Oboseala îmi plânge de durere ºi atunci ucid lumina lãmpii, adormind pe coatele înconjurate de cãrþile de pe masã, pãzite agale de fumul de þigarã.
Peste un timp mã, trezesc ameþit de somn din cauza unui sunet ciudat ºi puþin ascuþit.
Îl ascult ...prin bezna liniºtitã aprinzându-mi o þigarã ! Mã ridic de pe scaun ºi-mi miºc greoi corpul spre fereastra deschisã. Scot þigara din gurã, apoi eliberez fumul ei, perdeaua din mãtase albastrã este uºor deranjatã de degetele mele, pentru a vedea de unde provine sunetul.
O umbrã de om... întors cu spatele... stã în picioare pe un colþ de tomberon ºi cântã atât de frumos la vioarã. Am uitat de somn ºi-i privesc înclinãrile corpului multã vreme...uitând ºi de þigara din scrumierã, parcã ºi ea bucuroasã de acest sunet.
E înconjurat de gunoaie, de câinii calmi, apoi de oamenii încântaþi.
Fiind vrãjit de expoziþia sunetelor donate cu uºurinþã sufleteascã prin vioarã, hotãrãsc sã merg afarã pentru a fi mai aproape de el ºi mai vrãjit.
Când ajung jos gãsesc atât de mulþi oameni atraºi de talentul lui; luminile blocurilor încep sã se înmulþeascã în plinã curiozitate.
Intru în mulþime fãrã sã aud un zgomot uman ºi-l recunosc pe violonistul nopþii, care e admirat ºi de luna plinã: e un cerºetor, ultima datã l-am vãzut acum patru ani, lângã statuia de la catedralã, aºteptând bani de la trecãtori.
Toþi cei de aici ne-am pierdut multã vreme în scara vibraþiilor interioare ...muzicale.
Aceste seri de varã calmã s-au repetat timp de câteva sãptãmâni. Mã culcam liniºtit ºtiind cã mã
voi trezi pentru foamea sufletului, câteodatã chiar îl aºteptam cuminþi, ca mulþi alþii ºi venea totdeauna dupã ora unu noaptea.
Nimeni nu putea sã-i facã vre-un rãu pentru cã era un Orfeu al viorii. El vrãjea lumea deoarece avea cum sã-ºi expunã prin sunete, inima !
Lui Marin, aºa-l chema, i s-a instalat o scenã, dar tot pe tomberonul atât de simbolic pentru el cânta ; a început sã fie înregistrat ºi apreciat de critici, apoi promovat de media, sã i se dea bani ºi mulþi au încercat sã-i afle viaþa, dar nu au aflat lucruri deosebite; alþii au dorit sã-l lanseze în lumea muzicii clasice, însã nu a acceptat.
Artistul avea peste 50 de ani, vorbea puþin, cel mai mult prin vioarã, era slab, de înãlþime medie, îmbrãcat mereu într-o canadianã albastrã rãpitã din alt timp ºi-i plãcea sã mãnânce cartofi copþi cu pâine de casã ºi bulion, pe care lumea-i aduceau.
Sute de oameni veneau ºi-l ascultau timp de 3 ore mirifice, apoi el pleca. O parte din ei rãmâneau în acel loc pânã în dimineaþã, fiind zãpãciþi de frumosul orfeic.
Multe concerte au fost difuzate la televizor, vizitate ºi de strãini, iar numãrul de spectatori a trecut la câteva mii, circulaþia din acea zonã , între acele ore, fiind întreruptã pentru ca boxele sã lumineze prin muzicã bulevardele pline cu oameni sau alte locuri.
În a cincea sãptãmânã de graþie pentru oameni, vinerea, era trecut de ora unu ºi jumãtate, iar el nu venise, mulþimea dezgolitã acum de candoarea sunetelor aºteptându-l fãrã sens ºi nici pânã astãzi nu a mai fost zãrit…..
Dupã douã zile, i s-a gãsit vioara cu un mesaj pe spate, scris de el cu un cui :
“Nu am vrut altceva decât sã vã demonstrez cã omul mai poate avea suflet !”
Multã lume l-a regretat ºi încã îl regretã, tomberonul a devenit muzeu, muzica i-a fost imprimatã ºi vândutã scump, iar violonistul a devenit o legendã pentru omenire, deoarece ei i-a oferit un model de suflet, posibil de urmat ...
Sunt în parc ºi e de mult toamnã, frunzele cad cu disperare atârnându-se printre pletele mele, ascultând muzica lui de la un difuzor instalat pe un copac nu departe de mine ºi meditând acum, înspre searã, cum viaþa mea s-a schimbat datoritã acestuia.
De patru luni tot îl aºtept pentru cã semãnã atât de bine cu tatãl meu, dispãrut fãrã nici un motiv, când aveam 6 ani, ºi el cânta la viarã, în special pe câmpie când apunea soarele !!!
Ieri mi-am cumpãrat o vioarã …


www.andremis.blogspot.com