Așternusem în scris simplu, fără efuziuni lirice, pătimașe, destinul Mariei în tiparele pe care realitatea și dialogurile cu cei apropiați ei mi le prezentaseră. Într-o seară a intervenit însă ceva. Ceva care a răsturnat Carul mare al gândurilor mele, care alunecau deja firesc spre Calea lactee a finalului povestirii mele. A sunat telefonul. La celălalt capăt al firului o voce necunoscută mie:
- Bună seara! Aș vrea să vorbesc cu domnul Mihai Leoveanu. Cu scriitorul Mihai Leoveanu.
- La telefon. Profesorul Leoveanu...și, scriitorul, desigur...am continuat eu, neobișnuit ca cineva să mi se adreseze cu acest apelativ.
- Mă numesc Roman Pamfil. Vă sun din partea d-lui Naumescu Bogdan...
- Ah, da, administratorul parcului...
- Da, întocmai. Am de la dânsul cartea d-voastră de vizită. În legătură cu subiectul la care lucrați pentru monografie...
- Da, spuneți!
- Am câteva informații, nu știu cât de mult vă pot ajuta în demersul d-voastră, dar...
- Cu mare plăcere și interes, d-le Roman...Spuneți, ne putem vedea mâine dimineață? Undeva în oraș...la o cafea...sau în parc...
- Nu, nu cred...Am de câteva zile o stare nu prea bună. Dar, dacă nu vă deranjează, putem vorbi la telefon.
- Cum doriți, cum doriți. Și îmi pare rău că nu vă simțiți bine.
- D-le profesor, eu am lucrat timp de 20 de ani ca timonier pe unul din vaporașele de pe lac. M-am pensionat acum trei ani. Pe motive de sănătate. An de an, domnul Naumescu organizează toamna o întâlnire cu cei care au lucrat în parc și care acum sunt la pensie. Ca o revedere...nostalgică... Anul acesta, mai bine zis, acum trei zile, cu ocazia unei astfel de întâlniri, ne-a spus tuturor că parcul nostru va apărea într-o monografie. Apoi, ne-a povestit despre întâlnirea cu d-voastră...despre episodul petrecut acolo, lângă lac, în 2003...întrebându-ne dacă vreunul din noi are vreo informație legată de această întâmplare. Ascultându-l, am realizat că am fost martorul unei scene asemănătoare, numai că nu mai știam cu precizie anul când ea s-a petrecut. O întâmplare căreia atunci nici nu i-am dat prea mare importanță. Eu îmi ancoram vaporașul, ”Săgeata albastră”, pe pontonul de pe malul celălalt al lacului, spre ambasade. Nu stăteam la debarcaderul principal decât câteva minute, până ce turiștii ce voiau să ajungă pe malul meu se îmbarcau. De aceea poate nici nu-mi era cunoscut ce se petrecea efectiv pe partea aceea a lacului. Discutând cu dl. Naumescu despre subiectul care vă interesează, mi-am dat seama că, dacă atunci aș fi realizat ce s-a întâmplat în realitate, aș fi putut ajuta în vreun fel la ancheta privind moartea acelei fete. Dar din păcate...
- Ați fost martor ocular la ceea ce s-a întâmplat? l-am întrerupt eu, surescitat de vestea pe care acest om, necunoscut, mi-o dădea, pe neașteptate.
- Într-un fel. Să vă povestesc. Trecusem de jumătatea lacului. Mergeam cu viteză mică. Lacul este plin întotdeauna de ambarcațiuni cu amatori de plimbări, dar care nu respectă deloc regulile de circulație pe lac. Fiindcă ei își imaginează că dacă se află pe un lac, pot conduce bărcile sau hidrobicicletele cum și pe unde îi taie capul. Oprisem motorul, urmând ca până la debacader să merg din inerție. Așa făceam mereu. Asta îmi oferea și mie câteva clipe ca să admir parcul și debarcaderul care se apropiau cu fiecare metru înghițit de carena vasului meu. Am zărit pe malul lacului, pe porțiunea de iarbă, sub o salcie o fată. Privea spre vaporașul meu. Era doar ea cu gândurile ei. Dintr-odată, de pe alee au țâșnit doi roleri. Să fi avut 15-16 ani fiecare. Zgomotoși, făceau slalomuri printre oamenii ce se plimbau liniștiți pe alee. Când au ajuns în dreptul fetei, care se afla cu spatele la ei, și-au șoptit ceva unul celuilalt. Apoi s-au apropiat tiptil de ea. Unul dintr-o parte, celălalt din alta. Au apucat-o brusc de mâini și s-au făcut că îi dau vânt în apele lacului. Glume de puști... Am auzit un țipăt, după care tinerii s-au pierdut pe aleile parcului, amuzându-se copios de farsa lor. Nu am mai putut vedea decât că fata se așează pe iarbă și își prinde capul în palme. A tras o sperietură zdravănă, mi-am zis eu. Am fost nevoit să îmi îndrept însă atenția spre debarcaderul de care mă mai despărțeau câțiva metri și să încerc să acostez fără probleme. Nu am mai dat importanță întâmplării de la marginea lacului. Am pornit înapoi spre debarcaderul meu. Cu ultimii turiști ai acelei zile, aceea fiind ultima cursă.
- Și, bine, nu ați auzit în zilele următoare ceea ce s-a petrecut acolo? O moarte, într-un parc, este o veste care se răspândește cu viteza sunetului...
- Era ultima mea zi de muncă. De a doua zi intram în concediu. Într-un concediu, care, din nefericire, mi-a pus capăt carierei de timonier și m-a silit să mă pensionez.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Am plecat cu soția la părinții ei la țară, pe undeva prin Moldova. Era octombrie, culesul roadelor... Trebuia să-i ajutăm pe ai ei la culesul porumbului.
- Și? Ce s-a întâmplat?
- Într-o după-amiază, au vrut să le bat nucul. Prăjina pe care o foloseam an de an fusese ruptă de niște vecini...
- Așa că v-ați urcat în copac, nu? am zis eu, ca și cum intuisem finalul pățaniei lui.
- Da! Din păcate, noi, lipovenii, suntem agili numai în apă. Acolo suntem de neântrecut. Pe uscat parcă avem mâinile și picioarele legate... Mi-a alunecat piciorul pe o creangă mai firavă... Umărul drept mi-a fost dislocat. Ceea ce a urmat vă închipuiți. Operație, tija metalică, adio vaporaș, adio meserie frumoasă, bine ai venit pensie! Am mai fost pe la administrație abia peste jumătate de an, când mi s-a scos tija, ca să-mi fac formele de pensionare. Nu am știut că fata aceea a murit atunci sub ochii mei. Nici nu aveam pe cine să-mi mai povestească ce s-a întâmplat după atâta timp. Amintindu-mi azi acele imagini m-am gândit că ar fi bine să știți aceste amănunte. Tardiv, este drept, dar...
- Domnul meu, i-am spus eu emoționat, depoziția d-voastră, atunci, în acele zile, ar fi însemnat poate un pas decisiv pentru descoperirea celor care au făcut acea glumă proastă. Maria, fata despre care vorbim, suferea de o boală de inimă severă. Dacă nu atunci, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu viața ei ar fi fost pecetluită de boala nemiloasă. A murit sub imperiul fricii pe care o avea față de apă, și nimeni nu ar mai fi putut-o salva! Unde poate duce o glumă, în aparență nevinovată, a unor adolescenți teribili! A murit în brațele prietenului ei. Acum...nu văd ce s-ar mai putea face. După atâția ani... Puștii de atunci, s-ar putea ca azi să fi înlocuit rolele cu niște motociclete, care terorizează probabil șoselele...Oricum, vă mulțumesc...amănuntele pe care mi le-ați povestit dau un final neașteptat povestirii mele...! Vă rămân îndatorat pentru bunăvoința de care ați dat dovadă. Și vă urez o stare de sănătate mai bună, așa cum ne-o dorim cu toții!
A doua zi, dezvăluisem inspectorului Pandele amănuntele pe care Roman Pamfil mi le spusese cu o seară înainte. Mi-a promis că le va transmite și el bunului său prieten de la circa 10, dar m-a lăsat să înțeleg să nu-mi fac prea multe iluzii. Era una din multele farse pe care tinerii de pretutindeni și le fac de când lumea. Numai că în cazul Mariei, sfârșitul fusese tragic. În orice caz, Robert ieșise din aria celor care pentru mine putuseră contribui prin comportarea lor la ultimele clipe ale Mariei. Inițial, mă temusem ca relația lui cu Cristina să nu fi ajuns la urechile Mariei. Sau ca nu cumva el să-i fi spus că o va părăsi pentru o altă fată. Poate chiar pentru sora ei! Și toate acestea să fi contribuit decisiv la moartea Mariei. Acum știam cauza pentru care fata de nici 20 de ani se stinsese în brațele prietenului ei în acea după-amiază de toamnă. În acel Octombrie trist...
În ziua când i-am dat întâlnire în parc doamnei Negulescu pentru a-i da un exemplar din povestirea mea, mi s-a părut din nou că undele bătrâne ale lacului se reflectă mai puternic ca niciodată peste brațele neputincioase ale crucii Mariei. I-am povestit doamnei Negulescu totul. M-a ascultat cu atenție, dar, cu cât înaintam în povestire, cu atât am simțit-o mai tensionată, ușor-ușor lacrimile acaparând-o.
- Nu înțeleg, mi-a șoptit ea fără putere în glas. Nu înțeleg, de ce s-a ascuns de mine? De ce și-a ascuns boala atât de bine, încât eu n-am știut niciodată că fata mea este într-atât de grav bolnavă?
- A încercat să vă menajeze! Ca să poată fi alături de d-voastră, zi de zi. Acesta-i motivul. V-a iubit mai mult decât și-a iubit viața!
- Vă mulțumesc ! Vă mulțumesc, d-le Leoveanu, pentru modul în care v-ați aplecat asupra destinului fetei mele. Fără d-voastră fata mea ar fi dus pentru totdeauna cu ea în mormânt taina bolii ei. Acum știu, știu că m-a iubit atât de mult, și, din păcate, nu-i mai pot mulțumi decât prin rugăciunile mele! Când va apărea monografia...și, implicit povestea despre ea?
O priveam și realizam că de data aceasta minciuna mea trebuia să ia sfârșit. Femeia din fața mea, o mamă deznădăjduită, avea dreptul să cunoască adevărul. Purul adevăr. Cu toate consecințele, pe care în acel moment mi le asumam.
- Distinsă doamnă! Nu aș vrea să vă dezamăgesc! Deși știu că o voi face și nu am încotro! Nu există nicio editură și nicio monografie. Sunt un fost profesor de română, pensionar, care dintr-o curiozitate morbidă a încercat să afle niște lucruri, care nu îl priveau personal: destinul adevărat al unui nume gravat pe o cruce. M-am implicat treptat în acest demers, utopic, să-i spunem, la început, neștiind ce sorți de izbândă voi avea pentru ca în final să aflu cauza reală a morții fetei d-voastră. Fiindcă mi se părea cel puțin ciudat ca o ființă, care are toată viața înainte, să părăsească această lume atât de tragic și de stupid! Cercetările mele, discuțiile cu d-voastră, cu prietenul Mariei...
- L-ați cunoscut? Ce fel de om era?
- Un tânăr ca toți ceilalți și care a iubit-o mult pe Maria!
- Mi-ar fi plăcut să-l cunosc!
- Și el mi-a împărtășit această părere. I-a părut rău că atât cât a fost prietenul Mariei nu v-a putut cunoaște. Dar Maria a încercat să-l țină departe de d-voastră. Tocmai pentru ca nu cumva el să vă spună ceva despre starea sănătății ei precare...Acum, nu cred că mai are vreun rost să-l cunoașteți...
- Așa este! Aveți dreptate. Sper să nu am parte de același tratament și din partea Cristinei. Ea mi-a promis că de Crăciun mi-l va prezenta pe prietenul ei...Măcar pe el să-l cunosc...Oricum, nu vă port pică pentru faptul că m-ați mințit. Ați făcut un lucru rar pe lume...v-ați aplecat asupra destinului unui om, cu care nu aveați nici o legătură de sânge...Poate, azi, prin povestirea d-voastră putem reânvia acele vremuri, când Maria încă trăia...
- Doamna mea, i-am spus eu, privind-o trist în ochi. Trebuie să știți un singur lucru: acel Octombrie, când Maria s-a stins aici, la nici doi metri de noi, acel Octombrie este fără întoarcere...Vedeți, noi, oamenii, obișnuim să spunem: “Anotimpurile trec și vin...și iar trec și vin...” O mare eroare..! Anotimpurile nu se mai întorc niciodată...în forma în care au trecut peste destinele noastre... Ele sunt unice în derularea lor, cum unice sunt și evenimentele care le-au împlinit, care le-au dat viață, acoperindu-ne iluzoriu de foi de calendar, ca niște coroane mortuare pline de amintiri gravate pe ele. Toamna aceea, acel Octombrie, a rămas undeva departe, sub iarba asta de un verde crud, cum era și viața Mariei, printre zborul pescărușilor care umplu cu larma lor diminețile dezmorțite ale lacului, pe șoaptele vântului care își freamătă trupul adormit pe brațele cerului după o noapte de pace rotundă. Acel timp nu se va mai întoarce niciodată! Va veni un alt Octombrie, când poate veți zâmbi fericită în poza de familie alături de Cristina și prietenul ei. Sau un altul, în care vă veți plimba nepoții pe aleile acestui parc...Dar acel Octombrie este fără întoarcere. Știți cât de bătrân este timpul, pe care noi, printr-o superbie umană îl considerăm imuabil? Dacă am putea privi fizic înfățișarea lui, ne-am înspăimânta cât este de bătrân, de neajutorat, de singur. Cât alb a strâns sub fruntea-i măcinată de probleme noastre, ale oamenilor! Într-o zi, nu prea îndepărtată, timpul acesta ne va părăsi. Se va refugia într-o constelație, necunoscută nouă, la marginea universului. De acolo ne va striga, poate: “Nu mai vreau să știu de voi! M-ați irosit clipă de clipă, oră cu oră, an după an! Ați uitat să vă trăiți demn clipa! Căci demnitatea umană este cel mai de seamă atribut care vă personalizează în acest univers. M-ați păcălit prin trucuri ieftine, uneori murdare, încercând să mă faceți să par altfel decât sunt. Mi-ați înșelat încrederea pe care v-am acordat-o, atunci când mă implorați: “mai am nevoie doar de o lună sau de un an, ca să fac cutare lucru!”. Dar voi știați că prin asta nu căutați decât să mă amăgiți și să îi duceți cu vorba pe alții! Să creați falsa impresie că pot fi fragmentat, fărâmițat, întins ca o plastilină în mâna unor copii răsfățați! Vă voi lăsa într-un spațiu văduvit de dimensiunea lui temporală și veți pieri în uitare! Fără amintiri, căci orice amintire înseamnă o dată în calendar. Calendarul vostru va fi doar cerul spuzit de stele și veți fi nevoiți să ghiciți mersul vremurilor după clipa când constelațiile se adapă seara din fântâna de neguri a nopții sau după cum soarele se prinde ziua la joacă prin păpurișul norilor alburii!”. Așa ne va vorbi timpul, doamna mea, de dincolo de marginea universului. Vă imaginați, ce va însemna viața noastră atunci? Fără durata care ne înconjoară, fără să știm când ne-am născut, când ne-am îndrăgostit pentru prima dată, când ni s-a născut primul copil, când va pleca dintre noi pentru totdeauna o ființă dragă... Tragic, tragic ar fi destinul nostru, când timpul ne va părăsi!
O urmăream și vedeam că vorbele mele o aruncaseră într-o deznădejde adâncă....
- Ah, era să uit! am spus eu, scoțând din buzunarul pardesiului punguța cu pâinea pentru vrăbiuțe. Era să uit de copiii mei. Vrăbiuțele...Ori de câte ori vin prin parc le aduc pâine...și ele vin cuminți ca niște școlari în recreația mare. Se îmbulzesc fără sfială lângă băncuța mea și așteaptă...pâinea...pâinea cea de toate zilele...
Am împrăștiat bucățelele de pâine pe alee și într-o clipă dalele de beton s-au înnegrit de penajul lor neastâmpărat.
- Spuneți-mi, știți câți pași face o vrăbiuță într-un an? am întrebat-o eu cu seriozitate.
- Nu știu, cred că mulți!
- Niciunul, doamna mea, niciunul! Vedeți? Ele nu pășesc ca porumbeii sau alte păsări. Þopăie, sar ca niște mingii cenușii, ca și cum ar avea sub gheruțe niște perne de aer moale. Ca și cum ar fi vesele mereu, fără grijile iernii care va sosi...
Mama Mariei mi-a zâmbit trist și mi-am dat seama că am reușit să o destind un pic cu gluma mea.
- Haideți, s-a făcut târziu, vă conduc până la stația de autobuz...
- Nu înainte de a vă oferi în dar o poză a Mariei. Este poza despre care ea spunea întotdeauna că o reprezintă...
Am luat fotografia și am privit-o. Cunoșteam abia acum ființa pentru care înșelasem bunăvoința atâtor oameni. Și Maria mă privea cu ochii ei triști, dar în spatele cărora vedeam acum mai deslușit parcă tot cerul plin de stele și câmpul vioriu, și adormirea lacului, și aripile de înger frânt, odihnind sub pacea ramurilor de salcie.
Ne-am îndepărtat de crucea Mariei și la despărțire, i-am promis că, dacă manuscrisul despre viața și moartea Mariei va părăsi vreodată sertarul biroului meu și vreo revistă va găsi de cuviință că destinul ei merită să fie cunoscut și de alții, o voi anunța.
M-am întors la intrarea în parc, fiindcă mi-am dat seama că uitasem să îmi iau ziarul, cu care îmi îndulcesc cafeaua în fiecare după-amiază, acasă. Am privit înspre lac. Apoi înspre crucea Mariei. Doi tineri stăteau lângă ea, ținându-se de mână. I-am recunoscut pe Robert și pe Cristina. Probabil, veniseră mai devreme și au stat ascunși până ce eu și doamna Negulescu am plecat. Au pus câteva flori, au mângâiat crucea, apoi au plecat pe alee. Priveam în urma lor și mă gândeam cât de complicată este viața asta. Visul Mariei de a fi fericită cu Robert se stinsese în acel Octombrie tragic, pentru ca să ia naștere visul Cristinei...Iubirea Mariei pentru Robert se destrămase odată cu clipa când și-a plecat capul pe brațele lui și a murit. Ca să înflorească iubirea Cristinei pentru același bărbat. Cât de complicată și de neânțeles este uneori viața noastră! Visul și iubirea, sunt două taine nescrise, atât de greu de descifrat, încât, nici dacă am trăi mai multe vieți, și nu doar una singură, nu am putea să le pătrundem pe deplin misterul...