Mă aflam în fața acelui Babel insațiabil din visele noastre, în trup edificat și spirit, cu carne și sânge încă curgând, ce îmbrățișa cerul, sugrumându-l fără să își dea seama, sperând să se îmbrace în el, în eter și neexistență pentru a se feri de monștri.

Stăteam și mă holbam indecis la el, neștiind cu adevărat ceea ce caut, cum am ajuns aici, în acest peisaj rupt din tablourile lui Dali. Sincer, nu știam ce era de făcut: să mă îndepărtez cumințel spre alt loc din imaginația mea, poate spre acel abis lugubru în care se zbat coșmarurile și fobiile fără formă, fără de culoare, fără de miros sau orice alt manifest al materiei, așteptând să se nască și să nu mai fie urâte. Nu, voi păși și voi urca prin trupul erect, uriaș ce adăpostește viitoarea salvare, posibila salvare, probabil salvare, de noi înșine, din infernul fricii autoinduse. Asta era determinarea mea de atunci, să iau parte la probabilitate, la șiruri cuantice și tabele existențiale, asta este determinarea mea de acum.

Mi-am întins piciorul numai să văd că nu am efectiv unul și apoi am intrat. Atât, nicio frază scârbos de falsă și complicată până peste norma bunului gust. Numai că intratul acesta a fost altceva, a fost o inițiere, o trecere, o pregătire, o însămânțare, căci asta este ceea ce face Babelul cel mai bine. A trebuit să explorez posibilitatea formei și ideii de om, a trebuit să simt tot ceeea ce aș fi putut simți, tot ceea ce au simțit miliarde de ființe de la Facere până la Apocalipsă. Am simțit marea sub tălpi și m-am înecât în sânge, am biciuit sfinți și am erectat turnuri, am născut idei false cu scopul de a ma feri de amenințări divine, am distrus culte pentru a ființa instituții. Am făcut tot ceea ce este omenește posibil, căci în Babel, nu explorezi simpla posibilitate, ci supraposibilitatea, hiperposibilitatea, ultraposibilitatea, metaposibilitatea. Astfel, până să pun piciorul pe podeaua turnului am bătut ultimul cui în mâna Salvatorului și l-am înviat pe Lazăr. Granița a fost spartă.
Dar nicio experiență nu m-a marcat mai mult decât lupta. Nu bătaia de bețivi în baruri, nu războiul modern și desacralizat, nu confruntările victoriene atât de romantizate, ci acea luptă pură cu arme de metal și armură care îți zdrobește carnea de oase; când îți privești adversarul în ochi și îmbătat de un cocktail din adrenalină cu frică, când pierzi orice noțiune de umanitate, când nu ești nimic altceva decât o forță, o energie, mai mult decât un om, liber de moralitate, liber să te bucuri de durere, liber să omori...Și mi-am dat seama că asta vreau să ofer lumii, să dau înapoi acea libertate, peste care moraliștii scuipă și o atribuie animalelor. Iar ceea ce căutam eu era..
Doamne! Mă doare capul, nu atunci, acum, ne rupem din narațiune acum, avem câteva luni, aproape un an, deci nu trebuie sa te grăbești când mă asculți. Te rog, mă doare capul, îmi vine să plâng, dar nu am cu ce, așa că voi continua cu altceva.

Să intrăm un pic în zona aceea a cuvintelor care se pot umple de sens și pentru alții, nu numai pentru mine, naratorul și voi descrie ceea ce se poate vedea din interiorul turnului. Aspectul vizibil m-a șocat. Era un bloc, un simplu bloc, ca oricare altul, cu paliere murdare și scări ciobite...Acum că am ajuns la scări, trebuie sa menționez că ele sunt un testament pentru raportul divin. Fiecare treaptă era un număr din șirul lui Fibonaci, iar când dimensiunile împiedicau ascensiunea apăreau trepte care o luau de la început, până când treptele devin paliere, iar Babel nu mai apare ca un simplu bloc ci visul unui arhitect suprarealist.
Pe paliere, din loc în loc, câte o ușă numerotată era deschisă și vedeam înăuntru o chiuvetă sau un closet de faianță sau o o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuțite și cutii de sodă. Vedeam și gospodării și ferme întregi; vedeam schelete deșirate ale unor foste castele medieval, dar vedeam și femei desfrânate, orgii în toată regula, din acelea cum se făceau pe vremuri, stilate, cu mâncare și băuturi, în care lumea se invita respectuos și nu era nimic obscen sau interzis, nu ca cele pornografice de acum; printr-o ușă crăpată mai mult, găseam grămezi imense de bani și focuri ce le mistuiau sau ospățuri barbare sau câmpuri de luptă umplute de membre amputate și cratere și nămol murdărit de sânge. Recunoșteam fiecare detaliu, fiecare formă și culoare, căci toate apăreau înainte în spatele minții mele, proiectate de sine. Și nu de multe ori m-am găsit privind, scârbit de propria-mi ființă, la pubere cum se jucau între ele, arzând a dorință, sau am asistat cu silă enoriașii care întorși pioși de la slujbă își molestau copii, își dominau femeile își desecrau ființa mințind și urând. Mi-am prins tâmplele în palme încercând neputincios să le zdrobesc, mâhnit de propria mea existență, sau viitoare existență mai bine spus, căci am făcut și eu la rândul meu toate acestea. Numai că eu văd poteca greșită, spre deosebire de ceilalți. Dar eu trebuie să schimb asta. De aceea cel mai interesant mi s-a părut etajul șase, ce avea doar două uși. Șaisprezece și șaizeci și șase. Erau închise și încuiate, iar numerele nu erau scrise 16 și 66 sau cu litere, apăreau la nivel preștient, căci acolo dăinuiau alții asemeni mie, anticriști ratați, care se joacă cu oițele mielului, jonglează cu idei de parcă ar fi bucăți de humă, schimbă curente după propriile lor “toane”, strâng în pumnii lor imensă putere, se nasc din marea veșnic învolburată, ridică armate pe ambele maluri și asmut omul asupra omului. Atunci am aflat ceea ce căutam: un număr care să fie numai și numai al meu, de șase ori un număr de om, un număr de pe acele uși, dar să nu fiu încătușat veșnic de istorie drept eternal damnat măcelar. Atunci măcar am știut ceea ce căutam orbecăind prin vidul dorințelor mele.

Sincer, nu pot să îți ofer un reper temporal referitor la timpul care a trecut până am ajuns în vârf. Nu știu câte etaje are Babel, nu știu cât imi ia să urc unul, știu prea puține constante ca să îți fiu de ajutor. În orice caz, puteau să treacă și eternități, așa cum percepem noi, umili muritori, timpul căci totul se întamplă la un cu totul alt nivel acum. Ajuns la capătul călătoriei mele am fost întampinat de o fecioară. Nu i-am smuls niciun cuvânt de pe buzele, se juca doar cu un cuțitaș. M-am îndreptat asupra ei, am vrut să o prind în brațe, dar am trecut prin ea. Apoi se jucat cu lama în mine, mai precis în mintea mea, îmi secționa conștiința, estopând cunoștiințe directe, acoperindu-le cu instinct și nevoi. Tot ce am învățat, tot ceea ce am trăit, voi ști, voi fi și am crezut-o chiar dacă nu mi-a spus nimic. Mesmerizat de dansul ei mi-am scos creierul, deși nu aveam efectiv un creier, pe un platou de argint și i l-am înmânat pentru a lucra mai ușor, ochii îmi priveau goi în orbite în timp ce încetau sa mai fie, deși nu au fost nici până atunci, în timp ce nubila intra în mintea mea sperând să o găsesc cândva, în timp ce mâinile și picioarele și falusul îmi deveneau bulbi, nu că ar fi fost altceva până atunci, și se retrăgeau în mine, în timp ce turnul s-a dărâmat în abisul amintit la începutul povestirii, iar eu am fost ejaculat cuminte în acel pântec așteptând să mă nasc într-o lume care cere cu disperare un demon și un alt fel de păstor.