Îi era cald și nu știa unde să o mai caute. S-a dus spre ultimul loc unde credea că s-ar fi putut ascunde. Știa că plînge undeva, voia să o ajute, dar nu o gasea. A alergat pînă acolo, a deschis ușa și a asteptat să fie recunoscut. Nu și-a dat seama că fata lui era doar o umbra, a așteptat la granița dintre lumină și întuneric cîteva clipe, sperînd că ea îl va recunoaște și îl va striga. Chiar dacă ar fi fost acolo și s-ar fi uitat spre intrare, nu l-ar fi recunoscut. Strigătul se propaga dinspre ușă. Singurul răspuns a venit de la o bătrînă, printr-un țipăt nebunesc. Nu a mai avut curajul să intre și să o caute, a plecat resemnat. Ar fi vrut să o găsească, să o ia cu el, poate chiar credea că ar fi făcut-o să uite, însă ultima speranță i-a fost ucisa. Ar fi vrut să alerge, ar fi vrut să plîngă, dar ceva îl reținea. Simțea că totul în jurul său îl privea. Cu toate că nu era nici un om în parc, nu a avut curaj să strige, să mai încerce încă o dată, cu toate că își dorea asta atat de mult.
Voia să facă ceva. Se gîndea că poate face orice, că nu mai are nimic de pierdut. În acele momente nu îi mai era teamă de nimic. Și-a adus aminte de strigătul pe care teama l-a oprit să-l scoată. Acum i se părea o prostie, voia să facă ce n-a făcut niciodată. Voia să zboare, voia să sară în marea ce-l aștepta să-i povestească despre ea. A zburat pentru prima dată. Alerga și simțea plăcerea lacrimilor pe obraz. Se gîndea doar la poveștile ce îi vor aminti de ea. Visul ei va deveni realitatea lui. Cu fața încă umeda, citește și speră. Poate că dacă trenul nu ar fi plecat in opt minute el și-ar fi pierdut curajul. Nu putea crede că va ajunge acolo unde ea îl visa. Acum se simțea pentru prima dată vinovat, dar nu pentru că o inșelase, ci pentru că nu a strigat in parc dupa ea.
Trebuie să ajung acolo. Ar fi trebuit să le spun părinților că voi pleca la Alex, dar nu e tîrziu, o să-i sun de la Constanța. De ce nu m-am gîndit că o să am nevoie de bilet? Ar fi trebuit să mă fi dus să-mi iau niște bani de-acasa. Acum nu mai conteaza, nimic nu-mi va sta în cale, n-am nevoie de bani, n-am nevoie de nimic. Și cum nimicul nu-mi va sta în cale și nici nu voi avea nevoie de el, cine mă poate opri? Gata, degeaba gîndesc, azi e ultima zi din nenorocirea asta. Stătea și contempla un punct roz de pe geaca roșie a unei fetițe. Se gîndea la cum să nu se mai gîndească la ce nu putea să nu se gîndească. Fetița i-a adus aminte de copilărie. A adormit visîndu-și păpușile.
Au visat că dormeau pe plaja. Nu aveau cort, dar se simțeau mai în siguranța ca oriunde. Erau singuri, toată plaja era a lor. Ea nu a vrut să știe nimic de orașul plictisitor, iar el a tacut. El i-a spus că nu a fost nimic, ea a fost convinsă și s-a simțit vinovată pentru că nu a avut încredere în el. Răsăritul soarelui i-a trezit, le-a fost martor la prima transformare, din oameni obișnuiți în oameni ai mării, și l-a mai trezit încă o dată.
S-a trezit in Mangalia. A coborît, neștiind dacă va vedea sau nu marea, îi era teama, însa în cîteva clipe se afla pe plajă. A luat-o în brațe și s-a aruncat cu ea în mare. A ținut-o în brațe o săptămînă. Au stat așa pe plaja lor, s-au hranit cu scoici și au băut apă de la izvorul de pe plajă. Și-au jurat să stea acolo toată viața. Nu s-au mai simțit atît de fericiți niciodată. După o săptămînă de fericire s-a întors în același tren.
A ajuns în Constanța. Voia sa-și sune părinții, dar o imagine de pe un geam a făcut-o să creada ca visează iar. Trenul ei s-a oprit brusc. A văzut oameni îngropați în bagaje, copii plîngînd, sînge, dar fericirea ei nu-i dădea voie să se gîndească la nimic. S-a mișcat și trenul oprit. Atunci nu l-a mai așteptat, a oprit trenul și a coborît. A alergat spre vagonul care a făcut-o fericită. L-a văzut și a uitat că-l așteptase timp de o săptămîna, știa doar că-l crezuse atunci cînd i-a spus că ceea ce văzuse era doar un joc.
Acum visul lui devine realitatea lor.
Plaja fiindu-le prea mică pentru iubirea lor, s-au mutat in mare.