Revelația


Singurul adevăr e sperența ( în conștient) și visul (în inconștient, în vis). Trebuiesc împletite prin sublim și abis.
Conștiința e cea care se opune indicibilului prin încercarea de a înțelege, dar prin paradigmă, înțelegerea dă deja o formă inefabilului.
Comunicarea interumană poate fi ameliorată pentru că celălalt vine cu o voință oarecum opusă. Comunicarea intraumană e ameliorată prin dedublare.
În comunicarea cu inexprimabilul singurele sale reacții față de noi pot fi ascunderea sau dezascunderea. Momentul de comunicare autentică este revelația descoperirii., dar, în entuziasmul revelației descoperirii, ne abrogăm total meritul, ca și cum am fi smuls prin luptă ceea ce, de fapt, am obținut prin mediere. Recuzat ca entitate misterul se reîntoarce în carapacea ascunderii sale lăsându-ne doar o minusculă captură pe care noi o evaluăm ca victorie, când, ea e de fapt comuniune.
Și totuși! Extazul revelației e compensator atitudini noastra față de obiect. Cu o secundă înainte de a ne trâmbița victoria suntem absorbiți în obiect, cuceriți de el. Cucerirea e subiacentă înfrângerii și viceversa.
Cu cât comută mai des între aceste două stari, cu atât geniul e mai mare? Geniul e o perpetuă comutare între contingent și revelație. Omul obișnuit se are e sine la nivel ontic, dar nu și ontologic. Geniul se are pe sine la nivel ontologic și mai puțin ontic.
Esențială pentru revelație este starea și nu cunoștinele. „Starea” este relația cu obiectul gândirii și simțirii. Efectele unei stări ameliorate ar fi declicuri mai dese sau mai lungi? Există însă și posibilitatea ca declicurile să aibă aceeași mărime temporală și să difere intensitatea fluxului revelativ. O altă posibilitate este ca fluxul revelativ să fie infinit dar capacitatea noastră de retenție limitată. Ba, s-ar putea chiar ca momentul revelativ să fia atemporal, raportat la cantitatea imensă de revelație transmisă, chiar dacă nu și receptată ulterior la nivelul conștiinței. Din acest motiv starea ar fi esențială,ea determinând cât putem recepta în fracțiunea, probabil semiatemporală a declicului.
Dar bucuria revelației dispare repede și, după o vreme, nu mai suntem așa de încântați de ea: cunoștințele noastre, paradigmele, sunt cele care o erodează inerțial. Contemplației răbdătoare ce se apropie de taina obiectului îi urmează strigătul de luptă al victoriei. Marea majoritate a timpului nostru suntem războinici și doar câte o clipă îngeri, căci oare concentrarea noastră dinaintea revelației nu e o luptă? Momentul atemporal nu este cel ce justifică lupta?
Răsăritul soarelui nu e impozant, e timid precum speranța. Admirarea sa nu e un scop, e o stare.
Să presupunem că acea secundă atemporală a declicului este locul de unde fulgeră tot ceea ce este transmundan, că este punctul imanent și transcendent de unde e posibilă minunea, indiferent cum se numește ea, unde e posibil chiar adevărul ca esență conflictuală, deci antinomică.