agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-15 | [This text should be read in romana] | La întoarcere n-o mai luară pe ulița centrală. Aleseseră o scurtătură. Era un drumeag printre lanuri, mai cu colb și cu ceva povârnișuri. Îl mai făcuseră o dată, ieri, tot așa mai pe seară. Văzuseră că în felul ăsta nu numai că ajungeau mai repede acasă, dar străbăteau de-a lungul tot lanul de grâu. Anamaria – a ei fusese ideea - de-asta și stăruise să meargă și acum pe acolo. Își dorea să-i mai pătrundă din nou în nări mirosul proaspăt, reavăn, al pământului căruia îi era părtașă la tristețea că venise vremea cositului, când el urma să-și piardă din dulcea povară a grâului. Și-o să se oprească să mai asculte într-un gest de adio foșnetul în noapte al spicelor coapte din holdele rămase încă în picioare. Era în culmea fericirii. Și cum o mai făceau să se-nfioare de plăcere micile și grațioasele salturi ale Tigrului la fiecare denivelare. Tare dibaci la minte fusese unchiu’ când botezase așa mașinuța asta ce se comporta aidoma uriașelor feline pe care le vedea ea la Animal Planet. Pe neașteptate gândurile i se frânseră din pricina unei zdruncinături zdravene. Mai apucă să vadă cum totul se învârtește cu ea, și cum cerul parcă se înfrățește cu lanul. În următoarea clipă se trezi aruncată la pământ. Își reveni repede. Înțelegea foarte bine ce se întâmplase. Nu văzuseră groapa, dăduseră cu Tigrul în ea și se răsturnaseră. Ce mare lucru! Fusese conștientă tot timpul. Căzuse pe o căpiță și nu simțise nicio durere. De speriat se cam speriase ea nițel, da’ trecuse. Fără să se ridice, privi în jur. La vreo patru-cinci pași în fața sa Tigrul luase o poziție în care nu-l mai văzuse niciodată până acum, cu roțile în sus. Întoarse încetișor capul și-l zări și pe unchiu’ Matache undeva în lateral, nu prea departe de ea. Stătea culcat cu fața în jos, aproape cu spatele la ea și nu observase la el nicio mișcare. Ehehe, să creadă el c-o mai poate duce de nas așa ușor! De parcă n-ar ști ea cu cine are de-a face! Era, fără discuție, un nou giumbușluc de-al lui. C-aici, la giumbușlucuri, unchiu’ Matache era mare maestru. Ce mai, un adevărat pișicher, și nu i-ar fi zburat mintea tocmai la cuvântul ăsta cam șmecheresc dacă însuși unchiu’ nu spunea așa mereu el despre el. Numai că ea nu mai era copilașul ăla micu’, de-acum doi ani, s-o mai poată trage pe sfoară așa, cu una, cu două. Þinea minte de atunci cum ea alergase după unchiu’ prin porumb, el se făcuse că se împiedică, se culcase la pământ și nu se mai ridicase o vreme, prefăcându-se mort. Ea se speriase rău de tot și începuse să plângă, dar totul se sfârșise cu bine când unchiul se sculase brusc cu un „bau” ce-i redase zâmbetul pe buze. Atunci învățase de la unchiul expresia „ca mortu-n păpușoi”. Nu-i nimic, acum e rândul ei să stea ca mortu-n păpușoi, până o să se hotărască unchiul să se ridice și să vină la ea. Se puse pe așteptare hoțomănește, abia trăgându-și răsuflarea, temătoare să nu-i scape vreun icnet de emoție. Ce-o să mai râdă pe urmă! Închise ochii și prin mintea ei se derulă cu repeziciune cum se petrecuse totul. Seara pe la opt și jumătate tușa Mărioara apăruse în pragul odăii, blestemând de mama focului, dar nu pe cineva anume ci chiar pe dumisale, că nu pricepea cum de putuse fi așa de căscată și nătângă să scape din mână ultima pungă de zahăr, și se mai văicărea că dac-ar fi scăpat-o pe jos înc-ar fi mai putut aduna câte ceva, dar o scăpase taman în găleata cu lături în care strângea mâncarea pentru porci. Și-i era cumva teamă c-o să facă porcii diabet? – intervenise șugubăț, după cum îi era felul, unchiu’ Matache. Dă-i Dumnezeului de porci, că nu de diabetul lor ducea ea grija... Poftim la dumnealui! După o asemenea nenorocire lui îi mai ardea de șagă?! – își vărsase năduful mătușa. Vorba era cu ce mai făcea ea acuma cornulețele?! Apoi tușa Marioara voise să-și pună ceva pe ea și să dea o fugă pân’ la țața Floarea, că ea tre’ să aibă mai mult zahăr prin casă. Dar unchiu’ Matache nu și nu. Parcă ce, cât o să dureze pân’ se duce el să cumpere niște zahăr de la magazin. Da, știe că magazinul de lângă ei a-nchis la șapte. O să meargă la magazinul din capătul satului, ăla dinspre șosea, care e deschis până mai târziu. Ce dacă-i înnorat? E doar o amăgeală. N-o să plouă prea curând. Iar el, cu Tigrul lui, era floare la ureche să dea o fugă pân’ la magazin. Cel mult o juma’ de oră dus-întors. Anamaria atâta aștepta. Nici că mai visa ea la o asemenea aventură pentru seara aceea. „Nu-i așa că mă iei cu tine?” – se pisicise ea. Porniseră vijelios spre magazin, ea și unchiu’ Matache, călare pe neînfricatul Tigru. Luaseră zahărul, veneau spre casă, dar uite că din senin le apăruse-n cale groapa aia și se-ntâmplase o mică boroboață. Va fi musai să rămână ca o taină a lor. Tușa Marioara nici că să afle ceva, numaidecât o să-l certe pe unchiul că de ce n-a fost atent, iar pe ea n-o s-o mai lase altădată să se urce pe Tigru. Trase cu ochiul pe furiș. Unchiul, tot acolo și, din ce vedea ea, nicio mișcare dinspre el. Dacă-i așa, binee! Ce-și închipuie el?! Că ea nu va rezista? Ba da... stai să vezi! Închise ochii din nou. Mâine era o zi mare. De două ori zi mare. Urma să primească prima coroniță din viața ei la serbarea de terminarea clasei întâi, iar seara unchiul Matache își aniversa ziua de naștere pentru cei șaptezeci de ani ai săi. Adică de zece ori mai mult decât ea. O să fie grozav... Ehei, dacă toți unchii de pe lumea asta ar fi așa ca unchiul Matache... Nu-i spusese de la început unchiul, ci moș Matache, la fel ca și celorlalți moși: moș Vasile, moș Gheorghe... Pe urmă sesizase diferențele. El nu semăna cu niciunul din moșii știuți de ea. Avea obrazul neted, n-o zgâria cu țepii ca ceilalți, mirosea frumos tot timpul, duminica mergea la biserică îmbrăcat de gală, cu cravată, nu duhnea a trăscău, nu suduia. Ce vrei, el venea de la oraș. Se vedea de la o poștă că el nu era moș. Dar atunci cum să-i spună? Matache, pur și simplu, așa cum îl striga tușa Mărioara, și cum chiar el o îndemnase să-i spună nu-i prea venea la socoteală. Văzând-o că se codește, împreună conveniseră să-i zică: unchiu’ Matache. Iar el îi spunea ei în mai multe feluri: Anuța, fetița lui unchiu’, păpușică, numai când venea vorba de lucruri serioase, vreo dojană, ceva, îi rostea pe un ton grav numele ei întreg: Anamaria. Cel mai duios și jucăuș era însă atunci când se adresau unul celuilalt cu aceeași vorbă. În momentele lor de mare tandrețe el îi spunea ei unchiulețule, iar ea lui tot unchiulețule. Stând așa cu ochii strânși se închipui înconjurată de îngerașii ei, despre care tot unchiul îi povestise. De la el știa că așa cum Albă ca Zăpada își avea cei șapte pitici vestiți și în preajma ei se aflau niște îngerași nevăzuți, fiecare cu sarcinile lui, foarte grijulii ca ea să fie totdeauna frumoasă, sănătoasă, veselă, deșteaptă, cuminte. Mai era și acela responsabil cu igiena și cel cu educația. În total șapte, ca și piticii. E drept că parcă ei i se părea că i-ar mai trebui unul, dar pesemne că era prea mică încă pentru a-l deranja și pe un al optulea, doar fiindcă inimioara ei se zbătea mai ciudat cîteodată, dând semne de oarecare neliniște când ochii ei se întâlneau cu ochii lui Ionică, colegul ei de clasă. Tresări deodată. Aproape că ațipise. Se frecă la ochi, își săltă ușor capul și privi iarăși în jur. Totul încremenit, așa cum fusese și mai înainte. Nu se-auzeau decât greierii. Și unchiul ăsta, cam întrece măsura. Oare lui nu i s-o fi făcut răcoare, tot stând așa pe pământ?! Se ridică încetișor, își scutură rochița. Se apropie tiptil și se aplecă deasupra lui. Unchiul Matache ședea culcat, în nemișcare, cu capul rezemat de o piatră ascuțită, pe care se prelinseseră dâre de sânge. Îl zgâlțâi cu toată puterea mânuțelor ei, dar fără folos. O străfulgerare parcă mai dureroasă decât un ghimpe de măcieș îi sfâșie pieptul. Nu voi să creadă c-ar putea fi ceea ce nu voia să creadă. Din gâtșorul ei sufocat îi izbucniră pe dată niște strigăte disperate, tânguitoare. „Nu, unchiule, nuu...! Trezește-te unchiule, nu mai sta așa.... Te rog... Unchiulețul meu drag, nu fi rău! Hai, scoală-te... să mergem acasă!” Nu primi niciun răspuns. Doar dinspre deal se coborî nepoftit țipătul unei cucuvăi, ca un ecou funest. Fură găsiți după vreo două ceasuri. Tușa Mărioara, îngrijorată că nu mai veneau, o luase și pe țața Floarea și porniseră împreună cu un vecin cu șareta în căutarea lor. Văzură de departe ATV-ul răsturnat și-și făcură cruce. Când se mai apropiară dădură cu ochii și de locul unde zăcea fără suflare bătrânul. Iar la căpătâiul lui, fetița așezată în genunchi, neclintită, cu mâinile împreunate într-o rugăciune fierbinte, cu ochii ațintiți spre bolta de unde luna alungase toți norii parcă anume spre a-i lumina ei veghea. Anamaria auzise zgomotul șaretei, apoi vocile care o strigau pe nume, dar nu întoarse capul. Doar ce duse cu un gest energic degetul la buze, într-un ssst prelung, apoi mâinile i se regăsiră din nou întru continuarea rugăciunii. Erau clipe hotărâtoare pentru ea și se cădea ca nimeni să nu tulbure momentul acela. Nu mai apelase de astă dată la îngerașii ei. Îi știa acolo, rătăcind printre stelele sclipitoare ce umpleau cerul dintr-o parte în alta, dar probabil că ei n-ar fi putut face nimic. Chibzuise în sinea ei că o problemă de-o așa însemnătate ținea numai de puterile lui Doamne-Doamne, care, neîndoielnic, nu se putea să nu dea ascultare rugii ei... Doar nu-i mai ceruse nimic important până atunci... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy