agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5334 .



Omul si padurea
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Miruna Tarcau ]

2008-10-08  | [This text should be read in romana]    | 




Omul si pădurea



Era într-o zi rece și ploioasă când bătrâna pădure întâmpină pentru prima oară un copil. Marea îl făcuse orfan pe nevinovatul omuleț care, legănat de valuri, își găsi cu ușurință cuibul pe un pat de frunze moarte. Copacii, paznicii uriași ai insulei, îl primiră cât mai bine pe străin, tapițându-și scoarțele cu mușchi ca să nu-l zgârie, plămădindu-și trunchiurile cu mucegai ca să crească ciupercile și arbuștii fructiferi, totul așa de bine că, fără
să-și dea seama micul om făcu din insulă împărăția sa.
Singuratic, el crescu în comoditatea și nepăsarea copilului protejat. Singurul său dușman era plictiseala căci hrană avea și crengile înalte ale pădurii îl adăposteau destul de bine împotriva vântului și ploii. Tot din plictiseală într-o zi luă o piatră de pe plaje și începu să scrijelească pe scoarța unui stejar. Bătrânul arbore se cutremură de durere și plânse cu picături mari de sevă, la care copilul rămase indiferent.
-Micuțule, de ce îmi faci atâta rău mie care nu ți-am făcut nimic?
Copilul se gândi o clipă apoi răspunse:
-Pentru că eu sunt un om și asta face Omul.
Doar o salcie plângătoare, cel mai bătrân copac din pădure mângâie stejarul cu cuvintele: copilul se comportă așa, explică ea, nu din cruzime ci din neștiință. În naivitatea lui nu înțelege că arborii sunt vii ca și oamenii și pot fi răniți.

Și, în urma vorbelor sălciei, copacii hotărâră să-l ierte pe copil.
Cu trecerea anilor însă, fructele astâmpărau din ce în ce mai puțin foamea crescândă a omulețului. Într-o zi, tăie un trunchi tânăr și-și confecționă o lance în vârful căreia puse o țepușe, ca să vâneze. Indignată, pădurea vru să-l alunge pe om dar încă o dată salcia plângătoare îi sări în apărare: priviți-i picioarele plăpânde, spuse ea, n-au rădăcini; pământul singur nu-l poate hrăni, are nevoie de carne.
Și așa codrul taciturn acceptă instinctul de supraviețuire al omului ca pe un lucru natural.
Acest incident fu urmat aproape imediat de o crimă mai gravă-doborârea a doi plopi, pe care adolescentul îi curăța de frunze și-i transformă într-un adăpost precar, ridicat pe plaje în speranța de vedea un vapor.
-Micuțule, de ce i-ai omorât pe frații noștri când coroanele noastre te protejau mai bine de vânt, de frig și de ploaie decât pereții șubrezi pe care i-ai construit acolo?
Adolescentul se gândi o clipă apoi răspunse:
- Pentru că eu sunt un om și asta face Omul.
Pădurea se zbuciumă de furie trosnind crengile și foșnind frunzele, dar bătrânul arbore interveni din nou în favoarea băiatului: priviți aceste două mâini dibace și pline de energie, natura i le-a dat ca să transforme, să construiască și să creeze.
Între timp, la prima vijelie cabana improvizată se prăbuși iar tânărul fu nevoit să mai adauge lemne ca să consolideze acoperișul.
Înspăimântată, pădurea tăcu, devenind din ce în ce mai neliniștită de natura distrugătoare a omului.
Acesta se izolă ani de-a rândul în adăpostul său, trăind numai din vânătoare, în speranța sosirii unui vapor.
Când barba începuse să crească pe maxilarele sale proeminente iar pădurea se pregătea să-l ierte pentru construcția cabanei, se produse în sfârșit ceea ce sperase omul încă din copilărie: un nor de fum la orizont anunța trecerea unui vapor.
În culmea bucuriei adună toate ramurile uscate din pădure și aprinse un foc mare pentru a-și semnala prezența. Flăcările se ridicară sus pe cer dar vaporul nu-și schimbă direcția și atunci, în speranța nebună de a se face remarcat omul puse foc întregii păduri. Degeaba însă, vasul se depărtă și dispăru la orizont în aceeași seară. Pădurea, neputincioasă, luptă din toate puterile împotriva incendiului din care nu scăpară decât salcia plângătoare și trei dintre castanii cei bătrâni.
De data aceasta salcia cea înțeleaptă nu mai avu timp să ia apărarea omului sau să-l acuze. Nu putut nici să-l întrebe de ce a pus în pericol viața celor care l-au crescut ca să plece printre necunoscuți; de asemenea nu mai avu când să se adreseze fraților săi și să le spună că oamenii, ca și copacii se adună în păduri de teama singurătății și trăiesc în societatea celor asemenea lor. Nu mai avu timp pentru că
omul doborî și ultimii copaci care rămăseseră ca să construiască o plută.
Valurile mării nu fură însă la fel de binevoitoare ca pe vremea copilăriei. Rătăci îndelung pe ocean sprijinindu-se de bătrâna salcie transformată în catarg, sperând să acosteze pe un pământ.
Si iată că o insulă apăru în depărtare, salvator mult așteptat, sursă de apă, de hrană și de odihnă. Dar vai! Nu era decât stânci, nisip și bucăți de lemne putrezite! Dezolarea era așa de mare că omul se întrebă pentru moment dacă nu era aceeași insulă pe care tocmai o părăsise. Doar un cedru bătrân, singurul care creștea în mijlocul a ceea ce fusese altă dată o pădure îi răspunse la întrebare:
-Ce s-a întâmplat?, întrebă el copacul.
-Demult de tot a eșuat aici un naufragiat, povesti el. Cu timpul, a exploatat pe rând toate resursele pădurii, una câte una, până când am rămas doar eu. Apoi și-a construit o ambarcațiune cu care probabil a eșuat pe altă insulă unde va face la fel. Sărmane marinar, ai ajuns prea târziu: sunt prea bătrân și bolnav ca să-mi mai crească alte ramuri. După moartea mea acest pământ va rămâne pe veci steril de orice viață.
Iritat, omul îi răspunse:
-Pluta mea nu s-a scufundat și spre deosebire de tine, eu nu sunt constrâns să rămân aici, unde nu mai e nimic. O să plec pe mare și o să găsesc alte insule acoperite de păduri!
-Sărmanul de tine! replică bătrânul cedru. Văd că n-ai înțeles. Peste tot unde sunt resurse semenii tăi le exploatează până la epuizare. Dar ce veți face când toate insulele vor fi marcate de trecerea voastră și vor ajunge ca cea de aici?
-Vom supraviețui altfel. Pentru că noi suntem oameni și așa fac Oamenii.
Coroana înaltă și dezgolită de frunze a bătrânului cedru fu scuturată de la dreapta la stânga de mângâierea vântului.
Din acel moment arborele amuți pentru veșnicie, copleșit de orbirea acestei rase egoiste care disprețuiește toate binefacerile pe care le are de la rasa silvestră.
La ce bun să le mai răspunzi, să-i faci să înțeleagă că înțelepciunea poate să vină și de la natură, nu numai de la oameni? Știe că timpul îi va da dreptate.
Oamenii distrug pentru a supraviețui și ceea ce nu au înțeles până acum și poate nu vor înțelege niciodată este că interesându-se doar de propria subzistență în detrimentul a ceea ce îi înconjoară vor sfârși prin a se distruge pe ei înșiși.
Moartea pădurilor generează moartea lumii.

Traducere din franceză Vicky Tarcau, octombrie 2008, (text original Miruna Tarcau, http://francais.agonia.net/index.php/prose/1784320/index.html)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!