trudite. Molfăite cu disperare.
Nu și le asumă niciodată. Acum, e nunta ei și se dedă toată bucuriei că e altfel decât restul. O clipă, întâlnește privirea surorii sale din partea mamei. E singura privire pe care-o observă.
O irită ironia surorii sale Adina. Total opusă ei.
Ar vrea să rămână semeață.
Disprețuitoare de naivități, tânguiri, prelegeri moralizatoare.
Nu-și au locul. Mai ales acum. Mai ales aici. Așa că, trântește copilul în brațele Adinei și, neîmblânzită, ca într-o luptă, se urcă din nou pe scaun. Îi face semn lui John să se apropie.
Ispititoare, îl învăluie. Îl îmbrățișează cu neînfrânare. Îl sărută lascivă. Apoi, necuviincios.
Șerpește, alunecă într-un dans din ce în ce mai ațâțător.
Aprinsă, într-o rotire cu mișcări scurte, imperative o atinge pe soacră.
Două cuvinte ard.
Angelicăi îi place să creadă că și rochia sa de mireasă i-a luat foc. Și că se luptă cu fierbințeala.
Părul soacrei pare și el o învolburare de flăcări.
Angelica găsește prilejul să-i trimită și două cuvinte văpăi.
Soacră-sa poate să ardă cu adevărat. De furie, de neputința de a opri dezlănțuirea asta deșănțată. E clar că nora sa nu are nimic din atributele numelui pe care-l poartă. „Diavoliță, asta e”, șuieră depărtându-se.
Colegele Angelicăi râd strâmb. Se prefac vesele.
Nu au însă fiorul viforului precum mireasa. Pentru ele, anii se derulează cumpătat. Conciliant.
Ani fără semeția viforoasă.
Angelica nu stă la sfat cu ele, nu se smerește. Doar privirea surorii sale o agasează. Singura care parc-o înfrânează.
„Ea nu se simte iubită, de aceea-i dezaprobatoare”, își spune Angelica. Un țipăt interior o îndeamnă s-o îndepărteze pe soră-sa Adina și-i spune:
„Dacă ești obosită, poți pleca. Și tu, mamă. Cred că-i târziu pentru tine”.
Se vrea totalmente liberă.
Nici privirile să nu-i fie baricadate de nimic, mai ales de prezența surorii sale.
Un fel de soră străină. N-au crescut împreună. Nu au o istorie afectivă în comun.
Pe neașteptate, Adina reacționează însă altfel decât credea Angelica. Pasează copilul în brațele mamei lor, a doamnei preotese și se avântă într-un cerc al dansatorilor. Își ia drept partener pe socrul mare, tatăl lui John.
Dansul e un fel de-a se opune Angelicăi. Nu va pleca. Va rămâne la nuntă până la final. Angelica o străfulgeră cu privirea. În gând, leagă vorbe usturătoare.
Îngerul bun al Angelicăi își simte aripa arsă.
Și-o înmoaie într-o rugăciune.
Preface aerul din jurul Angelicăi în rotocoale argintii, albastre, verzui doar-doar o va potoli.
Angelica, halucinată, crede că asta-i culoarea fericirii.
Și dansează schimbând partenerii.
Aerul devine fosforescent.
Îngerul îi presară Angelicăi un șuvoi de steluțe în fața ochilor.
Ea le atinge cu mâna. Simte că sunt izvorâte din ea însăși.
Le numără. Iată, lumea-i o frunză pe care ea, mireasa, plutește.
Plutește peste uimirea purpurie a celorlalți.
Se leagănă sau se răsucește sprintenă, imprevizibilă.
Îngerul ei bun e înșfăcat de-o aripă și-l transformă în suport susținător al dansului său.
Fie ce-o fi!
Lumea soarbe din pahare, iar mireasa își cântă cu patos.
Dimineața, îngerul ei este beat. Amăgit.
Are o aripă pârlită de patima arzătoare a miresei.
Angelica va trebui să ceară îngăduință și iertare cerească.
El va trebui s-o apere în continuare pe ființa aceasta rebelă și nestăvilită de nici o normă.
Îngerul își înmoaie aripa beteagă în răcoarea dimineții.
Nuntașii despică lumina cu sughițuri și râsete fără noimă.
Aceeași lumină proaspătă e pentru Angelica un vin plin de arome incitante.
Dorințele i se destrăbălează libere în lumina unei noi zile. A unui nou început.




NOAPTE NEVINDECATÃ

In memoriam, soțului meu Doni

Bate de ora opt seara. Miercuri.
Își descheie nasturii halatului cu încetineală. O moleșeală nesupusă, descumpănitoare se face simțită abia cum. Mai devreme, nici un semn.
Tot ce se arată insinuant, viclean, doctorului Florian i se pare odios.
Și o fibrilație poate fi categorisită la fel. Își așază halatul în cui.
Închide sertarul. O privire prin cabinet. Florile au crescut. Agresive, aproape acoperă lumina ferestrei. Încurcă manevrele aparatelor. În rest, e calmitate. Asistenta pleacă grăbită. Iarăși a trebuit să stea peste program. Lumea de pe stradă pare sănătoasă. Cum de se-nghesuie atâția suferinzi la ușa lor în fiecare zi? Pe ea, cel puțin, o irită. Nici vorbă de un repaus la o cafea precum fac alte asistente.
Doctorul își rememorează șirul pacienților din ziua respectivă. E ca un bilanț mintal. Asta face la finele oricărui consult.
Pacienții noi se alătură șirului celor care au fost înaintea lor. Unii pleacă din rând la ore și zile neprogramate. El simte o părere de rău, ori de câte ori află așa ceva. Armele date de el, pentru învingerea bolii de inimă, n-au mai avut efect.
E drept că bolnavii sunt capricioși. Îl însoțesc în mintea lui cu toanele și suferințele lor cu tot.
În astă seară pare că toți s-au coalizat și-l tulbură cu atitudinea lor. Unii au o cordialitate labilă. Alții, speriați de zgomotul anapoda al inimii lor, devin vlăguiți. Rugători. Patetici. Se agață de mâna lui. Alții, supuși, se descotorosesc de fostele obiceiuri dăunătoare și se laudă, înfruntându-l.
Ipocriții înjură feluritele vicii. Și pe actanții lor sănătoși, bine merci. Devin înveninați, răutăcioși. Doctorul Florian se simte prins într-o horă nebună.
Unii sunt în ofensivă sufletească împotriva stricaților și păcătoșilor sănătoși. Ce i-o fi apucat de-l înșfacă în mijlocul lor? Îl acuză. Și el, doctorul arată a fi din stirpea sănătoșilor. E calm, netulburat la vederea atâtor inimi în gâlceavă cu secundele. Îi convine să dea sfaturi, își zic mulți pacienți cuprinși brusc de groaza metafizică.
Ignoranți, alții se îmbățoșează. Dârji, se opun prescripțiilor medicale. Aruncă rețetele, plouă cu hârtii ca niște aripi albe.
Vor să mai fie descurcăreți.
Risipitori de bună voie ai propriului lor timp.
Necontrolați de hapuri și diete restrictive.
Nici doctorul n-o ști cât de greu e să fii o ceapă degerată. Sleită. O legumă murată. După ce-ai fost rumen, ager, ispititor. Nu vrem să intrăm în lista scribălăită de doctor, zic ostentativ. Să devii, brusc, pământiu, vezi cum e? Pașii să-ți fie rășchirați. Plăpânzi. Ca la prunci, vezi? Asta nu, domnule doctor, asta nu vrem!
Rămâi matale să numeri bătăile strâmbe, încovoiate de frică și boală!
Noi suntem încă gata să hăcuim frica de moarte.
Infernul, raiul, liniștea veșnică să mai stea departe de noi!
Foștii săi bolnavi par victorioși. Se întrevăd undeva în penumbră.
Le cunoaște bine reacțiile. Le acceptă subtil, fără pripire, orice atitudine.
Intempestivi toți se apropie, parcă îl strâng într-un cerc, în jurul său e o sarabandă jalnică. Agresivi, cu ochii bulbucați de suferință, vulnerabili. Au vrut, oare, să-l apere de ceva nevăzut sau să-l atace?
Doctorul Florian s-a simțit mereu complice cu bolnavii. Deruta din această seară nu are noimă.
Își cenzurează gândul. Și ritmul inimii.
Șirul fantomatic al pacienților e terifiant. Fără chipuri, îl atrag acaparatori.
Au priviri halucinante. Primejdioase.
Ritmarea inimii lui de doctor cardiolog a depășit orice limită a normalului. Nu reușește să închidă ușa din prima încercare.
Își administrează o pilulă.
În fiecare buzunar ține câte un medicament de urgență.
Bătăile inimii lui par împărțite. Unele pulsează încă în cabinet.
Se miră, și se sperie.
Într-o rece atingere are senzația că aude zgomotul pașilor tremurați ai pacienților debusolați, agresivi.
Halucinația unui scrâșnet îi trece prin auz.
E frica. Obscură. Ostilă. Vrăjmașă. Frica.
Zvântură bătăile propriei sale inimi.
Medicamentele nu-și mai fac efectul dorit și experimentat de atâtea ori.
Năucitoare, frica.
Încearcă s-o mascheze. Coboară scările cu precauție.
Bătăile inimii sale răzbat și înafara corpului.
Lovesc aerul.
Pulsează deznădăjduite. Se fărâmițează atingând pereții holului unde s-a oprit.
Curios cum bătăile inimii lui se prefac în particule metalice. Nu-și mai pune problema dacă-i real sau absurd. Particule care, în recul, îi ating picioarele. Îi tremură genunchii. E singur.
Inima lui însă nu se mai lasă vrăjită de puterea medi-camentelor. Inima lui a ieșit din strânsoarea numărătoarei exacte a secundelor. E speriată. Speriată de propriile-i zgomote pe care le produce. Zgomote zdrențuite. Precipitate.
O inimă ca o pasăre cu aripi în fibrilație.
Conectate la un fibrilator cosmic. Aripile inimii – pasăre scoasă din ritmul normal, bat, se zbat în dezacord cu aerul. Cu viața.
Doctorul Florian, specialist în boli de inimă, nu-și poate struni propria sa inimă pământească.
E bun la inimă, se spune de către toți.
Acum, bunătatea inimii lui nu-i e de nici un folos. O vede trandafirie, precipitată, îngrozită. Doctorul își activează neuronii. Caută clipa de încredere, de liniște. Asta-i pare însă un răsfăț ireal.
Rațiunea, da, la rațiune trebuie apelat. Dacă ar da un telefon nevestei… Forța încrederii ar putea veni din vocea ei.
Stupoare. Nu-și amintește numărul telefonului.
Frica îl asediază atroce.
E un monstru care-i încătușează simțurile. În loc să-l facă îndărătnic, îndârjit, gata să lupte, să se salveze, frica îl paralizează.
Doar bătăile inimii lui cutreieră holul. În rest, nici țipenie. Câteva clipe sau minute până ce, în fine, coboară o colegă. Cheamă Salvarea.
E conștient cum este așezat pe targă. Este urcat în mașină.
Sirena Salvării sfâșie înserarea.
Atâta timp cât aude, cât percepe tot ce se petrece în jurul său, doctorul e încrezător. Speranța îl încălzește.
De aceea-i aerul aproape sufocant?
La urgență se vântură cu aplicație profesională și consens colegial, asistente, medici. Cum de-o fi apărut și soția lui? Cine o fi anunțat-o?
Printre tuburi de oxigen și perfuzii, își face loc speranța că viața poate reintra în ritm sinusal, normal și pentru el. Cere apă. Apa se mișcă. Se clatină. Ca o ființă vie.
„De ce sunteți așa disperată, doamnă?” întreabă o tânără doctoriță.
Noaptea nu pare înspăimântătoare.
E o noapte slăbănoagă. Cu puțin întuneric.
O noapte cu irizări în clarobscur.
Poleit sub lună și stele.
Noaptea nu pare populată de schimonosirile fricii.
Inima doctorului Florian Dumitru mai sare în galop peste secunde, dar bate iarăși normal, pe pământ, fără să i se audă ecoul în ceruri.
Nu mai trece capricioasă de la o numărătoare la alta.
Și noaptea unduie ca o pânză protectoare.
Nu ascunde chipul fatalității.
Nu e vânătă sau prevestitoare de rău.
Iar el vrea apă și e molcom și așteaptă dimineața și zilele viitoare. Să vindece din nou, bolnavii de bătăi de inimă suferindă.
Noaptea pare sfioasă, aici în preajma lui.

*
* *

Acasă la el, noaptea stă așezată pe fotoliul său într-o postură gravă.
Pe cuier, hainele lui atârnă mult mai grele. În poziții strâmbe.
Vărgate cu întuneric.
Bine că el nu le vede.

*
* *

În casa doctorului, liniștea stă ghemuită prin unghere. Pare o ființă obligată să se apere de un pericol.
Vecina din apartamentul alăturat, bântuită de obsesii, colindă visele. Vise aiurite ieșite din medicamentele care-i ogoiesc suferința și traseele minții sale, traversează noaptea. Visează că domnul doctor îi dă niște trandafiri și o sfătuiește să-i fiarbă. Apoi să bea zeama roșie. Neapărat, zice, să fie roșie.
Câinele ei latră din senin deși e toiul nopții.
Lătratul coboară de undeva din cer. Femeia îl aude însă nu se poate dezmeticii. Visează cum Blaky, câinele ei cu nume de întunecime se plimbă pe malul unui râu având în gură șapca domnului doctor Florian aflat pe malul celălalt.
În rest, noaptea lâncezește pe coridoarele etajelor, iscând siluete ireale, fantomatice…

*
* *

Familia altor vecini, care au multe pisici, a îngropat-o pe una care a murit, chiar la rădăcina copacului unde-a fost lovită de o mașină.
Acum, noaptea o acoperă de-a binelea.
Măcar bine că vor putea veghea de la fereastră locul unde odihnește una din viețile stinse. Că doar și pisica lor trebuie că are șapte vieți.
Noaptea asta de început de mai nu le dă alte bătăi de cap.
Nici de inimă.

*
* *

Ultima pacientă a doctorului Florian a tot așteptat vizita acestuia la ea acasă precum el îi promisese.
De ce n-o fi venit?
În voia somnului, întrebarea ia forma unui fluture agitat.
Sprânceana nopții părea subțire și la geamul ei.
Visă cum avea ușă nouă și cum domnul doctor nu putea să intre cu nici un chip. Ba se făcea că are trupul gelatinos în tremur când spre stânga, când spre dreapta, ba părea prea înalt și prea gras. Mereu își schimba dimensiunile corpului.
Nu semăna cu omul binevoitor liniștit, gata să ajute pe oricine. În visul ei, se arăta înfricat și potrivnic, hotărât să înfrunte ceva sau pe cineva nevăzut.

*
* *

Ferestrele sufrageriei doctorului Florian tremură din pricina decibelilor muzicii de la discoteca de la Mall-ul de vizavi. Deși este miez de săptămână, miercuri spre joi. Tinerii adunați acolo, dansează demențial. Urlă încântați că pot devora viața unei nopți semeț de frumoasă.
Fascinant de vie.
Viciul, veselia și o dumnezeiască vitalitate le aparține.
Hulpavi, hămesiți de iubire, indiferent dacă sinceri, șireți, ciudați, dârji, tinerii ignoră ideea de întuneric.
De noapte care poate fi pentru unii,ultima.
Umbrele stărilor stârnite de ei, acolo în mijlocul vacarmului se răsfrânge și aleargă alandala prin sufrageria doctorului.
Și vor dispărea odată cu încheierea acestei nopți, fără ca el să știe vreodată semnificația lor.

*
* *

Copacii din fața geamului camerei unde în nopțile multor ani, a domit doctorul Florian, și-au adunat crengile într-o complicitate cu aer de mâhnire.
Doar în seara aceasta. Spre dimineață, către ora cinci, părea că din copaci ploua cu stropi în forma prunelor coapte.
Ciudat. În stropii de rouă cineva picurase de sus ceva de culoarea catranului.
Se topise vreo bucată de cer?
Vreun asteroid fărâmițat din pricina vreunui impact cosmic, lăsase bucăți de întuneric taman între crengile copacilor din fața ferestrelor doctorului Florian? În jurul lor era la ora aceea, aproape clară, lumina.

*
* *

Întuneric peste o parte din pământ.
Undeva în lume, s-au făcut ultimele pregătiri pentru lansarea în cosmos a unei nave pilot.
Lumea pământească vrea să știe dacă stelele sau alte universuri, o ia cât de cât în seamă.
Becul aprins chiar deasupra frunții doctorului e un ochi agresiv. Înfipt în inima nopții. Interesat, iscoditor.
Lumina becului sfredelește fără pauze celulele corpului bolnav…
Dar nici întunericul nu ar fi mai plăcut.
Întunericul, cu ghearele sale, e cu mult mai greu de suportat.
Această noapte pare mai lungă decât oricare alta.
Doctorul Florian se vrea eliberat de tubul de oxigen, de mațele perfuziilor.
Liber. Să învingă noaptea. Ar vrea să poată pleca. Oriunde.
Pământul sub tălpi. Ce senzație!
Dar el simți cum plutește, se ridică încet. Podeaua, noaptea, pământul întreg, rămâne undeva jos. Strigă, vreau să rămân cu voi, ce mi se întâmplă?
Noaptea se frânge fix în punctul dintre sufletul și trupul său.




SPECTACOL PE UN DRUM DE AER


Lumină leșioasă și așteptare asudată de nerăbdare îngurgitate forțat.
Un coktail grețos.
Asta am servit până ce, după două anulări, zborul Viena–Londra s-a înfăptuit. Or fi fost vântoase undeva în înălțimi.
La sol, în preajma noastră, acum este ceață. O ceață onirică. Ingredient pentru registrul meditativ.
Nu e cazul. Noi, tribul pasagerilor coborâți din cer în acest spațiu săgetat de veniri și plecări, nu gustăm decât alerta și ciuda.
Fără pauze, fără zăbavă lâncedă.
Tribul în care m-am înrolat are o singură dorință. Un singur scop. Să se dezmembreze! Fiecare membru al său are acte de plecare. După voie și interese, fiecare vrea să ajungă în altă parte. Fiecare-și are traseul și destinația lui.
Asta-mi doresc și eu. Să ajung la destinația mea. Ottawa.
Plecările în sine sunt un spectacol. Cu decoruri și protagoniști.
Între ei, fiind însingurarea.
Acceptăm, firește, implicarea în acest spectacol și noi cei din tribul aflat la această oră într-o derizorie legătură.
Primul act: înaintatul ordonat, în șir indian. De fapt, este obligatoriu să mergi în slalom printr-un culoar marcat ad-hoc, de parapeți din plastic, mobili și legați între ei prin fâșii din textile.
Pe fețele actanților, se văd cele mai diverse stări. Jucate sincer-sincer.
Fețe răvășite de oboseală.
Cearcăne mumificate.
Pielea obrajilor tăbăcită de așteptări. Și ore nedormite.
Tribul nostru e o minunată mostră că lumea-i diferită. Neunitară.
Că suntem singuratici deși guralivi.
Suciți, rebeli, melancolici, prăpăstioși.
Cu nervii încordați, înaintăm spre locul unde ne va fi testată onestitatea de călător. Aparatele vor ghici la fix dacă avem cuțite, foarfeci, bombe în pantofi, în ceasuri, în stilouri.
La o adică, cel prins cu mâța-n sacul-bagaj va fi exclus din trib. Absolut legal. Și normal.
Secvența doi, din actul I: descălțarea!
Cu gesturi sprintene. Sau obosite.
Împleticite. Răsucite.
Ne punem încălțările într-un coș din plastic. Banda rulantă îl va duce sub ochiul magic al aparatului ghicitor.
Asta ne dă o stare de siguranță.
Nu ne punem problema cum ar fi dacă, doamne ferește, ar fi depistat un pericol, un dement cu o bombă, cât de micuță.
Ar putea să ne reteze drumul.
Să-l deturneze spre rai sau iad.
Însă asta nu ne trece prin cap. Excludem diavolul dintre actanți. Suntem doar noi, oameni buni, bunișori, zbârciți de bucurii sau dureri.
Moderni. Vicioși. Prefăcuți.
Făgăduitori falși. Ispitiți și ispititori.
Vrem un drum de aer până la destinația noastră aleasă azi.
Mâine vom opta pentru alta.
Între douăsprezece mii de gânduri plus alte îndoieli, întrebări, am scăpat de sub ochiul magic.
Controlorul în carne și oase ne face și el semn că avem dezlegarea să ne târșim pașii pe mocheta plină de milioane și milioane de microbi cunoscuți sau neidentificați încă.
Ne încălțăm. Pe loc, comanda!
Absolut toți ne conformăm.
Urmează alte secvențe ale aceluiași act: ajungerea la terminalul destinației.
Tribul nostru se destramă.
Începe o combinație aleatorie cu alte persoane din marele trib al pasagerilor. Fracțiunile de triburi mai mici se intersectează, se ating, se despart.
Mișcarea planetelor, a efemeridelor și a tuturor aștrilor la un loc nu e mai agilă ca învolburarea aceasta de priviri, pași, genți, scări rulante, oboseală și transpirație.
În ce mă privește, întreb, înțeleg, acționez.
Trebuie să iau un autobuz până la terminalul numărul unu.
Sunt singurul pasager. Un tânăr cu aparate de emisie-recepție, șoferul și eu într-un ditamai autobuzul.
Străbatem un spațiu liber, nici urmă de avioane sau clădiri.
Îmi pare că sunt un călător rebel, rătăcit, prins la graniță și dus într-un loc secret.
E doar o părere.
În călătorii trebuie să fii flexibil.
Nici o problemă.
Sunt dispusă.
Iată, la intrarea în terminalul care totuși există, dacă l-am găsit, mă înrolez în tribul mic al călătorilor care-și vizează documentele pentru Canada. Se înaintează supărător de încet.
Funcționara la care trebuie să ajung are pielea măslinie.
Și mișcări dezlânate. Rare.
Mi-aș dori o derulare a minutelor într-o rapidă secvență.
Una greu de urmărit.
Totuși, nu se petrece precum vreau eu, chiar dacă un că-lător e plin de inițiative gândite blitz. Cu intensitatea nerăbdării.
Trece o oră. Sunt aproximativ în același loc. Funcționara de la ghișeu a fost plecată.
A revenit. Măcar bine că râde în convorbirea cu o colegă.
Doi copii creoli se cațără în brațele unei tinere blonde, frumoase, calme. Apoi, sunt lăsați să se joace cu mașinuțele care aleargă printre picioarele noastre. Motiv să ne mișcăm câțiva centimetri.
În jur lentoarea ni se înfășoară de beregată.
Legea mișcării se leagănă indolentă.
Îmi schimb total părerea despre Londra, despre funcțio-narii săi, despre odihnă, distracție, romantismul și splendoarea călătoriilor.
Scena următoare, rupe însă grabnic lâncezeala.
Funcționara îmi respinge actele de călătorie. Am venit cu altă companie. Zborul a fost anulat din vina ălora, ce caut aici? Să merg la cei în cauză!
Din nou autobuzul cu șoferul și băiatul cu aparatul de emisie-recepție.
Reintru în vacarmul pașilor, privirilor.
Sunt din nou un călător rătăcit.
Stupid, fără orgoliu, plin de suferință, nu știu încotro s-o iau.
S-a făcut seară. Afară e noapte. Aici, lumina neoanelor nu mă ajută prea mult.
E ironică. Îmi accentuează oboseala.
Întreb. Mă mir că nimeni nu știe. Sunt funcționari plantați pe culoare. Au veste fosforescente și-ți răspund civilizat „nu știu”. Pur și simplu, gate no 25 nu pare a fi în incinta aeroportului.
Ca orice pasager demn, nu mă dau bătută.
Urc scări. Mă înrolez într-un alt trib călător. Cu cea mai știrbă legătură între membrii săi. Cea mai firavă.
De fapt, nu e nici un fel de relație. Atâta doar că pantofii tăi sunt așezați într-o cutie alăturată unuia dintre ei.
Mă descalț. Mă supun ochiului magico-electronic din nou.
Pășim ca niște roboți.
Ne încălțăm. Din nou grăbiți, caraghioși în gesturi. Lamentabilă prestație în această scenă din actul I care se prelungește ostentativ.
Autorul e tiranic. Imprevizibil. Și cinic.
Și nici măcar nu-l cunoaștem.
L-aș gâtui cu câteva replici de duh. I-aș descuraja ima-ginația bestială. Dar nu-l cunosc. Poartă numele întâmplării.
Atât.
Greu de dirijat.
Totuși, sunt un pasager responsabil.
Îmi iau rolul în serios. Mai ales că nu pot evada. Odată ieșit afară din aeroport și din rol, nu mai poți intra.
Actul I, scena X, eu singurul interpret principal. Restul sunt figuranți.
Asta îmi dă un imbold rotund.
Imboldul mi se rostogolește vesel prin mațe.
Am o voce docilă. Șmirgheluită.

Întreb ființele priponite la diverse intersectări de culoare, scări rulante, holuri: „Please, gate no 25”.
Primesc invariabil același răspuns: „nu știu… încercați acolo”.
Sunt personaj într-un roman de Kafka. Și nimeni nu va crede vreodată că mi-am jucat rolul până la punctul culminanant.
Cu dogorâtoare încredere.
Am fost un actant inventiv, extravagant, vehement.
Desculț, încălțat, necunoscut, excitat de frică.
Între timp, s-a făcut ora două din noapte. O fi noapte în afara zidurilor acestui ghetou zguduit de un du-te-vino nestăvilit.
Pasagerii ceilalți nu mai intră în scena jucată de mine. Doar că mă ating de umerii lor.
Ne intersectăm privirile scurt.
Nedeslușit. Haotic.
Lumea din jur e într-o mișcare zănatică.
Piezișă. Împotriva oricăror legi ale ordinii.
Întreb scrâșnit. Același lucru.
Simt cum încărunțesc.
Din vestele reflectorizante ale păzitorilor de puncte-intersecții, văd cum răsar fulgere verzi. Am urcat scări normale, am mers pe scări rulante vreo treizeci de kilometri. Zeflemitoare, lumina e verde.
Văd verde dungat în fața ochilor.
Am găsit un loc liber pe o banchetă. Hotărăsc să mă opresc aici.
Alți amânați ai altor călătorii, stau și ei în așteptare.
Destinații suspendate. De același autor sau regizor dement al acestei nopți.
Noaptea închisă în aeroport e hăcuită mărunt, în particule în care s-a introdus lumină de neoane.
E straniu. Enervant. De netălmăcit.
Ora la care ai mei m-au așteptat în aeroportul din Ottawa a trecut demult.
Peste un ocean și câteva mări, noaptea asta nu poate ajunge.
Are aripi vlăguite.
Noaptea scheletică apare doar printre panourile cu plecări și sosiri.
Ostentativ, trece și prin mintea mea.
Dușmănoasă, refuz să mai joc un rol principal.
Ațipesc. Spectacolul va continua mâine dimineață.
Vor urma întrebări despre ghișee, zboruri anulate, redi-recționări, ore ghiftuite de așteptare și teama că-mi pot petrece încă o săptămână în incinta aeroportului londonez. Dacă mă voi muta de la un terminal în altul, pot sta și o lună. Apă și bani pentru a deveni clientul punctelor comerciale, atât e necesar.
Răbdarea ți-o însăilezi singur în astfel de cazuri.
Disperarea e greu de ocolit într-un secol grăbit.



PE VIA APPIA ÎN JOS


Pe Via Appia de-a lungul și de-a latul, e duminică.
Și lumină. De iunie.
Ca și în alte părți din lume.
Cobor. În timp. Pare că m-aș dedubla. Sunt eu, cea reală, iată, laolaltă cu ceilalți gură-casă în mișcare pe Via Appia. Și sunt totodată un personaj intrat într-un spectacol în care, importantă e doar trăirea clipei. De altfel, sunt aici, la Roma, datorită unui moment străfulgerat de destin. De întâmplarea care, uneori, rupe culoarea — derularea obișnuită a clipelor.
Totul a pornit de la un simplu gest: am oferit romanul meu Baltazara pictoriței Marcella Marone. Artista de rang special. De dragul comunicării. Fără să bănuiesc următorul pas. Port în poșetă un exemplar în italiană al Baltazarei. La hotel am și un colet cu volumul nou de versuri Fuga nel cerchio.
Cărțile acestea mă vor pune mâine, luni, ca-ntr-o oglindă, care, cine știe, s-ar putea să mă arate ridicolă, strâmbă, debusolată, hlizindu-mă fără noimă. De aceea, încă nu mă gândesc la momentul lansării/confruntării cu invitații.
Cine or fi oare? Sunt totuși aici fără cunoscuți, fără prieteni. În schimb, îmi reactivez simțurile de jurnalist.
Observ.
Caut ceva senzațional. Care să intereseze pe ascultătorii radioului. Căci asta s-ar cuveni să fac: o transmisie în direct de pe Via Appia. Dar nu se-ncheagă nimic. N-aș putea spune decât… Dragi ascultători, pe Via Appia, și acum ca de multe ori precum vi s-a întâmplat și dumneavoastră, poate, grupurile de turiști sunt năclăite de sudoare, își târșâie pașii prin istoria veche romană, se holbează la ea. De-a dreptul sunt aiuriți. Fotografiază, filmează, fură, adună imagini. Își confecționează amintiri cu o repeziciune uluitoare. Că doar și ei sunt mai uluiți decât s-ar crede. Unii zâmbesc fără noimă, alții mărșăluiesc soldățește sau merg somnambulici.
Importantă e, aici, trăirea clipei. Carpe diem, capre diem! Cât adevăr. Li se întâmplă tuturor celor aflați aici, acum. Sau mâine, sau oricând. Riscați și dumneavoastră! Merită!
Despre mine pot spune că sunt la fel de încântată și buimacă.
Vreau să-mi fac platoșă din clipa asta, sau un coif ca un accent ascuțit pe creștet.
O japoneză se uită contrariată la mine. Mă ocolește.
Probabil am călcat-o pe picior.
Leandrii au înflorit superbi; carabinierii, spectatori vigilenți…
Totul e să fii rezonabil și să nu te lași copleșit. Să n-o iei razna după cum te-ar duce fantezia. Ceea ce eu nu pot.
Mi se rotește în minte istoria ca o morișcă. Mă închipui o femeie din vremea Imperiului. Epoca Traiană. Încă nu m-am hotărât dacă să fiu o soție de oștean în așteptarea întoarcerii din vreo luptă victorioasă, sau să fiu… o curtezană. Ar fi mai avantajos?
Dar, la un spectacol cu gladiatori aș fi rezistat? Îmi amân răspunsul deoarece, dragi ascultători de radio, azi nu vă voi transmite nimic. Cele de mai sus vi s-ar părea baliverne. Fără nota dorită de senzațional. Așa și este.
Doar ceea ce furi din clipă, doar asta-i senzațional aici, acum.
Pentru asta însă răspundem fiecare personal. Chestiune de responsabilitate individuală. Așa că, mai bine merg să mă pozez cu oșteanul roman apărut ca din senin. Cred că nu-i deloc o fantasmagorie. Cere un euro pentru a lua poziția de luptă, întinde sabia în direcția cerută, are coiful bine înfipt în razele soarelui, straiele de un roșu pictural. Totul e O.K. Am mai achiziționat o clipă.
Ce avari suntem pe Via Appia!
Fantezia-mi dă târcoale.
Iarăși.
N-am încotro. Intru încă un piculeț în jocul ei…
Tropotul unor cai, de bună seamă imperiali, stă gata să răzbată din pietrele pe care calc. Tropote împietrite, trezite acum, oho, o întreagă fermecătoare aiureală. Și încă o chestiune: pietrele pavajului de pe Via Appia nu-i așa că sunt originale? De pe vremea aceea? Asta vreau să cred.
Mai înhaț o imagine și nu mi-e deloc rușine. Toți din jur procedează la fel. De ce-aș face notă discordantă? Atâta doar, că mă retrag pentru câteva clipe la umbra unui leandru.
În vechiul forum roman erau leandri? Uite că asta nu știu exact.
Va trebui să presupun.
Timpul prezent se lăbărțează cu tentacule miriapodice peste noi toți.
Și ce zeflemitor pare!
Îmi pun ochelarii de soare și mai fac un rond.
Pe Via Appia timpul e un uriaș.
Iar noi, niște naivi fericiți în sus și-n jos pe Via Appia.

*
* *

Ziua de luni trebuia să fie văzută/trăită cu realism. Nu venisem aici doar să bat câmpii fantazând. Eram invitată. Eram chiar un personaj implicat într-o întâmplare cât se poate de reală: lansarea celor două volume traduse în italiană. Puteam fi totodată și un spectator la cele ce urmau. Personaj și spectator într-o întâmplare dăruită mie în „Cetatea eternă”.
Cu persoana mea prinsă exact în mijloc.
Imaginea unui păianjen nu-mi place în general…Va să zică, vă invit, intrați și domniile voastre în sala cu pricina, vis-à-vis de Columnă, la vreo patruzeci de metri, să zic. Străduța nu-i mai largă de atât. O sală închiriată, am înțeles. Marțea se țin aici conferințe pe teme sociale, vinerea este rezervată problemelor europene.
Dar azi e luni. Reactualizez.
Aflu din textul unui afiș că lunea viitoare va avea loc în premieră un spectacol de teatru al unei trupe tinere desfășurat în catacombele Romei. Bravo lor! Succes!
Lumea e totuși mică. Și plină de intersecții insolite.
Imprevizibile.
Așadar, ajungem în sala rezervată. Dimineața erau deja fixate acolo camerele de luat vederi, aparatura pentru înregistrarea audio, cărțile erau așezate artistic, sistemul de amplificare verificat.

*
* *

Baltazara, eroina romanului meu, a ieșit din pagini și de sub ocrotirea mea.
Se plimbă buimăcită pe Via Appia.
E pașnică în uriașul amalgam de ani, întâmplări, personaje contemporane sau istorice.
Este placidă. Nemulțumită.
S-ar fi vrut altfel creată.
„Ești vinovată”.
Îmi strigă cu reproș:
„Sunt goală, desculță,
fulgerată de înfrângeri,
solitară, stingheră pe străzile astea colcăind de senzații istorice…
Ce știu oamenii de atunci despre mine? Ce vor ști cei care vin? Ce le pot oferi? Mărinimie, dragoste, șuierul suferinței? Nu au nevoie.
Viața e vehementă și veselă, isterică, strălucitoare, zgomotoasă, hilară, desăvârșită uneori. Sălbatic de imperfectă.
Zilnic altfel.
Eu, Baltazara, sunt un mic accent gutural în senzaționalul amalgam de sunete.
Mai poți să mă primești în roman? Dar să fiu altfel. Precum clipele schimbătoare.
De la o pagină la alta să mă preschimb.
Mai pătimașă. Mai disperată. Mai surprinsă, mai înfiorată.
Nouă, falsă, bună, jalnică, tăcută, misterioasă. Poate credincioasă și păgână în parte.
Amăgită și amăgitoare.
Nemângâiată. Furtunoasă, delicată.
Amărâtă și îndulcită de viață.
M-aș vrea o femeie adevărată.
Nu una cârpită din cuvinte.
Oricât le-ai însăila și le-ai relipi, cuvintele mă dor la încheieturi.
Mă dor în punctele nodale dintre tăcere și grai.
Dintre imaginație și viață.
Mai bine, hai să facem schimb!
Tu să devii personaj iar eu, femeie vie.
Năbădăioasă, zglobie, tristă, prădalnică de bucurii.
Tristă, neliniștită, leneșă, gravă, intempestivă, sau puțin scălâmbă, prefăcută, alunecoasă. Din toate câte puțin să fiu. Înlăcrimată uneori. Altfel nu se poate. Vlăguită de viață, vinovată de temeri, dar vie.
Iubitoare”.



PARTEA A II-A



NU MÃ AMÃGI, ROBERTA!


Marea?! Ce poveste, Roberta? Ce poveste poate fi?!...
...Patru dimineața. Oră periculoasă. Chiar n-ai simțit uneori cum celulele au atunci energie minimă? Apoi se reîncarcă. Revin la normal. Chestiune de știință și mister: Mereu le reușește și mereu o iau de la început. O singură dată, nu. Ultima oară nu. Se frânge ritmul dumnezeiesc încifrat în ele.
La începutul orei zise, în mine se prelungea o clipă ciudată.
Și mă împingea pe străzi. Fără teamă, străbăteam un oraș străin, adormit și straniu. Budva.
Marea era prezentă în aerul sărat, cu iz vetust, în umezeala prelinsă pe ziduri. În nări o simțeam. Străduțe înguste. Foarte înguste.
Devin călătorul.
Pe buze, un gust de sare umezită imprimat de mare.
Trec pe lângă ziduri medievale.
Oricând mi-ar fi putut ieși în cale o umbră a timpului alipită de ele.
Traversez o tăcere. Mă hazardez prin lumina pustie.
Ce-aș fi putut întâlni?
Mersul meu... nesigur.
Înainte.
Atât.
Alte direcții, nu.
Ordinea unor foste întâmplări, logica lor, le cântăream dintr-o privire.
Mereu pașii mei singuri. Și lama unui gând subțire. Era... cât se poate de altfel, de uman și de... inexact.
Toc, toc, toc... Ferestrele înalte sunt cât să se întrevadă, uneori, o parte din întinderea mării. Acum se arată absolut indiferente. Din astă pricină, gândurile îmi devin ostile?
Un zgomot de motocicletă accelerată nervos mă țintuiește lângă zid. A trecut.
O pornesc iarăși. Ceva mai precaut. Ba nu, zbor. Mă agăț de un simțământ secret. Ai mei habar n-au pe unde hălăduiesc.
Reconstruiesc o lume precum vreau.
N-am nici o înrudire cu Penelopa, luna mi se pare un opaiț, sunt pornită pe o pantă aventuroasă. Ce mirodenii scoate marea la iveală! Se fac simțite în aer, cine știe, cum să știe, de unde să știe careva ce talanți port în mine?...
Și nicidecum nu mă vatămă clipa!
Sunt eu.
Și o mare inventată întrucâtva. Pretext să m-avânt din nou. Singură într-un soi de... ritual interior.
Desăvârșirea se obține treptat. O știu. Așa cred, cel puțin.
Sunt eu. Și... trecerea.
Era să uit.
La ora periculoasă, am nevoie de tact.
M-aș putea pierde într-o emoție pretențioasă.
Sunt călătorul, sufletul, ochiul, pasul prin lumina pustie!
Ziduri din piatră colțuroasă, umed-verzuie. Le număr.
Manechinele din vitrine m-agață de umăr. Au un zâmbet obosit. Par istovite după un bal unde-au avut succesul dorit.
Traversez un gang. O piațetă.
Cineva, în fața unei cafenele, pregătește decorul pentru clienții dimineții.
Ora nedefinită e peste mine, plutitoare.
Îmi opresc mersul. O simt între tăcere și mare.
La dreapta, turnul unei fortărețe. Private property! Istoria lui mă-nconjoară, mă depășește.
La colțul clădirii, marea.
Ca vinovată, pare cuminte.
Sub o mantie de umbră. Acum e sumbră.
Dar minte.
Și mă prefac a nu ști. Pe mal, pare că văd umbra unor femei așteptând sfârșitul jocului de-a plecarea în care se prinseseră bărbații lor cu întinderea apei. Nu departe, în larg, o insuliță. Și silueta unui muzeu cu trofeele aduse de soții — marinari scăpați din mrejele apei verde-albăstruie, pripită, pilduitoare — sărat-amăruie și... bătrână. Niște pescăruși dau semne de alertă.
Marea se-ncruntă. În adânc deznădăjduită?
Deodată, se lasă în voia unei slăbiciuni, înaintează tiptil.
Dărâmă castelele din nisip construite sârguincios de un copil.
E o... lehuză dementă. Peștii, la mal, nu mai au suflu.
Mă retrag. Marea e ca eternitatea rănită!
E jignită. Totuși. Fascinația ei nu stă în cuvintele, gândurile mele. Iau loc într-o barcă priponită.
Ora periculoasă se prelinge în apă, fără vlagă, sfârșită.
Lumina de pe faleză se-ntinde trudită.
Observ o siluetă. Două. Exact. Sunt două. Băiatul și fata, care în amurg prezentaseră pe faleză, pentru turiști, un spectacol de pantomimă. Erau mimi.
Fețele lor smăcuite, fără nici o grimasă.
Vie doar mișcarea ochilor și a mâinilor... Ușoară înclinare a capului, a trupului, în semn de mulțumire ori de câte ori o monedă cădea în talgerul de la picioarele lor. Acum li se aud vocile. Ridicate. Stridente. Fata e revoltată. Replică. Insistă în interogări.
Fata își întoarce masca pe dos.
O lasă liberă, atârnându-i la gât.
Elasticul colorat pare o frântură de curcubeu secțio- nându-i pielea.
În aer zboară replici furioase către partenerul mim.
„Nu mai vreau să jucăm împreună! Trișezi! Jocul e o prefăcătorie plină de voluptate.
Tu faci din lăbărțarea mâinilor și picioarelor chiar o cursă. Nu mă vei cuceri!
O cursă, o cursă falsă e jocul tău!
Vârsta ți-e singurul adevăr dat la iveală.
Te scălâmbăi în zadar.
Sunt tânără. E mult mai mult decât jocul.
Clămpăni cuvinte aiurea. Uneori obscene. Eu singură le aud. Știi că asta nu face parte din arta mimării și totuși trișezi.
Zâmbetul ți-e fals. Rânced.
Reflexele mării, le mototolești în privirile tale deșirate pe trupul meu”.
Mimul îi întinde masca sa: „Ia-o!” zise aprins, tulburat. „Folosește-o în alt spectacol.
Ne leagă ceva? Nici măcar subiectul unor reprezentații!”
Se îndepărtează.
Mișcările picioarelor, a capului, a trupului său alcătuiesc un alt spectacol.
Tăios, crispat. Ofensat.
Vioriul apei din mare se suprapune peste silueta umbrei lui.
Pocită. Nesigură.
Mimul își întoarce doar capul. Salută fata. Fostele zile. Truda mării de a fi mereu altfel.
Dintr-o dată, umbra sa devine una cu trupul. Gălbejită sub soarele indiscret. Ofilită. Flască.
Apoi, se îneacă în mare.
În timp ce mimul înaintează pe mal.
Marea pare un ochi holbat. Imens și curios. Purificator.
E glacial sau protector?
Casa din colț în unghi ascuțit, unde se prepară peștele în zeci de feluri la cererea clienților, dar după rețete secrete, de sute de ani, e încă luminată.
Micșorată, se răsfrânge în luciul apei.
Un ochi mut și straniu. Fata se îndepărtează de partenerul mim. Silueta-i fragilă, prelungă, despică aerul.
Marea îi preia conturul și-l transformă în felurite măști. Arta mimării. Exersată perfect. O mișcare ritmată.
Măști pătimașe, înduioșătoare, grotești, injurioase ori tandre, tulburătoare sunt aruncate pe mal, în direcția unde stă dezarmat băiatul-mim.
Aș crede că țese un plan de răzbunare. Încet, își aprinde țigara.
Marea se joacă de-a măștile cu o indecență primordială. Instinctivă.
Chipul meu oglindit în apă se lăbărțează cu riduri largi.
Dispare. Merg înapoi pe mal.
Marea îmi recompune o mască străină, amăgitoare. Apoi o multiplică.
O saltă spre mal, sfidătoare. O refuz. Zâmbesc fetei-mim. Nu mă ia în seamă. Stă nemișcată; o fi un rol pe care și-l asumă tăcută, împietrită.
Mă depărtez. În urmă, un sunet vifornic.
O fi fost despicată apa, necruțător, de prima rază de lumină, ca de toiagul lui Moise?
Alerg spre oraș.
Zorile-mi lovesc privirea.
Traversez o liniște jilavă.

martie 1999


SUNT, COMUNIC, SUNT


Dimineața, cât de devreme, se rostogolesc peste mine cuvinte... Un alo! Zece, douăzeci de alooo! Acceptări... Negări. Vă aștept... Nu vă aștept, doamnă... Vremea va fi călduță... Cel puțin azi... Fiți, așadar, atentă! Mergi! A bientôt! Mestec apoi alte cuvinte. Și beau cuvinte.
Am o deprindere grozavă să le fiu sclav.
Unghiurile lor mă joacă, îmi joacă nervii, simțămintele.
Plutesc niște lebede pe Bega. Ar fi timp de plecare, cum de-au rămas? Asta e. Se vestește o epidemie de gripă... dar azi nu mă poate atinge. Apoi chiar cred asta.
În genere, vorbele zboară și se frâng. Dar cuvintele... Eh, recunosc, cuvântului, cuvintelor cu neastâmpăr și pârjol interior le dau slujire.
Și vamă.
Unele mă seceră.
Și o vreme sunt miriște pustiită. Mi-e sete apoi și caut alte cuvinte pline de patimă. Le zidesc în mine, le dau forme proprii, unice, afective.
Adeseori se prăbușesc. O iau de la capăt. Iarăși. Cuvintele mă zidesc și mă destramă.
Toată ziulica nu fac decât să le fiu pe plac...
Cuvintele sunt albastru și... miere.
Dar nu e rău. Nu e rău deloc. Zic. Gândesc. Gândesc și cred în menirea fiecărei zile.
O transform în ființă. Asta nu înțelegea verișoara D. Ea și M. au plecat în America. Pierduți dincolo de albastru, am spus atunci. Apoi s-au despărțit.
Cuvintele se întorceau vrăjmașe împotriva lor. Nu s-au mai înțeles. Fără cuvinte cum poți să? Chiar nerostite, au putere...! Da? Lasă, știi bine. Numai ele să fie de vină? Cuvintele?
Întotdeauna? Întotdeauna. „O să te mănânce singurătatea!” îi cobea C., soț paralizat, soției lui, o vreme mult iubită. Cuvintele s-au alterat cu timpul. Niște viclenii.
Niște găoace mucegăite.
Niște dubii.
Niște vedenii.
Niște farse, zicea verișoara D.
Eu nu.
Eu nu vreau să le simt veninul și colții ca de fiară.
Și scornesc un joc. Mă prefac sigură pe mine, stăpână peste tot ce mi se spune. Puterea, forța stă în privire, gest, frumusețe, și în cuvinte, îmi repet.
Ritual psihologic.
Îmi modulez vocea, încarc silabele de nuanțe.
Cuvântul mi-e prânzul.
Uneori de ce s-o fi răzvrătind împotriva-mi?
Eu mă supun.
Cu iuțeală, răvășită alteori, donquijotește ades.
Puternic și buimăcitor cuvântul tău! Cuvintele mele vijelie, fulger, copie flască după originalul biblic, ancestral, se vor o punte.
Sau... poduri peste.
Eu sunt... cuvinte.
Așteptare, stol sălbatic nestăpânit, peisaj, zbor fantast peste pământ. Sunt.
Galop de cai și zile sunt.
Un alint justițiar.
Trec de partea domnului care se plimbă seara pe aleea anostă dintre blocuri. E un domn cu barbă. Se zice că-i poet. Rostește cuvinte doar pentru el. Dacă le aude cineva de prin preajmă, nu-l deranjează. Răspunsul poetului sclipește metalic și eu îl asemui cu Adam, primul, întâiul om pe pământ. Și el, primul, avea probabil o stranie mirare față de cuvinte. Domnul de pe aleea noastră nu se oprește din mers nici la un alt sunet ivit în preajmă-i. Doar dacă-i un cuvânt. Merge regal prin înverșunarea curiozității noastre, prin ninsori sau ore de vară. Pare izbăvit de orice vină. Mai ales când vorbește cu cineva iluzoriu.
„... Doamnelor și domnilor, astăzi nu-i rost de ninsoare.
Serviți ploaie.
Traversați ploaia, că n-aveți încotro! Expoziția vernisată ieri, o știți? Nu mai are vizitatori.
Pictorul s-a îmbătat cu aroma amestecului de culori. în atelierul dumnealui s-a întâmplat ciudățenia. Doamnelor și domnilor, chiar dumneavoastră, domnișoarelor, aveți răbdare! Între timp, vă mai anunț că un sac plin cu scrisori de dragoste a fost uitat în vagonul poștal staționat în depou. Destinatarii vor fi nevoiți să aștepte finele anchetei ce s-a inițiat pentru... Sau pot modifica destinația următoarelor depeșe. Sau sentimentele”.
Îl observ cum se încumetă să înfrunte unele cuvinte.
Respiră curajos, adânc, agresiv.
Le iartă.
Reface, migălos, alte cuvinte.
„Fără cuvinte? Adevărurile mele (ale lumii) s-ar... surpa. Peste mine, desigur”, zice pășind larg.
Aud în urma lui, ca o litanie:
„Eu, fărâmă divină sfâșiată, apărată de cuvinte, între cel dintâi rostit cel din urmă slujit”.

10 august 1998



TRIPLU SALT


Aerul, cât încape într-o respirație. Logosul, metafizica, încrederea, ți le dau pe toate. Ca pe-un hap.
Să nu-mi arăți chipul fricii, minut pârjolitor!
Cât să mai adaug? O întrebare și... un triplu salt în mine? Mă clatin. Râd...
Și... dacă las uitării minutul acela? Nu-i bine? N-ar fi mai bine?
Talazuri din mine alung.
Sus, ce lumină! Ce înălțime! Se învârte ceasornicul meu... Răsuflă o dată cu mine. Sunt copleșită. Apoi nerăbdătoare cu toate, cu nimicul, cu mine. Pierd.
„Per gli miracoli ci voglio un po di tempo”.
Rost de conversație cu mine.
E un timp impregnat în obiectele din jurul meu. Acum îl simt lenevos, nepăsător, imperceptibil. Tulburător. Vaporos.
Ne-a trebuit o vreme să ne acomodăm.
M-am străduit. Privirea, mirosul meu Ie-a acceptat încet culoarea, forma. Ceva involuntar și obligatoriu. La început, mirosul era ca de lemn prelucrat cu lac. A pătruns violent. S-a instalat iute, agil, pripit, cucerind aerul casei. Apoi s-a molcomit. Printre mobile și cărți. Printre fotoliile cu aerul unor vechi rude moștenite. Ușor obosite.
Fereastra ține în limpezimea ei o pasăre. Nu se sperie de mine. Îi cer un zbor.
Și-i dau în schimb o fărâmă de pâine. Hai, îmi împrumuți un zbor?
Pasărea se preface în lumină.
Suntem într-o depărtare egală una de cealaltă.
Aș vrea să am catalige imense și să-i ating înălțimea.
Toate acestea le citește cu glas tare doamna Esti. La ora dimineții, pe când altă dată își servea cafeaua, acum, scrie. Toți ai casei o cred zurlie, dar îi aduc hârtie și pixuri. Decât să se plângă de reumatism, asfixieri, aritmii posibile, mai bine să scrie. Asta și face. Mai dificil e când vrea să fie ascultată citind cu intonații speciale tot ce-a caligrafiat cu migala cu care cosea alteori goblenuri. Eu singură îi știu secretul.
Va muri în curând. Îi fac injecțiile, îi dau pilulele și o mint că totul va fi bine încă multă vreme de-acum încolo. Mă crede? îmi povestește despre un extract din ulei de rechin care menține pielea tânără, îmi recomandă să-l cumpăr, în timp ce se-ndreaptă spre ușă să-i deschidă cuiva. Simt aburul fricii.
Doamna Esti ar putea fi răpusă de momentele trufașe.
Mă lipesc de-un raft ticsit de cărți... Balzac și Proust înșiruiți. Voltaire... avea aceeași zodie ca și mine. Faulkner, Camus în original... în schimb, Caragiale mă liniștește. Întotdeauna i-am renovat cu o privire pălăria. Se asemuia cu una purtată de bunicul din partea mamei. Mustața, ce să zic? Le semăna bine de tot. Ca și când s-ar fi dichisit în aceeași oglindă. Poate și un zâmbet ironic, abia mijit nu știu cum, dar le era comun. Lasă, mai vedem noi cum devine cazul...
Doamna Esti ascultă răbdătoare textul unui promo. Doi tineri vor să-i vândă ceva. Insistenți. Totul e atât de actual, și ea atât de prezentă în conversație!
„... Doamnă, sunt de la firma Kamenda și Oblastrikt. Vă rog, un minut de atenție și veți primi gra-tu-it un set de cuțite. Douăsprezece. Diferite mărimi, ascuțite la micron... Pentru patruzeci și patru de acțiuni gospodărești aveți la dispoziție aceste douășpe cuțite...”
„Regret, nu-mi plac prea multe tăișuri” , replică doamna Esti... „Nu, nu-i nici o problemă! Va trebui să cumpărați, în schimb, un mixer, un storcător de fructe, două tigăi... Nu?! Dar... păreți o gospodină... cum să zic, perfectă, aproape că...”
O aud cum se îndepărtează de viață cu fiecare frază și ea nu știe. Sau... parează?!
Singurătatea, o preferată iapă buiastră, scapără din potcoave scântei albăstrii.
Lumina fulgeră. Tresar. Îmi place să cred că e un pericol și trebuie, trebuie să-l înving. Și trebuie să-l depășesc! Nu renunț. Nu mă retrag. O dată cu mine rezistă și frica. O simt, presimt cum se zbate în mine.
Consolează-te! N-avem toți aceeași clipă sub papuc, îmi zic.
Apasă cu talpa! Apasă cu călcâiul clipa!
„Clipa e ceva larvar, orb, neloial și mărunt. Ai strivit-o? N-ai nici o vină”. Aceeași senzație ca și atunci, în catedrala veche de aproape o mie de ani, în Anglia, Birmingham. Eu eram singurul vizitator. Custodele îmi făcuse un semn. M-am apropiat. Lumină reținută, pașii înfrânați.
Mi se indică ultimul nume gravat pe o placă din lemn, atârnată de perete. Deborah Kellyn. Punct.
Ca o neputincioasă lacrimă.
Era numele fostei soții a custodelui.
Fostă vie până anul trecut. Fostă enoriașă vie. Fostă elegantă, gravă, demnă, naivă, senină, umilă, nobilă și vie. Pătimaș-reținut de vie. De îngrijorare cuprinsă ades. Neîn-crezătoare și smerită toujours. În final, ostenită foarte, foarte.
El, în neodihnă, vine aici zilnic să-și spună păsul: arabii au deschis o piață zgomotoasă chiar la câțiva pași, duminica la prânz bate vântul prea verzui-pieziș, câinele de-acasă (același) e sleit de puteri. Latră anost, anonim, abătut. Și arar; salata nu e poluată, apa are gust coclit, pragul de la ușă s-a tocit, prețurile sunt lungi și lumina e suferindă...
Ochii celor din jur sunt hrăpăreți, hămesiți, neiertători, pizmași, nerușinați, mustrători.
Lumea nu mai are timp. E nedeslușită, azi oablă, mâine încâlcită... Doamne-ajută!

6 ianuarie 1999



CHIPURI ÎN FORMÃ DE INELE


După-amiaza se întinde ca o plasă țesută des.
În formă de inele. Ca un năvod peste micul restaurant. Cu design în culoarea topazului. Un local numai pentru femei. Bine că s-a gândit cineva și la ele. Parisul, cică, are tradiție în acest sens.
Aici e bine și așa. Din când în când, sâmbăta sau duminica, mai ales duminica, poți veni și poți consuma orice...
Gândurile care te apasă le scoți la iveală, povestești... Cuvintele devoră temerile.
Poți savura... ore de topaz, un pahar de vin (culoarea topaz), auzi propoziții șlefuite ca un topaz...
Recomandabil e să porți cercei topaz. Lumina se face-preface în irizări de... topaz și totul devine suportabil.
Puțină cochetărie... Mai adaugi și puțină tăcere.
Un mic abis care trebuie umplut de preferință cu... un „el” .
Oare ce anume s-ar potrivi în golul dintre ea și lume? Ioana crede că-i un gând trăsnit, ușuratec și trist.
Dacă ar picta, ar vinde tablouri și, mai ales, l-ar invita pe... el. Măcar modistă de-ar fi, tot s-ar mai găsi o cale pentru o revedere. Dar ea nu poate nimic din acest fel de... salvare. Nu știe. Singurul lucru la îndemână e o... liturghie. „El” , cel iubit, n-ar merita, dar așa e ea. Acceptă greu orice sfârșit. Și... dacă se va întoarce? De plecat a plecat discret. Totuși, mai bine nu. Mai ales că n-ar mai aduce și frumușica sumă pe care a luat-o cu el. Va să zică, nu!! Cu umbrele nu e bine să...
Ioana caută o frază pe care să i-o arunce la o adică. Nu-i vine în minte nimic. Mai ușor cochetează cu propria-i figură încorsetată într-o ținută elegantă de rangul trei.
Ioana se-mbărbătează și-i va pregăti dumnealui o frază... dureros de înțeleaptă.
Prin local unduie o muzică în surdină.
Nicole, deși la aceeași masă, nu bănuiește nimic. Fumează absentă. Nici un cuvânt. Bărbatul ei a plecat din căsnicie demult. Totul e departe.
Ea are dureri de spate.
Duminica e o zi pustie, habar nu are că poate fi o alegorie…
Și nici n-o interesează. Mai bine visează. Un alt „el” ... într-o speranță topaz, consumă minute topaz: el s-ar putea să apară de dincolo de așteptarea topaz...
Privește spre ușă. Tocmai își face prezența o tinerică. Priviri crucișe. Nu e slută. Atunci de ce nu caută un loc plin de zgomot, veselie? Și băieți...
La ce-i trebuie amorțeala duminicii consumate aici de cliente fidele?
Tăcerea e întreruptă. Tânăra tușește, vorbește tare, șochează. Râde ostentativ. Aprinde o țigară. Se uită în jur, ostentativ.
Fetei îi stă mult mai bine culoarea topaz. Nicole se hotărăște să plece.
Duminica e o zi fără nici un haz.

*
* *

Doamna Cici de la parter și doamna Savu de pe palier discută. Același subiect comun lor: despre el și... el. Răposați. Păcat! Ce păcat! Unul era încă tânăr, dar inima nu-l mai asculta. Deși se operase... Celălalt gustase binișor din viciul jocului de cărți.
Doar anii au devenit colțuroși, vitregi. Vreo șaptezeci.
Apoi, după acestea, dincolo de toate acestea, peste toate acestea, inevitabil, doamnele sau ofilit cu amănuntul.
De la parter la etaj, mereu urcă o insomnie sau coboară un suspin.
Noaptea are gust de venin. Noaptea-i amestecată cu fiere.
Doamnele stau la geam, iar noaptea se deșiră alene.
Câte un taxi trage întunericul după el. Șoferul, când obosește, îl abandonează.
Așteptarea seamănă cu cea veche, pe când trebuia să vină... el. Doamna Savu cântă:
„Și prea des bate un vânt rece.
De la etaj până la parter...”

*
* *

Ea se vântură prin casă. De la oglindă la bucătărie... Duce gunoiul, dă un telefon... Copilul e încă la școală, pe obrazul ei un neg pare că s-a mărit. De ieri până azi? îi este teamă de un rid. Ce stupid! Așa repede și-așa adânci să se imprime ridurile pe o piele grijuliu lucrată? Ronțăie arahide. Nu citește. Nu oftează. Nici un gest dăunător. Uneori, visează...
Cum ar fi o călătorie la prietena măritată într-o țară îndepărtată? E casieriță la un bar de noapte... trebuie să fie ceva... grozav! Lumini, bani, muzică, ținute elegante, să știi c-a avut noroc! Ar schimba? Cu ea? O, nu, nu! Mai bine călduța grijă a zilei de mâine, bărbat patron, riduri calmate... Nu! Mai bine va merge curând la cumpărături. Șterge de praf. O veioză ornată cu îngerași din ipsos lucios, își pune cercei cu dimensiuni evidente, oh, ea are treburi, se va ocupa și de dividende... Nu multă oboseală, nu mult plictis! Viața nu e ușoară, nici paradis... Ptiu!, iar am cobit și-n bucătărie miroase a coclit.
Sunt... voi fi altcumva. O persoană importantă. Asta e. Lumea se cucerește cu încetul. Vecina mea scrie cărți și e adusă de spate. își cumpără televizor în rate, nu... doamne, eu, vai, așa ceva nu accept!

Lumina, încăierată cu umbra, vine din spate.

*
* *

Își suflă nasul, își șterge lacrimile hotărâtă să accepte situația. Cât o mai fi așa, că de schimbat, trebuie să se schimbe. Doar a divorțat. E liberă și nu e. Atâta timp cât el stă încă sub același acoperiș... El strigă: „Ești o stricată” . Ea se roagă în gând.
„Să mă lași tu pe mine, așa crezi că vei putea? Sunt puternic, iar tu o scoabă, fiu-tu a jucat la noroc și barbut și gândul ce l-ai mai avut. îți seamănă leit, eu chiar mă bucur că nu mai sunt lucruri moștenite și care ar trebui împărțite!”
Ușa-i trântită.
Se sparge trecutul în bucăți.
Ea plânge. Hârtia de la tribunal nu are nici un efect, zadarnic a pus-o în ramă, pe hol... Ea își vede fața scofâlcită, iar fostul e încă un brad.
Asta o irită. Și plânge, promițându-și că-i ultima oară, dar uită. Ce folos?
O bate gândul unei plecări departe. Experimentează tentativa ieșind val-vârtej și pornind la întâmplare. Se plimbă fără să observe aproape nimic. Poate-ar fi fost mai câștigată dacă era ca și Gabi. Acum, prietenă? Fostă?! Dar se mai întâlnesc. Arareori. Când Gabi revine acasă. A plecat doar de trei ani. A vrut să aibă bani. S-a zbătut, a îmbătrânit cât în zece, se laudă, se zgârcește. E dură. Neiertătoare, gata de izbândă. Aprigă, renunță la și la, acceptă ce-i folositor. Ostilă, felină, după caz.
Ei bine, pe ea asta o mâhnește. Nu are bani, nu are voință, nu are pretenții. Toate sunt prea zgomotoase.
Ea merge, merge, din inerție, de ce, uite-așa, pentru că. Ziua e buimacă. O știe sigur. Incontestabil. A merge, a pleca, a te depărta, are ceva... divin? De ce nu?
Și-l închipuie pe Isus pornind de unul singur. Quo vadis, Domine? întrebarea apostolului Pavel răsună și acum, ea o aude răscolitoare.
Se-nfricoșează.
Unde? Totuși, unde să se oprească?
Ea e o trufașă înveninată.
„Aș vrea să mă prefac în ploaie”, gândește. Privește. Așteaptă. Privește.
Unele femei trec în mașină, altele își plimbă copiii, e vară, multe se duc la ștrand, pentru ea, oricum, e mult prea cald...
Se așază pe-o bancă, își împarte gândurile negre pe zile... în fond, cine știe?
*
* *

Anunțul a fost bine marcat în pagina de ziar publicitar. E drept, prima impresie ducea către veștile triste, dar nu e bine deloc să cobești, doamne ferește! La vârsta de 60... O femeie la 60 e ceva, tare greu de înțeles. Cei dinafară vârstei de 60 sunt ipocriți când ar fi să facă vreo referire la. „Eu una știu secretul, decide Rozica. Anunțul e chiar bine că-i tipărit într-un chenar, las-o-ncolo de superstiție!”
Azi e o zi frumoasă, e primăvară, Rozica s-a îmbrăcat adecvat. Un costum albăstrui. Decolteu ușor cochet. Un pic de machiaj. Nimic strident, asta o știe de la o emisiune cu femeile.
Controlează dacă sărmăluțele în cuptor sunt nici prea reci, nici prea fierbinți. O încearcă nerăbdarea. Își repetă „să fiu calmă”, va suna unul dintre cei potriviți.
Duminica e împănată cu dorințe... Telefonul sună prima oară. Rozica își ia o voce suavă. E un domn care ar vrea... adică să ne cunoaștem, zice, și se descrie: pensionar, 1,70, în glas i se citește oarecare trufie, anii șaizeci, în aprilie... A fost șef de birou... E cumpătat... Rozica fixează ora spre amiază.
Să aibă timp și pentru alte propuneri. Alegerea de azi contează. Grăbită a fost când s-a măritat prima oară. În fine, e bine.
Telefonul sună strident. O voce baritonală. Face impresie. Domn singur, posedă grădină și viză de călătorie în State. „Distinsă doamnă, eu nu mai fumez, dumneavoastră?” Din când în când, dar... apropos, dacă nu-i cu supărare, cum arătați? Eu? 1,67, acum după infarct, înainte aveam 1,69... sănătatea nu-i pe contract, râde agreabil, ce flori ați dori? Lalele? Eu nu le pot suferi, dar, negreșit, le voi aduce când veți dori să ne-ntâlnim...”
Rozica împroașcă o frază cu năduf.

*
* *

Duminica încape într-o speranță.
La 60 de ani nu-i largă matca unor minute.
Rozica gustă din cozonac. Rețeta nu-i aparține. Aspectul, așa și-așa. Aroma însă-i din cele mai fine. E bine.
Telefonul zbârnâie triumfal.
O, ce mândrețe de parade militare organiza fostul, soțul, săracul! Și ea, cum se mai pregătea!... Taram-taram, trompetele. Telefonul i-a mai rămas din sunetele de pași bătuți ritmic și din muzica fanfarelor, a ajuns să prefere țârâitul unui telefon. Dar nu-i încotro. Ridică receptorul... E chiar un fost subofițer, norocul s-a oploșit la ea în casă, chiar așa ceva își dorea, de restul propunerilor nu-i pasă...
„Distinsă doamnă”, zice, „sunt din altă localitate, dar nu-i, la o adică... nu-i nici o dificultate... am fost subofițer, vă zisei, curier, condiție fizică... încă... înălțimea?... Cum să nu! Vă spun, deși... nu contează, totul e omul, mă credeți ce vă spun, am casă și m-am băgat în afaceri cu tutun, ei, să vedeți... am 45... La ce oră vă pot vedea?”
Rozica râde. Ce farsă! Glasul bărbatului s-a volatilizat. Apoi Rozica se încruntă.
Norocul a trecut deghizat.

*
* *

Afară se văd muguri înverzind.
Telefonul sună ostentativ.
E-un tânăr cu deviații gerontofile.
Ar fi vrut să știe dacă doamna e într-adevăr spre 60 sau e o atrăgătoare de 40, gata pentru un joc, o întâlnire trucată?
Se-ntâmplă nu o dată, scuzați, nu vă mai deranjați.
Peste un minut, domnul care trebuia să vină la prânz își contramandează vizita. Pe scări, tocmai acum și-a scrântit un picior. Păcat.
Oricum, zice, pe viitor va veni chiar de-ar fi în cărucior.
Rozica trântește receptorul. Camuflează la ușă ochiul vizor. Se așază la masă și mănâncă, devoră, sfâșie cu dinții o bucată de carne și toată disperarea.



DANSÂND CU BUNICA, MARÞI SEARA


Deja e vineri după sărbători. Și ea zice nu și nu și nu, mi-e frică de vârstă... Dar eu știu... Pe atunci, la vremea unui ceas de seară, marți, bunica avea cincizeci de ani și încă o sută de zile, iar eu cinci anișori plus două luni exact. O știu prea bine căci ne născusem în aceeași lună a unor toamne diferite. Chiar zilele ne erau una lângă alta notate. În orice calendar vor fi fost să fie, tot alături, legate, urmau...
În seara aceea, aleile umede i se întindeau bunicii la picioare.
Prea bine, zise ea, și
trimise cu mâna departe
ceața nostalgic amară.
Sau, poate era umbra ploii trecute?
Crengile copacilor se lăsau ca niște însemne pe obrazul ei. Nu-i păsa. Mă prinse de mână și-ncepu a dansa; dincolo de gardul grădinii, mașinile, într-un larg du-te-vino, înainte, înapoi. Ce simplu!
Farurile înjunghiau cu lumină fantasmele copacilor. Asta chiar știu perfect.
Copacii jucau rolul fantasmelor în umbră. Dezbrăcați de mister, atinși de lumină o clipă, încremeneau rușinați.
Apoi dansau împreună cu noi.
Și iarăși cădea pradă luminii fantoma.
Ce dans! Ce joc!
Bunica vrea să fie veselă, înțelegeți!
Scornește un cântec…
Sunt fericită/ între zile de șapte și opt/ eu doar atâta mai pot/ mă doare o vorbă/ dar am/ primejdioasa putere să râd
Hai, bucură-te, fetița mea!
Dansul nostru nu-i tăgadă
Gândul meu e muzică/ Amin!/ La stânga, trecutul
La dreapta, uitarea.../ Uf!/
Ce singuri sunt unii! Ce grăbiți, ce grăbiți! Le plânge pe umeri înserarea.
Eu și bunica ne împiedicăm în pași. O, cum dansăm, cum mai dansăm!
Nu e lună.
Nici plină, nici suferindă pe jumătate. Suntem doar noi în grădină.
Peste drum e un spital. Nu văd pe nimeni intrând. Strada e sănătoasă. Din când în când, portarul își târăște un picior.
Omul e tânăr, dar are un picior bătrân
Seara se lipește insinuant de asfalt. Până mâine, până mâine...
Bunica mă ia în brațe. Valsează.
Peste umărul ei, trecutul.
Suntem numai noi două și dansul.
Bunica sare-un cuvânt, dar cântul se leagă: „am în buzunar/ niște ore
și-un măr
puse la păstrare/ fetița mea, eu aș trăi și-a noua oară
vara-toamna, mi-ar fi bine/ o să-ți dau o barcă-n dar
vezi ce ploi s-abat peste noi/ Amin/ înc-o dată/ timpul râde hâd
când/ mă-nțeapă un genunchi…
Eu dansez pe orele răscoapte/ sunt aici, dincolo de noapte/ vreau să spun o, la, la, la!
E gelos minutul
E obez, beteag/ Îl sfidez și dansez... Iată/ Ce-o fi rău în asta?”
Puțin obosite, ne-așezăm pe o creangă ruptă.
La spitalul din colț vine-o urgență. Un pușcăriaș intră dus de braț, ca pacient special. Cătușele se zăresc ostentativ. Medicul de gardă îl va opera. Îl va pedepsi cu o durere locală și temporară. Omul înjură ca în celulă. El n-are lacrimi de seară. De rutină. De risipit. De îndulcit momentul.
Îi este indiferent.
Asistenta dozează calmante. În fine, obosită, se retrage. Brusc, alarma unei mașini taie-n felii ascuțite înserarea.
Un pribeag, boschetar pripășit pe o bancă din parcul de vis-à-vis, apare-n decor. Privește buimac. Și pleacă.
Noi două rămânem pe loc.
Până ce, supusă, bunica face o falsă-nvoială cu inima sa.

12 martie 1999



CÂT SE POATE DE ALTFEL


Forțez potrivirea de sensuri și plecări spre un loc mult dorit. Aș putea exersa desprinderea de obsesiva dorință, dar ezit.
Vreau să plec într-acolo... în orașul imperial va fi un simpozion și o expoziție.
Șansa, deci, să n-o pierd!
Subiectul e unul... etern: moda. Și nu mă lasă indiferentă.
Toate piedicile ivite exact la momentul nepotrivit mă ambiționează. Las-o baltă, mai zice unul, altul, mirat de insistența mea în fața fiecărui hop. Eu nu dau înapoi. Eventualul eșec poate fi o experiență (totuși, doamne ferește!).
În sfârșit sunt în posesia tuturor actelor necesare plecării.
Gata! Vize, avize, bilete, confirmări...
Orașul imperial va fi o certitudine și pentru mine, nu-i așa? în plus, nimic nu mă va putea dezola.
Pornim. Pornesc, o, da?
E treisprezece, e miercuri, e o răcoare de august, într-un cuvânt, ce dacă?
Alături de mine, cu mine (sau eu cu ele?) croitorese de lux, managere intempestive, patroane de magazine arvunite, cinci doamne cu ifose strunite...
Strivesc anumite vocale. înving o imagine șoc.
Privirea mea crucișă.
Neîncredere și umilință.
În atâta lumină?
Las baltă interogația filozofică, mă amestec între cuvintele–morișcă.
Conversații despre modele, fuste, rochii, manechine.
Mimez apatia. Din partea adversă, în contur schimbător, trufia.
False drăgălășenii despre ce și cum. Scuzați! Vedeți, prea multe bagaje, bagajele, n-ați vrea să stați de pază puțin lângă ele? N-are rost să... ce drăguț, vai, da, mulțumesc, poftiți... nici vorbă... iată! Vorbe frânte.
Imaginea lui revine.
Se ițește, râde, pleacă trufașă.
Rămân.
Am o vreme în custodie genți, cutii, geamantane... pachete...
Și minute răpciuge.
Plus încruntarea mea involuntară.
Le așez pe bandă rulantă.
Ziua se uită la mine holbată.
Doamnele fumează pe partea indolenței, a încrederii c-au izbândit în lume, în afaceri, în viață.
Fii calmă! îmi spun. Pariez. Nu voi avea crize de orgoliu albastru. E bine.
Câțiva pași... Alții. Control passport, ștampile, confruntări cu fotografia.
Mda, pe chipul dumneavoastră, doamnă, au apărut ceva modificări... între două plecări? Așa e.
Zburăm peste vară.
Stewardesa oferă zâmbete, sfaturi și o revistă.
Modele de bijuterii. Le poți procura pe loc, atunci, acolo.
Vecina mea de scaun își alege cercei și brățară.
Eu mă văd în muzeul figurilor de ceară. Le salut. Asta chiar îmi face bine.
Terapia visării.
Mă simt balansând între personaje, istorii și vârste.
Destine.
De la ele până la mine e o tăcere de ceară.
Și timp condensat.
Doamnele moțăie... elegant.
Mă complac în aceeași postură. Sunt încă în vizită la Madame Toussaud.
Dar... ceva se petrece. Ba mâna, ba nasul, bărbia unei statui se înmoaie... „Le-ați privit prea arzător!” zice paznicul alarmat.
Se urzește o toropeală peste ochii unor statui.
Paznicul e în alertă: „Doamnă, plecați, please! E periculos ce se întâmplă. V-aș putea salva cu o învoială: dacă plătiți contravaloarea chipului meu, turnat în ceară.”
...Ce se năruie în mine? Statuile privind ostile?
Îmi simt pielea foarte fierbinte, deși afară e frig. Am început să strig: „Dio!” Managera-doamnă, fostă vecină de scaun cu mine, aflată acum la ieșire, mă-ndeamnă să cobor.
Călătoria și avionul trepidează. Doamna alege o frază... N-o mai ascult.
Cineva coboară din avion un cărucior cu rotile în care se află o femeie veselă. Are părul albit și fața încă tânără. Și e veselă. Se simte privită. Mă depărtez un pas. Aștept la rând, în rând cu ceilalți pasageri, formalitățile de sosire. Rețin o imagine oarecare din jurul meu. Îmi apare M., în cârjă, trebăluind prin casă. E de vârstă mijlocie, dar trăiește cumplit dezintegrarea fizică. Operații, plus un tată bolnav care vrea zilnic înghețată, plus un copil înfiat de fostul soț, care nu de mult și-a pus capăt zilelor, un câine răpciugos și un el care a părăsit-o. De ce nu i-am spus că plec? Dacă trimite fetița să mă caute și să-i mai dau câte ceva? De obicei bani. M-apasă brusc vinovăția. Dublă. Triplă. Și pentru că, și pentru că...
...Doamnă, formalitățile sunt în regulă. E O.K.! S-aveți o zi bună!