Încă de când mă trezisem apatia îmi cam dăduse târcoale. N-aveam mai nimic de făcut de dimineață.
Întâi și-ntâi, nu trebuia să merg la slujbă.
Și mi-am zis: ce-ar fi să mai lenevesc un pic?!
Poate că și-ațipesc nițel...


Mi-am amintit deodată ce zi e azi.
M-am dat jos din pat. (Dacă mi-aș fi propus să dau o tentă literară povestirii aș fi spus: „am sărit din pat” — martor mi-e sciatica mea că săritul din pat e de ceva vreme la mine o autentică figură de stil.)
Mi-am făcut toaleta, am luat micul dejun, mi-am aprins o țigară.
Starea de la trezire nu-mi devenise alta.
Apatia nu venea așadar de la stomac. Venea ea de la faptul că mă așteptam cumva să fie o zi specială?
Ca semnificație cam așa ar fi normal să fie, specială. Pentru mine, desigur, care azi, dacă am ținut socoteala exact, fac cincizeci de ani.
Dar altminteri, ca derulare de evenimente posibile într-o astfel de zi, la ce puteam să m-aștept...
O să mănânc și-o beau cu cei apropiați din familie, cu niscai prieteni, o să ne-nveselim, o să tăiem tortul, câte-un pic-pic-pic, câte-un strop-strop-strop, și-altă dată când evident c-o s-o facem și mai lată, la mulți ani, când ne-o fi mai rău să ne fie ca acuma, să ne vedem sănătoși și peste alți cincizeci de ani.
Bun-bun, dar asta mai pe-nseratelea.
Până atunci... eu ce fac?!
O idee ar fi să deschid calculatorul.
O altă idee ar fi... hm, alta deocamdată n-am.


M-am decis să agonizez pe un anume site. N-aș mai preciza care.
Coincidență sau nu, dau de o proiecție imaginativă cu ifose literare a unui tip de vreo douăzecișicinci de ani. C-un tupeu nemaiîntâlnit mânzul își ia permisiunea să se insinueze în mintea unuia ca mine, de cincizeci de ani, ca de-acolo să relateze tot felul de bazaconii.
Măăi, țâcă!
Da’ de unde știi tu?!
Cică — zice el — la vârsta aia (a mea!!!) mai poți trezi interesul doar în rândul cadrelor medicale grație acutelor tale deviații de sănătate fizică și mintală. Concret, nu prea te mai ajută picioarele, capul nici atât, văzul îți slăbește concomitent cu libidoul, prostata vai de mama ei, începi să uiți de la mână pân’ la placa dentară, și câte și mai câte dintre cele mai deprimante, din moment ce, în opinia lui, la vârsta de cincizeci de ani sexul devine o treabă cel mult de privit, în niciun caz de făcut.
Cum ar veni, pentru ce să mai trăiești?!
No, că ’mnealui chiar că trebuie combătut energic.
Am să-i scriu așa.
„Te-nșeli amarnic tinere! Și de fapt, cum îți permiți tu să vorbești despre ceea ce n-ai trăit încă?! Chiar crezi că le știi pe toate?! Mai multă modestie n-ar strica, zău! Ia fi mai temperat mătăluță, vezi că pășești pe un teren alunecos! Și nu uita de vorba aia cunoscută: ai puțintică răbdare! Ai s-ajungi și tu la vârsta de cincizeci de ani. Și de-abia atunci ai să vezi cu ochii tăi că lucrurile nu stau chiar așa cum ți le imaginezi tu acum.”
Apăs cu satisfacție pe „send”.
Am considerat că-i băiat tânăr și că din punct de vedere educațional n-ar fi indicat să-l descurajez, să-l fac să-i piară cheful de viață. Nu i-am spus deci că față de viziunile lui sumbre, în realitate, la cincizeci de ani lucrurile stau mult mai rău.


Că tot am pomenit de prostată, vai de mama ei...
Trebuie să merg iar la baie.
Aprind lumina.
Pe perete doi gândaci.
Și eu, care credeam că sunt singur în toată casa!
S-a dus naibii toată intimitatea.
Fugăresc gângăniile cu o ferocitate ce nu mă caracterizează în mod obișnuit.
Deznodământul e ca-n morala cu iepurii.
În fine, să nu uit că am de rezolvat urgent problema ce m-a adus aici, înainte de a se rezolva ea singură.
Cum nu mai e nimeni acasă — ființe umane, vreau să spun — pot să las liniștit capacul ridicat.
În timp ce mă spăl pe mâini mă uit în oglindă.
Felul cum se uită și oglinda la mine mă face să-mi continui spălarea cu capul în jos.
Revin în cameră și...


Ce-o să vă spun mai departe... mă credeți sau nu, eu vă spun doar, credeți ce vreți...
În dreptul ferestrei zăresc o siluetă de femeie.
Mă uit încă o dată cu atenție, fiindcă am de lămurit două lucruri. Și le lămuresc.
Unu: cert sunt în apartamentul meu și doi: sigur nu am vedenii. (deși astăzi, așa cum deja am spus-o, depășesc pragul celor cinci decenii incriminate de puștiul acela teribilist...)
Misterioasa femeie (n-o cunosc, n-am invitat-o eu) m-a auzit probabil intrând și se întoarce cu fața spre mine.
Doamne, de unde atâta frumusețe?!
Nu-i moment mai încântător în viață decât acela când o femeie frumoasă îți acordă atenție. Mai cu seamă că de obicei mie mi se-ntâmplă contrariul.
Darmite să te mai și pomenești cu ea la tine-n casă!
Îmi vine o senzație de leșin...
Nu că n-aș fi mai văzut femei de o asemenea frumusețe la viața mea. Doar am vizionat atâtea filme.
Dar una ca ea la mine-n dormitor... asta recunosc, nu mi s-a mai întâmplat până acum... Să fie oare o recompensă diabolică, sau o pedeapsă divină?!
— În sfârșit, ai apărut... — zice ea.
Are o voce care m-a topit instantaneu.
— Ne cunoaștem cumva? — e tot ce pot să exclam.
— Hai, hai, nu mai face pe niznaiul! Știu că toată viața te-ai gândit la mine. Uneori m-ai și chemat, deși am convingerea că n-ai făcut-o serios. Recunoaște că n-ai fi vrut să răspund chemării tale. Nu te-ai fi simțit în stare să faci față unei poziții față în față cu mine.
Nu mai era parcă aceeași voce, era mai metalică.
Or fi două? Nu, vedeam foarte bine. Nu erau două femei, cu două voci, era una singură, cu două voci.
Și fiindcă venise la mine și nu la altul, aș putea să și rectific: nu singură, ci unică.
Stau și cuget... Îndrăzneț mod de a aborda un bărbat! Vrea probabil să mă intimideze.
O mai privesc încă o dată. Nimic de zis. Cu alte cuvinte, am rămas fără cuvinte. Mut de-a binelea.
Că tot adusese vorba de poziție, o evaluez. Mda, o femeie cu care nu te-ai fi dat înapoi de la nicio poziție. (sub rezerva că „dacă vrei poți” e o regulă mai greu aplicabilă de la o anumită vârstă.)
Mai am nevoie de câteva momente să chibzuiesc.
Ce se-ntâmplă oare aici?! Aha, cred că știu!
Precis că-i o chestie cu o cameră ascunsă pe-aici pe undeva. O fi mâna prietenului meu Adi, sau... să fie vreo idee năstrușnică, (dar numai până la un punct, dincolo de acel punct, e de-a dreptul sadică) a nevesti-mi?! În orice caz, e bine să fiu precaut.
Să vedem cine va râde la urmă.
Am trecut oricum cu bine de primul șoc.
Mă așez calm pe canapea.
Sunt un bun jucător de șah. Strategic, îmi zic că e mai bine s-aștept următoarea ei mutare.
Se așează și ea, zâmbindu-mi, pe un fotoliu drept în fața mea.
O încrucișare și-o descrucișare rapidă de picioare îmi defilează ucigător prin fața ochilor.
Sharon Stone ar muri de invidie. Sigur ar cere să mai tragă vreo câteva duble pentru filmul cu pricina.
Înghit în sec, simt că mă descompun.
Părți din mine sunt gata să se repeadă la ea, sau mai exact, în ea, dar nu-s eu omul să dau curs primului impuls. (ce credeai tu nevastă, c-o să cad chiar așa de ușor în capcană?!)
Mă-ntreb și eu ca omul rațional. Oare ce-o fi având de gând?
Ar trebui s-o iau tare.
Îmi vine să-i adresez pe un ton semeț, bărbătesc, ceea ce neîndoielnic i-ar spune orice bărbat normal, în situația mea:
„Piei din ochii mei, ispită! N-o să-ți faci tu mendrele cu mine!”
Dar nu pot scoate o vorbă.
Ar trebui mai întâi să-mi adun părțile componente de pe unde sunt.
Persist în muțenia mea. Doar o privesc.
Și trag concluzii.
Mda, e o vampă. Superbă, dar vampă.
Am mai văzut la viața mea vampe.
Vampele îți sar în ochi de la o poștă. Nu sunt greu de observat. Mult mai greu e să te observe ele pe tine.
Dar ăsta n-a fost până acum pentru mine cel mai mare motiv de regret în viață. Sau în orice caz, fără a mai intra în alte amănunte, nu singurul.
— Aș fi putut veni când dormeai, — îmi zice ea cu prima voce, diafană. — De regulă, în somn e cel mai simplu.
Vreau să spun ceva. Nu reușesc decât o bâiguială.
— E cel mai simplu... ce?
— Cel mai simplu... să mori...
Încet-încet, încep să mă recompun.
Mintea-mi, iată, funcționează perfect.
Gândesc la teoria superiorității bărbatului. Până la a ajunge să domini o femeie în pat, pe plan orizontal, trebuie mai întâi să-ncerci s-o domini în vorbe, pe plan intelectual. Este de altfel și mai ușor. Așa că-mi propun să-mping discuția acolo unde mă simt eu cel mai bine, pe o pantă filozofică. (și iată cum acțiunea se extinde pe trei planuri: orizontal, intelectual, înclinat)
— Se spune că însuși somnul e o mică moarte... — filozofează filozoful din mine.
— Asta s-o crezi tu! — îmi dă ea scurt peste cap toată filozofia. — Somnul de care vorbești, ăsta zilnic, diurn sau nocturn, e un flecușteț, acolo. Adevăratul somn este cel de veci. Vă dați cu toții experți în tainele morții fără nici măcar s-aveți habar ce-i aia. Și nici n-o să aflați vreodată. Știți doar atât: că încă de la naștere sunteți direcționați pe drumul morții. E drept că atunci când aflați despre asta e prea târziu. Altfel nu v-ați fi dorit să vă mai nașteți. Dar dacă tot ați făcut-o, inconștienți cum sunteți, trăiți apoi o viață întreagă sub spectrul morții. Ce viață e asta? În fiece clipă să vă fie o teamă cumplită de moarte!! De fapt, vouă nu de moarte în sine vă e frică, ci de ideea de moarte. De ce v-o fi așa de frică, nu știu. Doar tot voi ziceți că vă luptați toată viața pentru dreptate. Iar când e să plecați dincolo, unde veți întâlni dreptatea, că doar e lumea celor drepți, începeți să vă codiți. Că mai stai, să mai vedem... Ipocriților! Iar viața... Ce e viața?
Aici am să-i răspund în aceeași notă filozofică.
— Preluându-ți tonul pesimist, aș spune că-i o călătorie mai scurtă sau mai lungă înspre moarte.
— Rahat!
— Poate fi definită și așa, când te vezi copleșit de necazuri... — admit eu, tot cu un aer filozofic.
Trage cu patimă dintr-o țigară. Oare când o fi aprins-o?! Pe gură îmi aruncă rotocoale de fum în nas.
— Viața, dacă vrei să știi, nu-i altceva decât un „rest”. Există naștere, există moarte. „Restul” e viață. Dar să nu bagatelizăm. Eu respect viața. E pâinea mea, e frontul meu de lucru. Fără viață, eu aș fi șomeră.
Nu prea înțeleg ce vrea să spună. Cum adică, fără viață să fii șomer?! Fără viață ești... mort.
Nu insist. Trec la ale mele.
— Dumneata (nu știu de ce nu-mi vine să-i spun tu, deși ea m-a tutuit din prima) probabil că știi ceva despre mine, și vrei ceva de la mine, altminteri n-ai fi venit așa, hodoronc-tronc. Cine te-a trimis și pentru ce?
— Nu m-a trimis nimeni. Ãsta-i stilul meu de abordare: direct, ca să nu spun subit.
— Cine ești dumneata de fapt, spune-mi?!
Și o privesc drept în ochi.
N-am făcut bine ce-am făcut.
Ochii ei sunt ca doi tăciuni în care pulsează necontenit cercuri concentrice. Le simt jarul.
O privire de mă trec toți fiorii.
— Chiar vrei să știi? Cine știe multe moare repede.
Când a rostit „moare”, mi s-a lovit de timpane un amestec de sunete venite parcă dintr-o grotă.
Cum o fi făcut asta?!
N-am ce spune. E o actriță desăvârșită. S-ar bate tot Hollywood-ul pe ea.
O înfrunt totuși flegmatic, a la Humphrey Bogart.
— Banalități... Ia mai lasă-mă cu poncife din astea de mult fumate. Auzi la dumneaei: cine știe multe moare repede! N-ai nicio șansă, drăguță, să-mi câștigi simpatia cu niște nocive îndemnuri la ignoranță.
— Oare?! Uite, am o lecție de viață pentru tine, deși nu-i în atribuțiunile mele să dau lecții de viață. Eu, de regulă predau moartea. Pentru tine, fac o excepție. Ascultă și bagă la cap: mai bine un ignorant viu, decât un învățat mort.
Ce-i drept, până acum mă cam domină, nu știu cum face, dar are răspunsuri la orice. Parcă și-ar fi propus să-mi terfelească orgoliul meu de mascul.
Și asta... unde?! La mine-n casă! Hotărăsc să i-o tai scurt. Îmi confecționez un alt ton: ironic, distant.
— Și nu mi-ai spus, duduie, dacă tot m-ai onorat cu vizita, cine ești și cu ce-ți pot fi de folos...
Un hohot de râs umple încăperea.
Râsul ei mă-nfioară.
L-am mai întâlnit la cineva, când eram mic.
La Cruella, dacă nu mă-nșel.
— Tu?! — se zburlește ea brusc. — Tu, mie de folos?! O, nu, că la asta chiar că nu m-așteptam! Nu, tu nu poți să-mi fii de folos cu nimic mie. Poate eu să-ți fiu de folos ție. Să-ți spun și cum. Eu sunt... da’ lasă, îți spun eu mai târziu, acum hai să zicem că sunt cea care te-ar putea scăpa de necazuri. Absolut de toate. Garantat, sută la sută. Vrei? E foarte simplu. Am experiență în materie, fac asta de-o veșnicie.
N-o iau în serios. Se vede că îi place să epateze.
M-am relaxat. Gargară ieftină! Stai să vadă ea discursul meu!
— Marii învățați ai lumii ne sfătuiesc să nu ne-ncredem în promisiunile femeilor. Inițial nu i-am luat în seamă. Am nădăjduit și eu cândva că o femeie mi-ar putea oferi o viață lipsită de necazuri. Era pe-atunci pe când m-am însurat. Între timp m-am învățat minte. Și de fapt... ți-am mai pus și-o altă întrebare la care nu mi-ai dat încă răspunsul. Cine ești?
— Eu... dacă vrei și vrei să știi... află că sunt însăși Moartea — rostește ea cu o solemnitate de-a dreptul morbidă, și iarăși nu-i mai recunosc vocea, așa de dogită, hârâită, cavernală, îmi pare.
Nu mă pierd cu firea. N-o să mă impresioneze ea așa de ușor pe mine cu talentele ei actoricești.
— Ei, nu mai spune! Tu ești „însăși Moartea”... Ce spui soro?! Pe bune?! Să mori tu?! (am trecut, precum se vede, la per tu, restabilind cât de cât un echilibru)
— Parol! — zice ea — și habar n-am dacă „parol” ăsta e aport propriu, spontan, sau împrumut de la nea Iancu, mai ales că i-a apărut în mână, nu știu de unde, și-un evantai de epocă pe care-l agită ostentativ.
— Uite ce e, stimabilo! — îl plagiez și eu pe nea Iancu, doar așa, pentru atmosferă. — Oi fi tu însăși Moartea, cum zici matale, dar când afirmația vine dinspre tine corect e însămi nu însăși. Puțin respect pentru gramatică! Gramatica, o știm cu toții, n-are moarte.
I-am zis-o. Nu-s convins că am dreptate, dar scopul era s-o timorez prin duritatea acuzației. Și-am reușit.
Am lovit-o, pare-se, într-o coardă sensibilă.
Își mușcă buzele.
Þinând cont de senzualitatea buzelor ei, regret că n-am putut participa și eu cu voluptate la operațiune.
Mă trezește din reverie cu o voce calmă.
— Eu sunt o moarte, după cum vezi, frumoasă. Cine nu și-ar dori asta? Iar în fața frumuseții pălește orice regulă gramaticală. Ca și-n fața morții, de altfel.
— Þi-aș da ceva dreptate în privința frumuseții. Cu o singură condiție însă. Dacă se poate, să tacă. O frumusețe vorbitoare e prea mult. Ar putea deranja urechile, care-s mult mai intransigente decât ochii. Ce vrei, au cu totul alte criterii de evaluare a frumuseții. Dar, ca să punem lucrurile la punct, ar cam fi cazul ca tu să-mi spui o dată pentru totdeauna cine ești și cine te-a trimis la mine.
— Cine sunt ți-am spus, dar văd că nu mă crezi. De trimis nu m-a trimis nimeni. Am venit din proprie inițiativă. Vai, cum nu știi să te bucuri de viață, muritorule! Mâine-poimâine o să mori... sau poate chiar azi... depinde cum te porți cu mine. Să-ți vezi moartea cu ochii e una din micile-mari bucurii ale vieții. Profită, cât mai ai timp! Privește-mă! Nu toți au șansa ta.
Mi-a spus totul pe un ton atât de frumos, rugător, că aproape am iertat-o pentru toate cele de dinainte.
O privesc și mă fascinează din nou.
E frumoasă-n draci.
Și eu să fiu constrâns să mă rezum la o conversație...
Incitantă, recunosc, dar... conversație.
Alte gânduri n-am însă cum să am, (intenții, vreau să spun, că gânduri... o-ho-ho!) mai ales că precis camera aia afurisită filmează tot.
Simt c-aș putea ține cumva lucrurile sub control.
Trag aer în piept și mă desfășor.
O iau cu blândețe de mână și-i spun sfătos: (vârsta mă îndreptățește)
— Acuma, între noi... Din ce văd, n-aș zice c-arăți rău. Ba dimpotrivă. Oricărui bărbat întâlnirea cu tine i-ar putea fi fatală.
— Așa și este. Fatală. Ah, ce-mi place cuvântul ăsta! Îmi pare bine că-ncepi să-ți dai seama totuși cine sunt.
— Nu te pripi! Nu cred o iotă din toată povestea ta cu moartea. Mă crezi copil, să-mi torni astfel de basme?! Iar prin fatală am vrut să se-nțeleagă femeie fatală. Dar, din două una: ori eu nu sunt de tine, ori tu nu ești de mine. Nu insist, orice-ar fi, tot eu o să cad rău. Că ești „mortală”, da, sunt de acord. Însă ca Moarte propriu-zisă, cum văd că te tot dai de ceasul morții să pari... sorry, n-ai pic de credibilitate. Nu ca tine arată Moartea. Prea frumoasă ca să fii adevărată.
Sare în picioare ca friptă.
— Ce știi tu, pământene? Știi tu cum arată Moartea? Pot fi frumoasă sau urâtă, bună sau rea, așteptată sau subită, violentă sau blândă, lină sau chinuitoare. Þie, care mă vezi pentru prima dată, cine-ți dă dreptul să te-ndoiești de veridicitatea ipostazei frumuseții mele? Frumos îți șade! Văd că nu mă crezi. Ești cam prea plin de tine, omule! Ai merita o sumară demonstrație. Știi de ce n-o fac?
— De ce? — întreb eu, oarecum derutat de tirada ei, interpretată cu un profesionalism fără cusur.
— Pentru că oricum nu vei mai fi capabil să tragi învățăminte din ea. Mai bine te conving în stare vie cine sunt și de ce sunt capabilă. De fapt, am venit să-ți ofer ce n-am oferit nimănui până acum. O partidă de sex sălbatic cu propria-ți Moarte. Cu propria-ți și nu cu a altuia, fiindcă, parafrazând o poruncă a Bibliei, să nu râvnești la Moartea altuia. Dar fi atent, că totul va fi pe viață și pe... mine, ai înțeles cred ce vreau să spun.
De data asta, mai ales în partea finală, vocea i-a răsunat ca din gura unei târfulițe oarecare.
Sex sălbatic, auzi la ea! Când eu abia ce mai fac față cu greu unui prăpădit de sex domestic.
Asta m-a scos totuși din starea de transă.
Mi-a dispărut orice inhibiție. În lipsă de altceva de ce să nu mă distrez și eu nițel?!
— Oh, Doamnă Moarte, să nu iei în serios ce-ți voi spune eu acum! Dar tot îți spun, cu orice risc! Dacă ești cine pretinzi că ești, decât să dau curs propunerii tale profund indecente, mai bine... mor!
— Ai răbdare! Asta se va-ntâmpla oricum. Dar nu vrei mai întâi să guști o ultimă plăcere a vieții oferită cu generozitate de Moarte? Þi-am citit gândurile. În ochii tăi se văd dorințe nemărturisite. Știu ce ți-ai dori. Am bunăvoința să-ți satisfac și acele tainice dorințe. Poetic spus, ultimele-ți dorințe cu limbă de moarte.
Mă șochează obrăznicia persoanei. Și am sesizat și vulgaritatea ultimei sale fraze. Am însă replică.
— Bănuiam eu că până la urmă, cu tupeul tău, îți vei da în petic și vei ajunge și la scârboșenii de-astea. Carevasăzică, asta poftești, nerușinato: o felație cu limbă de Moarte?! Ei bine, nici mort!
Tace. Am jignit-o, cred... N-am sărit oare calul?! În fond ea joacă un rol. Cine știe cine-o fi scenaristul?!
Chipul i s-a schimonosit într-un rânjet.
Pentr-o clipă mi se pare că o văd dezgolită, dar nu de haine, ci complet, chiar și de carne. Și parc-ar ține o unealtă agricolă în mână.
Mă frec la ochi. O privesc din nou.
De astă dată o văd reîncarnată.
Probabil că scheletul acela n-a fost altceva decât o iluzie optică. Mâine, musai să mă vadă și-un oculist.
Se apropie de mine într-un anume fel.
Cu mișcări studiate, lascive.
Și s-a făcut parcă întuneric.
Îi simt trupul cum clocotește. Șoaptele ei fierbinți îmi desfată urechea.
— Să nu mai pierdem vremea, iubitule! Sunt a ta! Descoperă în mine femeia vieții tale. Sau a morții tale, ce mai contează! Fă-mă să mă simt excitată! Dă viață feminității mele amorțite! Înjură-mă! Spune-mi cuvinte scabroase!
Păcat de final... Începuse bine, dar ultimele ei cuvinte m-au oripilat. Vorbe de târâtură...
A dispărut dintr-odată și vraja întunericului.
O dau la o parte de pe mine, dezgustat.
Nu mi-am pierdut însă simțul umorului.
— Stai așa, îi zic, s-o luăm sistematic, pe rând. Ce-ai prefera mai întâi: înjurăturile, ori cuvintele scabroase?!
Tăcere de... moarte...
Mi-am stricat gura de pomană.
Văd că n-a gustat gluma mea.
Între timp a aprins, nu știu de unde-o fi scos-o, o lumânare.
Mă sperie siguranța cu care se apropie iar de mine.
Îmi feresc capul, pentru orice eventualitate.
Știu și eu că nu-i de glumă când unui om i se pune lumânarea la cap.
Și chiar că nu e deloc momentul potrivit pentru asemenea glume deplasate.
Sar ca ars, căci mi-a picurat în palmă un strop de ceară fierbinte. Îi smulg lumânarea și i-o sting.
Îmi vine să-i trag o înjurătură.
Dar, mai bine nu. Să nu-i dau apă la moară, să nu se excite cumva peste măsură. Mă abțin. Îi spun.
— Alternativa de-adineaori era o glumă. N-ai să auzi de la mine obscenități nici picat cu ceară.
S-a enervat de-a binelea. Aproape violentă.
— Nu poți să mă convingi că nu mă vrei ca femeie. Ce fel de bărbat ești tu? De ce mă respingi? Nu vreau război cu tine. Te poftesc la masa tratativelor. Iar pactul să-l semnăm în pat. Ce argument ai să mă refuzi? Nu-l ține pentru tine! Scoate-l! Vreau totul clar, cu argumentele pe masă!
Ridicarea asta la fileu mi-a venit perfect.
— Mă supraestimezi, duduiță! Mie mi-ar fi de-ajuns și-o măsuță.
M-am convins, n-are simțul umorului. Sau, ca să nu induc în eroare, al măsurii.
Mai face o ultimă încercare de seducție.
— Hai, iubitule, ia-mă! Ia-mă odată, nu mai sta pe gânduri!
Nu mișc. O ignor.
Trece la un ton amenințător.
— Ia-mă, îți spun, că altfel, s-ar putea să te iau eu pe tine...
Acum e momentul frazei pentru nevastă-mea. (o să-i pun caseta ori de câte ori se va-ndoi de mine)
Mă-nfoiez țanțoș. (e bun în viață și puțin teatru)
— Ia mai lasă-mă cucoană, cu istericalele dumitale sentimentaliste! Sunt un bărbat însurat! (aș fi spus-o cu fața la cameră, dac-aș fi știut unde-i amplasată)
— Mulți nefericiți pe lumea asta... Vai și-amar de zilele tale! — zice ea, și nu pot, din motivele știute, să-i dau dreptate... decât în gând.

Se pare că joaca s-a terminat, cel puțin pe moment.
Face o piruetă drept în fața mea.
Ca un vârtej puternic, gata-gata să mă dea jos, trece pe lângă mine.
Mă țin strâns de brațul fotoliului.
Și doar mi s-a mai atras atenția că nu-i indicat să mă pun cu o femeie în călduri.(să mă, nu să mi-o...)
S-a oprit direct la baie. Gest tipic pentru o femeie cu intenții bine conturate.
Mă tot gândesc la ce strategie să adopt și-mi calculez șansele de scăpare când o să vină, mai mult ca sigur vaporoasă, înapoi la mine.
Va căuta să mă încolăcească, (asta am văzut în filme) iar eu va trebui să-ncerc să-i rezist eroic. (asta n-am mai văzut în filme)
Sper să-i și pot rezista.
Nu de alta, dar apartamentul meu de două camere e foarte posibil, cum am intuit de la-nceput, ca azi să aibă trei.


N-a mai revenit de la baie.
După un timp, oarecum contrariat, m-am dus după ea. Constipată-constipată, dar nici chiar așa!
Baia... goală.
Fereastra deschisă, veceul cu capacul ridicat, aparent niciun semn c-ar fi trecut pe-acolo.
La o privire mai atentă mi-am dat seama că mă-nșelam. Un semn era.
Atunci am știut imediat că nu mă mințise asupra identității sale reale.
Doi gândaci zăceau înțepeniți cu piciorușele în sus.
Nu putea fi decât opera uneia ca Ea.
Deformație profesională...
Cât despre mine, că m-a lăsat în plata Domnului, îmi place să cred c-a plecat lămurită. Cincizeci de ani de-acum încolo n-aș vrea s-o mai văd.
Sunt genul de om ce nu concepe să lase lucrurile făcute pe jumătate. Cu-atât mai mult atunci când e vorba de un lucru important.
Cum ar fi, de pildă, viața mea...


Și cum vă spuneam... mi-am zis: ce-ar fi să mai lenevesc nițel?!