Cu simțurile stau bine, dacă nu mi-ar lipsi cel de orientare; atunci aș putea spune că sunt o femeie simțită. Poate din această cauză m-a scutit soarta de călătorii: ca să nu-mi dea prilej să mă rătăcesc!
Încă din copilărie părinții au observat tendința mea de a o lua în direcția opusă celei programate. Sau, dacă se opreau să stea de vorbă cu vreo cunoștință și-mi spuneau „Mergi înainte; o să te ajungem din urmă!”, înaintele meu era ori la stânga, ori la dreapta și se isca o tevatură cu paznici, milițieni și persoane binevoitoare până când eram găsită și maltratată pe măsura spaimei trase.
Și cu punctele cardinale mi-am neliniștit familia. Se îndoiau într-atât de capacitățile intelectuale ale progeniturii lor, încât consultaseră specialiști; m-am descurcat onorabil la toate testele, doar dreapta – stânga, sensul acelor ceasornicului și est – vest mă derutaseră. „Nimic grav!”, au zis specialiștii. „...Chestie de exercițiu!”. Bieții părinți mi-au repetat de nenumărate ori, cu tonuri de la șoaptă la răcnete și de la mângâieri la tras de păr, explicând cu mâinile cadrane și hărți. Când trebuia să arăt ce am înțeles, răspundeam aiurea, pe ghicite. Confundam răsăritul cu apusul și 9 și-un sfert cu 3 fără un sfert. Pe la zece ani mi se formase pe degetul mijlociu o bătătură de la scris. Îmi pipăiam bătătura cu buricul degetului mare și știam precis care e dreapta, ceea ce nu mă împiedica să mă încurc, dacă o persoană stătea în fața mea și-mi indica dreapta sa, care era stânga mea!
Altfel, cred că am evoluat cât de cât normal; am terminat o facultate, m-am măritat, am născut o fetiță, primesc anual calificativul f.b. la activitățile profesionale și am căpătat o vastă experiență de gospodină. Toți sunt mulțumiți de mine, cu excepția situațiilor în care trebuie să fac un drum nou. Mi se desenează din timp scheme cu săgeți colorate și puncte de reper, mi se notează mijloacele de locomoție cu stațiile numerotate și, cu toate astea, rar ajung la destinație și de cele mai multe ori telefonez dintr-un punct absolut neprevăzut în desen. Numai limbaj civilizat nu poate fi numit ce-mi aud atunci de la ai mei, despre care n-am nici o îndoială că mă iubesc: e invocat dracul, împreună cu mă-sa, diferite animale mai mult sau mai puțin domestice, plus o gamă de termeni populari și argotici din domeniul psihiatric, de la țăcănită, truli și dilie, până la tută și ludă. După care-mi zbiară răspicat – nu știu de ce își închipuie că dacă m-am rătăcit trebuie să fiu și pe cale de surzire! – „Ella, tu ești țăcănită?! Unde Dumnezeu ai ajuns? Ce cauți acolo? Nu te mișca de acolo, că vin să te iau! Ai înțeles? Să nu te miști de acolo!”.
Înainte de nuntă, soțul meu găsise plină de farmec această infirmitate care mă făcea dependentă de el: mă lua, mă aducea acasă, mă ținea de mână să n-o apuc în partea opusă și mă ghida prin orașul meu natal, în care el se stabilise de curând. După ce am născut-o pe Emma, fetița noastră, a început să-mi zică iritat „domnule” și să mă suspecteze că-mi exagerez defectul ca să-l încarc pe el cu tot felul de obligații care mi-ar fi revenit. După trei ani de căsnicie, îmi desenează în silă itinerariile și mă lasă „să nu mă mișc de acolo” și preț de două ore. Asta se întâmplă însă rar: drumurile mele se limitează la perimetrul casă – servici – piață – prăvăliile din apropiere. Traseul și programul zilnic sunt cunoscute în amănunt; dacă la 16,30 nu sunt acasă și e nevoie de mine, sunt de găsit fie în colț la „Miorița”, fie în Piața Soarelui, unde toți știu că dacă ai de ce, zăbovești mult. Ei au voie, fiindcă se „orientează”, să întârzie oricât și să mă facă să fierb de îngrijorare. Dezorientata însă trebuie să raporteze permanent unde se duce și cât întârzie, în ce scop și mai ales cu ce rezultate. Mai ales anxioșii părinți, care cu cât îmbătrânesc, își amplifică și-și diversifică investigațiile: sună și dimineața la servici să vadă „cum am ajuns”, vin după mine la „Miorița” (sunt nevoită să anunț că mai sunt cu încă două persoane), mă obligă să-i însoțesc în vizite exasperante la neamuri de vârsta a treia:”Să mai ieși și tu! Cu noi ești în siguranță...”. În vizitele astea, după ce musafirii și gazdele se complimentează reciproc, încep coruri de văicăreli și amănunte medicale, de sfaturi și treceri în revistă ale deceselor mai vechi sau mai recente. Decât cu ei, prefer să merg cu soțul, într-o societate de scriitori care se adună la Casa Sindicatelor, sau și mai bine, să rămân cu Emma acasă, unde ne uităm la filmele de la televizor.
Rar de tot, mai ales primăvara, mă încearcă un chef nebun să mă rătăcesc, în așteptarea unei întâmplări marcante. Anunț cuminte familia că am de gând să mă plimb singură; înfrunt toate mirările, opozițiile și protestele, îi înfrunt, le explic (mai bine i-aș minți că am o ședință și gata!), par să cedeze deși...”telefonează ca să știm de unde să te luăm! E imprudent să umbli singură prin parcuri tocmai acum!...”. Sau: „Ce aiureli mai sunt și astea, domnule, te știam femeie serioasă! Dacă ai chef de plimbare, te iau cu mine la meci pe stadion; e formidabil!”.
În ziua fixată, mă trezesc în autobuz, în drum spre casă; mi-a trecut „aiureala”, mai bine fac o prăjitură, că s-a încălzit vremea și acum îmi merge cuptorul. O să mă plimb cât poftesc în concediu. Concediile se petrec toate la fel: casă – gară – Mamaia. Hotel – plajă. Rondouri cu petunii, plopi, aspersoare... Seara defilăm pe faleză. Urcăm și coborâm trepte; n-ai cum să te rătăcești nici dacă vrei. Pancarde cu interdicții. Și, firește, marea, care limitează cealaltă parte. Zici că e bine, deoarece nu trebuie să gătești și să speli și pe urmă te gândești că te-ai odihnit extraordinar. Și chiar crezi că au meritat banii!
Dar mai sunt patru luni până la concediu, iar salteaua de cauciuc e în boxă. Abia a apărut salata de seră, iar murăturile s-au terminat de mult. Îmi târâi în fiecare dimineață ghetele până la autobuzul care mă duce la servici. Parcă e un drum de cal învățat, cu oprire la intersecția de la piață, unde las mașinile să treacă, deși mi s-a explicat că e dreptul meu (confund și drepturile cu stângăciile!). În timp ce stau cu un picior pe bordură și unul jos, mă tot încearcă un gând: „Ce-ar fi să n-o iau înspre stație și să nu ajung în hala aia friguroasă?”. Mi se pare că și adierea primăvăratică îmi opune rezistență spre stație. O mașină se oprește, șoferul face semn politicos cu mâna să trec și niște hățuri nevăzute, un fior pe spinare și obișnuința mă încolonează în grupul care mărșăluiește spre stație. Așa că la timpul potrivit, intru în hală și în timp ce îmi îmbrac halatul ascult ultimul episod din telenovela al cărei erou este concubinul femeii de serviciu de la conacul boierului. Cu o concentrată și pasionantă artă narativă, printre opintelile, accesele de tuse tabagică și glumele „cool” ale colegilor, Reginaldo este împins de Seherezada cu mătură din mlaștina ticăloșiei tocmai pe culmile sublimului și rostogolit înapoi, până încep să apară colegele în hală. Noii colegi vorbesc între ei: „De Ella îmi place, că este mai populară, dar trainerii e mai astupați, ca șăfii, de!...”. În dimineața de 15 aprilie (ieri Reginaldo fusese prins la vecina – pațachina de către titularul contractului, care apucase să zică amenințător doar „băăă!...” când apăruseră zorii în persoana unui „șăf” trandafiriu radios, purtând pe palmele întinse ca o ofrandă, un carton cu ouă!) am simțit hățurile slăbite dintr-o dată. Stăteam în intersecția de la Podgoria, mașinile curgeau în flux continuu, iar eu n-aveam deloc aerul că vreau să trec; mai degrabă dădeam impresia că aștept pe cineva. Priveam în lungul străzii, spre Mureș cum ar veni. Cerul era estompat albicios, caldarâmul avea o fosforescență prăfuită, copacii din pădurice aveau culoarea frunzelor din toamnă și, dintre crengile golașe, se ridica un abur foarte fin, verzui. Tot decorul, în ciuda faptului că era colorat în nuanțe culinare (unt, coajă de pâine veche, cafea cu lapte, cartof oxidat, etc.), nu era absolut deloc deprimant, ci mai curând nedezmeticit din somn.
Eu îmbrăcasem pentru prima oară geaca de culoare roșie a Emmei, care-i rămăsese mică, dar care mie îmi ținea de cald. În acest peisaj de aprilie mă simțeam ca un semafor ambulant. Poate din cauza deghizamentului culoarul obișnuinței nu m-a absorbit, ci m-a refulat cu putere. Am întors spatele pasajului și cu un mers vioi, săltat, potrivit mai curând fetei mele căreia îi aparținuse geaca, m-am îndreptat spre malul Mureșului. Imediat ce am intrat pe străduța care mă duce spre parc, tocurile au început să scoată scântei; o grabă, o febrilitate le dădea ritm de flamenco și bucuria colora ziua cu seve, trezind nuanțele spre roz, albastru și verde viu. De acolo a început rătăcirea.





***

Eu cred că au răpit-o extratereștrii și, când s-au lămurit că habar n-are pe ce lume e, i-au dat drumul. Sau au pus înfățișarea ei unui robot menit să spioneze lumea noastră și să le transmită informații. Trebuie neapărat să controlez dacă nu i-au montat la ceafă o cameră web, așa cum am văzut în filmul ăla.
Stă pe marginea canapelei, cu geaca mea roșie; nici legitimația de la Elcoteq nu și-a scos-o de la gât. Oare ce-or fi înțeles extratereștrii din literele și cifrele alea? Or fi încercat să le decodifice sau poate au crezut că așa sunt pământenii, numerotați. 938 se uită în gol și nu zice nimic. Are lut galben pe ghete, iar pe aici n-a mai plouat cam de mult. Precis a avut o întâlnire de gradul III, altfel n-ar face mutra asta care-l scoate din sărite pe tata. Înțeleg să nu le spună lor, o fi jurat că păstrează secretul, dar mie?!
Când a apărut, pe la 9 seara, după ce au căutat-o disperați cu toții pe la colege, serviciu, poliție, salvare, morgă, au sărit pe ea cu țipete și întrebări. Și-a strâns doar buzele într-o strâmbătură încăpățânată, mutra cu care zici sâc!, și s-a uitat pe rând la noi. Bunicul i-a ars o palmă de i-au zburat ochelarii și asta a părut s-o înveselească. N-o văzusem niciodată așa: ochii îi erau albaștri ca flacăra de gaze. Am zis: „Mama parcă-i un aragaz când e presiune mare!” și tata s-a răstit la mine „tacă-ți gura și treci la tine în cameră, că am de discutat cu maică-ta!”. Nu m-am clintit, doar știu pe pielea mea cum e cu discutatul ăsta și apoi voiam să prind ocazia să-i controlez ceafa; aș fi putut să o îmbrățișez, s-o pup, sunt mai înaltă ca ea și aș fi văzut. Dar era clar că nu-i cazul să-i înfurii mai rău. Bunica, toată după amiaza înghițise calmante; acum se pornise cu discursul pe care mi-l ține mie când fac vreo poznă, adaptat după caz: „Femeie de 30 de ani ești tu, să vagabondezi o zi întreagă fără să dai nici un semn de viață, atâta desconsiderare, ne omori cu zile. Ce exemplu dai copilei ăsteia? Ru-și-ne! Ești pur și simplu iresponsabilă! După toate sacrificiile pe care le am făcut pentru tine, poftim! Asta e mulțumirea: să ne scoți sufletul la toți! Să te porți ca ultima...”. Părea că n-o să se mai oprească niciodată, ba mai mult, placa luase turație rapidă, pițigăindu-i vocea bunicii. Presiunea din ochiurile albastre scăzuse, nu mai puteai să fierbi nimic, iar expresia gurii nu mai zicea sâc, ci agâp! Așa ca în poezia cu: ”La popa la poartă/ e-o pisică moartă/ cine-o râde și-o vorbi/ s-o mănânce coaptă/ Agâp!”.
În recitalul bunicii a intrat în duet și bunicul, apoi tata, alcătuind un trio care-o făceau cu ou și cu oțet, fiecare cerându-i la refren să explice, să mărturisească, să lămurească. Robot sau nu, eu țineam cu ea. Acum arată ca un televizor scos din priză în timpul desenelor animate. Am cules ochelarii de pe covor și i-am șters cu poala pijamalei. Suflam pe ei și-i ștergeam ca să fac și eu ceva. Când am privit prin lentile să controlez dacă-s curate, am văzut-o pe 938 departe, departe, mică de tot și roșie pe fondul peretelui alb, ca steagul Japoniei. Oare pe mine ce fel de steag mă vede? I-am întins ochelarii și am strigat din toate puterile, ca să acopăr trio-ul care se apropia tot mai dramatic de final: „ Mamă, eu al cui steag sunt acum?”. Și i-a pus, ca tablele de copt vinete peste ochiurile de aragaz și a încercat să dea iar drumul la presiune; pâlpâia roșietic și a zis: „alb cu dungi albastre și cu un soare cu chip vesel!”. „Ne batem de pomană gura cu ea, eu nu pot să mai pricep! Ella, tu ai înnebunit de tot!” l-am mai auzit pe tata și am dat fuga în camera mea să caut în enciclopedie steagul cu pricina, dacă există. Ar fi fost o dovadă sigură că nu e robot. De unde să știe ăia steagurile terienilor, că nici eu nu le știu pe toate!
Până să găsesc planșa cu steagurile, am dat de una cu păsări care m-a interesat, pe urmă una anatomică și mai grozavă, cu aparatul de reproducere și, când mi-am amintit de steaguri, în toată casa era liniște. Pijamaua cu soare vesel exista așa că am găsit și steagul; era al Uruguayului. Dar mai era unul tot alb cu albastru și cu soare, al Argentinei, dar ăsta avea dungile mai late. Acuma care o fi?
M-am dus să comunic descoperirea. Singură, pe canapeaua din sufragerie, mama stătea întinsă cu mâinile sub cap, ca la plajă, iar vârful piciorului bătea în aer un ritm. Precis cânta în gând. Sau poate, în felul ăsta comunica cu nava?...
- Știi, i-am spus cum îmi zice ea mie, dacă adormi îmbrăcată și nu faci duș înainte de culcare, ai să visezi urât!
- Nu – mi-a răspuns cu o căldură care m-a învelit ca o geacă roșie – nu. O să visez frumos.
- Mami, da’ hai spune-mi, cu steagul ăla! Am găsit două! Uruguay sau Argentina?
- Uruguay, a răspuns ea căscând. Apoi, a continuat tam-nisam: am văzut o magnolie înflorită și-un câine barzoi și-un havuz cu naiade...
Vocea i se rărea, devenind tot mai moale, ca atunci când eram mică și ea adormea în timp ce-mi spunea povestea. Se ghemuise întoarsă cu spatele la mine. M-am prefăcut că o mângâi și i-am ridicat buclele de pe ceafă. N-avea implantată nici o cameră web, pielea îi era caldă și catifelată, iar rădăcina părului, căruntă.
- Știi, mami, mie nu mi-a fost frică; știam că tu nu poți păți nimic rău, dar când te mai duci, să mă iei și pe mine! Bine?
Dar mama dormea sau se prefăcea că doarme, fiindcă nu mi-a mai răspuns.

Bogdan Butariu
Arad, 17.04.2008