Ochii Anuțăi priveau vrăjiți spre pădurile ce dezbrăcau amurgul de umbrele lui potcovite cu primele stele. Se petrecea Sfântul Paște și în sufletele lor, fugari de dor și de neastâmpăr, pentru ca prima îmbrățișare să-i găsească în pridvorul casei lor. Atât de multă liniște și mirare în glasul domol al vântului, cum nu cunoscuse Anuța nicicând pe întinderea satului ei. Era încă un verde crud în aerul dospit, aer pe care îl simțea ca pe niște ace de foc, care îi pătrundeau prin toate fibrele trupului. Ici și colo dalba zăpadă mai îmbrățișa cu ultimul dor al iernii povârnișurile, ce creșteau parcă odată cu întunericul pogorât peste lumea lui Ilarie, lume pe care o simțea acum așa de aproape de sufletul ei ars prin câmpia Bărăganului necuprins. Citise prin cărțile copilăriei basme cu copile furate, dar nu își imaginase vreodată că destinul ei se va petrece peste coamă de munte și că diminețile își va pieptăna cosițele bogate cu șoaptă de pădure bătrână. Gospodăria lui Ilarie îi primise ca o vădană părăsită. Se vedea prin toate ungherele că lipsise mână de femeie harnică, dar nici nu puteai zice că e casă a nimănui. Ilarie era un bărbat curat ca un bob de grâu strecurat în zece ape. Fiecare suflet de lucru stătea la locul, în care îl prinsese judecata înțeleaptă a bărbatului, și numai el îi știa rostul. Anuța mângâie cu privirea, apoi cu palmele-i domoale toate acele ființe fără glas, dar care toate parcă îi șopteau că de acum va rămâne stăpâna lor pe vecie.
- Apăi, Anuță, să ierți nevrednicia de bărbat fără frâu! Că poate nu-ți e obișnuită privirea cu dezordinea de aici...dar, mereu singur...! Că mă apuca uneori seara un așa dor de ducă! Să nu mai văd întristarea din lucruri, însingurarea din privirea lor...
- Acu’, Ilarie, o să vezi ce înseamnă muiere la casa omului! Că nu te-oi lăsa să umbli toată ziua prin pădurile tale, hămesit de foame ca un lup sub gerul iernii, ponosit la veșminte sau nebotezat cu apa curățeniei. Că vă știu eu pe voi, ăștia de bateți cu pasul întinderile, mai greu vă este a vă poposi obrazul sub lama briciului și a simți șopot de apă pe sub subsuori. Știu de la Bunul meu. Că a fost tot pădurar și câte nu trăgea cu el bunica, s-o ierte pământul! După ce trece Sfântul Paște, scoatem tot afară din casă, măturăm, facem oglindă peste tot ceea ce ne împresoară sufletul. Spală Anuța toate velințele astea supărate pe săpun și leșie, după câte văz eu. Rostuim vase cu flori prin camere, să ne surâdă și nouă soarele, când le privim. Ilarie, trebuie să-mi fi reazăm la neputințe...când le-oi simți...!
- Anuță, te-am furat o dată! Te-aș mai fura de alte mii de ori, chit că te-ar duce ai tăi la întorsul lumii! Reazăm și balsam la suflet ți-oi fi! Și nu sunt vorbe de șagă, Anuță dragă! Așa să știi!
Anuța mai auzise și din gura lui Pârvuleț, tată-său, asemenea juruințe. Dar era pe vremea când tinerețea îl potcovise pe Neculae cu caielele dorului și iubirii pentru Victoria sa. Vorbe pe care cu vremea le dosise Neculae în bolniță de uitare. Dar Anuța știa că Ilarie al ei era frământat din făină curată și bună de altoit în țest. Simțise asta din privirea și din vorba lui, în seara aceea când se coborâse cu gândul ei de copilă neștiutoare până-n străfundurile filonului de aur, ce-l bănuise că zace nedescoperit în bărbatul din munte. Când ieșiseră la prima horă din sat, Ilarie și Anuța păreau doi sori ce se ațin unul după altul, așa erau de nedespărțiți. Și cum altfel, când Ilarie observase aplecarea privirilor feciorilor spre mugurul lui de muiere. Și ce inimă trebuie să aibă un bărbat, care nu simte lama rece și ascuțită a geloziei pe sub fruntea de năluciri și gânduri! Știa de la moșii lui că bărbatul bătrân și muierea tânără sunt ca amnarul și cremenea. Muierea e cremenea, bărbatul, stâlp de amnar. Și dacă amnarul îl încerci de prea multe ori ca să dea scânteie de lumină, nu îi este prea de folos bucății de cremene. Odată încearcă să-și găsească foc viu și repejor prin alte cotloane de ființă. Dar Anuța nu era așa. Ea fusese topită de dragul lui Ilarie, de cum îl zărise în amurgul ăla, când se oprise cu carele la poarta lor. Știa că ăsta era bărbatul făgăduit ei din stele, pe vecie, și de aceea lăsa acum privirile celor din horă să o spele, cum spală apa râușorului de munte o piatră de mare preț. Simțea umbra feciorilor pologită pe obrazul ei, adulmecîndu-i tinerețea, așa cum un copoi nevrednic adulmecă pasul speriat, dar iute al căprioarei, pe care știe că prin zbuciumul lui nu o va putea ajunge niciodată.
Cât era ziua de mare, Anuța se opintea cu trebile gospodăriei și știa că la oră potrivită Ilarie al ei venea pe cal înspumat să se cuminece cu bunătățile ieșite de sub mâna ei la masa așternută în așteptare. De la o vreme se simțise însă mai fără vlagă, dar nu voia să dea în vileag slăbiciunea asta, de care se rușina, dar Ilarie avea parcă ochi și în ceafă. Într-o bună zi, când ea strângea masa de seară, el îi spuse:
- Ai vreo slăbiciune, Anuță dragă? Te simt neajutorată uneori...De ce te ascunzi de mine...?
- Nu mă ascund Ilarie! Nu mă ascund! Cred că prinsei oleacă de răceală, că mă ia uneori cu sfârșeală pe la inimă și nu mai am putere în brațele astea nevolnice.
- Om merge mâine în zori la Mitru, felcerul. Îl cunosc de când a fost într-o vânătoare cu domni și fețe spălate de la oraș. E priceput ca nimeni altul, deși și-a ascuns știința și zilele în fundul ăsta de lume atârnată de toarta cerului. Nu trebuie să deznădăjduiești! Ieșim noi cu cale plinită din asta!
Drumul până la cunoscătorul de trupuri bolnave fu ca un gând pentru căluțul lui Ilarie, căruia bărbatul nu-i slăbise deloc frâul. Mitru o consultase cu mare atenție, departe de privirea deznădăjduită a lui Ilarie. Anuța prinsese o răceală la plămâni, dar nu era chip de îngrijorare mare. Fata de la câmpie crezuse că și sub poală de munte poți umbla îmbrăcată după voia inimii în bruma tare a dimineții sau în văpaia de negură ce se ridica peste pădure, când osteneau orele și noaptea își căuta loc de priveghere peste satul lor.
- Ilarie, nu trebuie să vă faceți griji pentru un fleac de răceală! Noi, muntenii, cum știi și tu, o tratăm pe loc cu medicamentul îndoit al cazanului de pălincă, dar muierile nu au ce face. Trebuie să se doftoricească după un drum la potică...
Văzând că Anuța îi privește pe amândoi mirată, își aduse aminte că fata urcase de la șes și nu prinsese încă graiul de munte.
- Anuță, adică, trebuie să treceți, pe la potică... să luați câteva hapuri de înzdrăvenire...La farmacie, cum ziceți voi, acolo, la câmpie. Acolo sunt pentru voi, muierile, doctoriile de leac, nu ca la noi, bărbații, sub baierele de la ploscă...! Deci, Ilarie, cum îți grăiam, nu pentru asta trebuie să îți faci griji...
Apoi felcerul privi spre Anuța cam dintr-o parte, ca și cum ar trebui să dezvăluie un secret știut numai de ei doi.
- Trebuie să mergi în pădure, Ilarie, și să alegi trunchi sănătos de copac...
- La ce bun? întrebă bărbatul, care-și plimba lumina ochilor când la Mitru, când la Anuța sa.
- Păi, la nou născut trebuie scufă, salbă și...leagăn... unde să doarmă, nu...?
Atunci începu Ilarie să-și deznoadă unul câte unul șireturile minții. „Anuța mea este grea! Prunc ne va lumina casa și mai târzior pridvorul și curtea. Dar înainte de toate sufletul!”. Se frământa cu gândul scufundat în fântână de fericire că el, Ilarie Streja, omul pădurii, va avea poate moștenire de parte bărbătească, care să bată ca și el cărarea pădurii și măduva muntelui. Sau poate că va legăna chip de înger femeiesc, floare de colț de stâncă, care să-i lumineze bătrânețile. Uită că se află la felcer și chiui cât îl țineau bojogii. Mitru surâse și-l bătu prietenește pe umăr.
- Pentru o asemenea veste, Ilarie, va trebui să-mi hotărăști, mie și prietenilor mei de la oraș, o vânătoare pe cinste. Ce zici?
- Nu una, mai multe! Numai să aud eu scâncet de prunc, când vin seara de la trudă!
Se întoarse apoi spre Anuța sa, întrebând-o parcă din ochi, dacă și ea presimțise sau nu vestea asta cu bucurie.
- N-am vrut, Ilarie, n-am vrut dintr-un început să te pun pe cărbuni încinși... Dacă era o închipuire de fată fără minte...? Ce știu eu de copii și de născut... Trebuia să aud totul din gură de om cu carte... Acu’, musai trebuie să te călătorești prin poteci și să alegi copac plăcut pentru trup plăpând de legănat...
Ilarie înnebunise de fericire. Umbla toată ziua cu cușma într-o parte și spunea, cui stătea să-l asculte, că în casa lui va apărea soare sfânt, copil curat și așteptat doar în visele sale frumoase. Avram și Medrea îl sfătuiau să stea mai mult pe acasă cu Anuța, căci de-abia acum îi va fi muierii lui greu, dar pe el nu îl păsuia inima nici să lase pădurea în părăsire. Mai ales că auzise de la tovarășii lui că Drăghia, un vânător de prin părțile Adâncatei, sat aruncat peste spinarea muntelui lor, începuse să calce pădurea și să lase capcane sau să sloboadă glonț fără temere și rușine. Îl cunoșteau toți pădurarii pe Drăghia, zis și “iepurele șchiop”, căci avea un picior mai scurt decât celălalt, rămas beteag dintr-un accident de tinerețe. Așa îi luase urma Avram, cercetând potecile și observând călcătură îndoită de picior străin. Dar nici Avram, nici Medrea nu prea cutezau să se arate pieptiș acestui vânător iscusit și renumit în toată lungimea Branului. Numai Ilarie putea să-i pună căluș de oprire și să-l strângă oleacă în chingile mâinilor lui. Dar Drăghia era viclean ca un hârciog și mirosea laturile călcate de Ilarie și se dosea la vreme de căutătura pașilor acestuia. Îi stricase Ilarie capcanele pentru lupi și vulpi, dar meșteșugitul vânător înjghebase noi alcătuiri și ce strica Ilarie ziua, se ridica iar noaptea, ca în poveste. Anuța simțise și ea strânsura de venin ce cotropise inima lui Ilarie, dar nu știa dacă să pună piciorul în prag sau să-l lase pe bărbat în apele lui. Ea nu încercase niciodată să treacă cu vorba prin fața lui Ilarie, căci știa de la maică-sa că bărbatul e o poartă, ce trebuie deschisă cu iscusință întotdeauna. De nu poți intra prin ea, o poți sări, așa că tot cu vorba bună o scoți cu el la capăt. Într-o seară însă, văzându-l aprins la culoarea obrazului și hotărât să se ia la trântă cu încă o măsură de pălincă frăgezită, îi spuse:
- Ilarie, m-am gândit că ar fi bine să trimitem pe cineva cu veste pentru ai mei. A îndurat și așa destulă vreme maica plecarea mea... Să știe că peste câteva luni or avea și ei copil născut din sângele lor...
- Anuță, știi cât sunt de pornit de faptele, cu care mă întărâtă nevolnicul ăla de Drăghia! Ai dreptate, poate că dintre noi doi tu ești înțeleptul! Dar nu pot dormi, când știu că neisprăvitul bate nopțile cu pas mândru pădurea mea și mă fură de animale fără apărare. O să-l trimit la ai tăi cu vorbă de împăcare pe Medrea. Cu ceva lemne de adunătură, pomet și două blăni de jder tolăgite la argăseală. Pruncul, ce o vrea Bunul Dumnezeu să fie, se va naște, după cum grăi Mitru, în Făurar. E vreme să ne vedem și cu ai tăi la ochi și să le așternem cuvânt de iertare pentru fuga ce-am izvodit-o.
Trecuseră toamnă și iarnă peste gospodăria lui Ilarie și în februarie Anuța primi semn de naștere. Era o noapte cuminte de iarnă. Ger de-ți îngheța mâna pe clănțăul ușii, îndemnându-te să te alături vreascurilor din sobă și să arzi la foc mic de vorbă. Moașa Lixăndrina venise pe la sfârtecatul amiezii, cu grije mare, căci Anuța îi părea plăpândă ca un pui de curcă rătăcit prin lume. Dar femeia din câmpie fu vitează și când auzi primul scâncet, cu care pruncul străpunsese taina casei lor, două lacrimi își adunară albie de pogorâre spre golfulețul plăpând al bărbiei ei tinere. Ilarie spărgea afară butucii mari de stejar, lemne pentru foc și pentru pruncul așteptat. Când auzi glas de plângere, ce-și cerea dreptul la lumină și viață nouă, Ilarie năvăli în cameră cu pieptul de la cămeșoi descheiat și cu promoroaca serii adunată ca un ciopor de oi pe mustața-i și barba orânduită de frig.
- Ce-i...ce-i, Lixăndrină? întrebă el cu glas sugrumat.
- Ce să fie, Ilarie, un băiat frumos și pepenos ...Urmă și gând pentru tată-său...
Când Ilarie îl ridică spre lumina ochilor, pruncul încetă din plâns și îl privi îngerește, ca și cum aștepta clipa asta de la începutul lumii.
- Codrin...Codrin să-i fie numele, țuca-l-ar tata de ficior voinic...! Ce zici, ce zici, Anuță? Te învoiești la nume?
- Plămădit din fugă peste culme de pădure, din însoțire sub cetină de brad, cum altfel să-i spunem decât Codrin...Codrin să fie, Ilarie! Că știu că mare bucurie ți-am mai făcut...!
Ilarie îl apropie de barba lui aspră și se lipi cu șoapta sufletului de puful pielicelii albe și parfumate ca stropul viu al vieții. Codrin simți parcă asprimea feței de bărbat de munte. Nu plânse, nu făcu decât să privească spre fereastra, prin care umbrele nopții își căutau potecă de culcare. Când Ilarie se apropie cu pruncul de geam i se păru că prin spuza moale de taină a nopții întrezărește umbre albe dănțuind asemenea fulgilor, ce începuseră să se țeasă de haina plăpândă a înserării. Ilarie șopti apoi către Codrin, care parcă nici nu mai respira în brațele lui: “Vezi, vezi, prunc dorit, dansează ursitoarele...! S-au adunat ca să te însoțească prin taina mare a vieții. Nu putem răzbi cu auzul până la ele. Nici nu ar fi lucru de înțelepciune din partea unor muritori ca noi...Dar ele îți aștern drum de viață...drum de preumblare printre tainele ce se ascund sub stelele înghețate, ce zăvorăsc poarta mare a cerului în Făurar...Dormi...dormi...de mâine vei fi primul meu gând la Ziorel, când cuțitul luminii va sfâșia poalele cămeșii nopții...Dormi, dormi, Codrine...zânele bune ți-or veghea primul tău vis de pui de om...!”