Ai sosit la noi într-o dimineață senină de sfârșit de august. Vremea se răcorise puțin și, trezită dis-de-dimineață, așteptam să iau micul dejun și până atunci soarele să prindă mai multă putere ca să pot face o plimbare până la râu. „E încă vară și poate mai pot să mă scald”, mi-am zis și imediat te-am văzut în fața porții. Păreai un om rătăcit, dar am gândit că tu ești omul care aduce înapoi căldura verii și am surâs. Știam cine ești, că-mi spusese unchiul despre tine și știam că ai să ajungi în acea dimineața , dar nu eram, totuși, pe de-a-ntregul sigură că, într-adevăr, tu ești domnul Toador. Aveai o față blândă,puțin palidă, însă senină ca dimineața aceea și părul puțin încărunțit pe la tâmple. Ai ezitat câteva momente apoi te-ai apropiat grăbit de cerdac. Ezitarea ta se spulberase, parcă ai simțit o ușurare când m-ai văzut și nu ți-a mai fost teamă că trebuie să-ți controlezi mersul, gesturile, atitudinea, vorbele. Asta ai mărturisit-o mai târziu, înaintea plecării tale la studii, când am vorbit mai multe despre noi. Mi-ai făcut cu mâna un semn, parcă eram două cunoștințe vechi care s-au revăzut. M-am convins rapid că tu ești domnul Toador și când ai urcat scările m-am dus să te întâmpin. Atunci m-am emoționat, am simțit ceva în piept și m-am prins de sâni. Tu, ajuns în pragul cerdacului, ai întors privirea spre grădină, ți s-a părut deopotriv de sălbatică și de cultivată. Ai vrut să te prefaci că nu observi emoția mea și gestul acela de adolescentă care a constatat că i-au crescut sânii. Nu-i găsesc scuză gestului meu de a mă ține de sâni, dar trebuie să-ți mărturisesc că atunci am simțit pentru prima oară că mă emoționez ca o femeie în fața unui bărbat plăcut. O emoție pe care n-am mai cunoscut-o și pe care intuiam bine că trebuie să mi-o ascund, dacă nu pot s-o înlătur.
- Eu sunt Augustin Toader, ai spus, ai vrut să-mi săruți mâna și ai rămas un moment aplecat nebănuind că eu mi-o retrag atât de repede, neobișnuită, de fapt, să mi se sărute mâna.
- Știu! Și dumneavoastră știți, de asemenea, cine sunt, ți-am rostit aproape impoliticos, dar și cu aerul unei fete fără artificialități și prejudecăți. Poate voiam să par o fată modernă, oricum nu m-aș fi gândit nici în ruptul capului că tu mă vedeai ca o prostuță, cu trăsături neformate, copilărești.
E adevărat, nu eram desigur suficient de feminină, pieptul era abia înmugurit, nu aveam sânii proeminenți ca acum și nici șoldurile atât de rotunjite. Împlinisem de curând doar 17 ani.
- Ce frumoasă grădină aveți, ai spus întorcând din nou capul spre grădina pe care și eu adesea o admiram, dar atunci mi s-a părut că nu vrei să te uiți în ochii mei care erau desigur foarte sclipitori, ai vrut să faci abstracție de emoția care începuse să mă cuprindă tot mai mult stând în apropierea ta sau poate și tu încercai să-ți ascunzi emoția.
Ceva curios se petrecuse cu mine și am avut totuși curajul să recunosc în gând că e, ceea ce toată lumea numește, „dragoste la prima vedere”. Tu, bineînțeles, mai experimentat, ai avut puterea să te detașezi de sentimente, să fii doar ceea ce trebuie, un străin venit în casa unor străini și care, la început, a dat peste o fată pe care a avut impresia că a cunoscut-o cândva. Eu, mai naivă, nu numai că n-am reușit să-mi păstrez imaginea cu care am vrut să te frapez, aceea a unei fete moderne și cu tupeu, dar am început să mă bâlbâi și mă uitam cu o găleșie prostească la tine.
- Sigur că știu cine sunteți, domnișoară, acum mă bucur că vă cunosc, mă bucur că am ajuns, în această dimineață senină, în această casă cu această gradină superbă și să întâlnesc o domnișoară atât de frumoasă.
„Această dimineață, această casă, această grădină“. Era mai bune dacă spuneai și „această domnișoară“, nu mai eram poate atât de emoționată.
Știam că trebuie să mulțumesc pentru complimente, dar mi-era rușine pentru că nimeni nu-mi mai făcuse până atunci nici un compliment. Am vrut să spun ceva despre grădina noastră, dar mi-am dat seama imediat cât de penibilă sunt și n-am avut altceva mai bun de făcut decât să fug în casă și să strig: „Mamă, hai mamă, că a venit domnul Toader!” Toată educația mea de la pension și toate lecțiile de politețe de la madame Touleque din Paris se duseseră pe râpă. Și servitoarea noastră, nană Vetuța, s-ar fi descurcat mai bine.
Degeaba, ai susținut tu - după câteva luni când am reluat discuția - că n-a fost chiar așa cum zic eu, că ți s-a părut normal să mă comport așa, că am reușit să-ți spus că nea Gheorghe a amenajat grădina, cu toate că el n-a studiat niciodată arta grădinăritului, dar grădina noastră e mai interesantă decât grădina Pensionului de Fete din Amboise. Nici nu știu dacă am ajuns să spun eu toate astea atunci sau tu ai combinat mai multe discuții pe care le-am avut ulterior.
Mama a fost salvarea mea. A apărut calmă - știu eu bine cum e mama în rarele ocazii când apăre cineva străin în casa noastră - gravă și disimulând mirarea că te vede, deși a vorbit mai bine de o oră cu unchiul Aurel despre sorirea ta. Þi-a întins mâna și tu ai repetat gestul sărutării mâinii, exersat parcă înainte cu mine. Prudent ai prins-o mai tare de mână și te-ai aplecat mai puțin decât ai făcut-o cu mine pentru că mama ridicase mai mult brațul și buzele tale au poposit pe dosul palmei ei câteva clipe prelungi. Am urmărit toată scena de la distanță, eram mai mult ascunsă după usciorul ușii din camera de la intrare și parcă m-a cuprins un fel de gelozie și mi-am spus că niciodată n-o să te mai refuz să-mi săruți mâna, dar cred că gândul că tu n-ai să mai încerci cu mine niciodată un asemenea gest m-a făcut să plâng și am fugit până în camera mea, m-am închis cu cheia pe dinăuntru și am udat cu lacrimi fața scrobită a pernei de pe pat. Cine știe cât aș fi stat acolo dacă nu-mi venea ideea de a te săruta eu pe tine, nu pe mână, ci direct pe obraz și m-am înfiorat la gândul că îmi vei întoarce imediat sărutul pe gură. Spunându-mi „am să te sărut, da, am să te sărut”, am deschis ușa și am ieșit din cameră. Tu erai deja în sufragerie, stăteai în picioare și priveai tabloul cu fructe de pe perete. Când am intrat am fost surprinsă că mama te-a lăsat singur și tu, crezând că e ea, fără să-ți dezlipești privirea de pe tablou, ai spus:
- Doamnă, tabloul acesta valorează cât întreaga casă.
- O, domnule Toader, mi-ar face plăcere să vă dau dreptate, am răspuns eu imitând-o cât mai mult pe mama și cred că am reușit că nu ți-ai dat seama cu cine vorbești.
- Dar să nu-l vindeți niciodată, ai completat și, când te-ai întors și m-ai văzut pe mine, ai făcut o mutră atât de mirată încât mi-a venit să râd, dar continuând s-o imit pe mama am rămas sobră și țeapănă, nu mai eram fetișcana de odinuoară. Am făcut câțiva pași spre tine și ți-am întins mâna ca și cum atunci ne-am fi văzut prima dată și se cuvine să făceam cunoștină. Nu a fost un gest repetat pentru că nu mai semăna cu cel făcut în pragul cerdacului. Mâna ți-am întins-o mai sus, corpul era mai rigid și brațul mai flexibil, mai elegant, dar tu nu te-ai lăsat impresionat, mi-ai prins calm mâna și mi-ai dus-o la piept ca și cum ai fi vrut să-ți simt inima. Ai stat câteva clipe bune așa și mie mi-au apărut din nou emoțiile și mă rugam să-mi săruți mâna ceea ce ai și făcut în cele din urmă. Sărutarea a fost prelungită și eu stăteam atât de aproape de tine încât mi-ar fi fost foarte ușor să te sărut pe obraz. Mă îmbujorasem toată și tu mă priveai în ochii.
- Cea mai mare valoare din casa aceasta … ai început să spui și te-ai oprit, m-ai prins de bărbiță și mi-ai ridicat capul să-mi vezi și mai bine ochii. Nu mi-am ascuns privirea, așteptam să-ți termini propoziția începută spunând „e tabloul acesta”, ca să pot să mă laud că l-am cunoscut pe autorul lui, pe pictorul care a stat o vreme, când eram mică, în casa noastră și să-ți prezint cu competență pictura lui; făcusem istoria artelor la pensionul din Amboise, vizitasem multe muzee în Franța, mă pricepeam la pictură.
N-am avut însă ocazia să-ți arăt ce știu pentru că tu ți-ai încheiat constatarea spunând „sunt ochii tăi”.
Doamne, deci pentru tine cea mai mare valoare din casa asta sunt ochii mei! Mi-a venit să leșin, parcă nu mai aveam aer, m-am sprijinit de comodă și m-am privit în oglinda de cristal. Eram roșie la față și sânii îmi săltau parcă să spintece dantela bluzei.
Tu cine știe cum ai interpretat confruntarea mea cu oglinda, ai crezut că vreau să verific dacă într-adevăr ochii mei, nici verzi, nici albaștri, au vreo valoare.
- Da, da, cea mai mare valoare o au ochii tăi, ai mai repetat.
Dar eu îmi închisesem ochii strângând pleoapele ca și cum lumina, care pătrundea în cameră, mă stânjenea. Când i-am deschis te-am văzut în oglindă aproape lipit de spatele meu și, dacă nu venea nană Vetuța să întrebe ce am vrea să mâncăm de dimineață, cred că mă întorceam și te sărutam.
- Ca de obicei, am răspuns eu fără să mă mai gândesc, supărată că servitoarea rupsese vraja de care eram cuprinsă.
- Ca de obicei, ai spus și tu râzând pentru că habar n-avei ce se mânâncă de obicei dimineața la noi. De atunci mi-a plăcut râsul tău, de atunci mi-a venit ideea să fiu mereu în prejma ta când e ceva amuzant. Veselia ta este atât de molipsitoare. Asta a constatat și mama mai târziu. Când începi tu să râzi îi faci pe toți din jurul tău să râdă, ai un dar de a evidenția situațiile hazli.
Faptul că nană Vetuța a spus că ne aduce imediat ce-am cerut, deși habar nu avea ce obișnuiești să mânânci la micul dejun, că abia în dimineața aceea sosiseși, pentru tine a fost tare amuzant și continuai să râzi.
Eu a trebuit să-ți explic, printre hohotele de râs, că ne va aduce o omletă din cele mai proaspete ouă și zămătișe cu smântănă. Þi-am mai spus că mie îmi place să iau din cuibare ouăle și, de asemenea, că eu supraveghez pregătirea brânzei de vaci.
- Tot procesul tehnologic? ai întrebat tu. Eu nu auzisem asemenea cuvinte, dar nu m-am sfiit să-mi recunos lacunele de vocabular, începusem să mă simt bine alături de tine, toate emoțiile dispăruseră, dar nu și sentimentul acela ciudat că nu numai eu sunt îndrăgostită de tine, ci și tu de mine.
Conversația noastră ți-o pot reproduce exact, am memorat și geseturile tale, gândurile mele de atunci, toată această primă „întâlnire” a noastră, secvență cu secvență, detaliu cu detaliu. Am surprins, de exemplu, curiozitatea cu care mă ascultai și cum îmi urmăreai mișcarea mâinilor mele, pentru că gesticulam mult, contrar indicațiilor primite la pension.
Eram în vervă, cred că nici unui musafir nu-i vorbisem atât de mult pentru că nici unul nu-mi dăduse atâta importanță. Auzisem pe unchiul meu cum te-a lăudat, cum o asigura pe mama că numai tu poți să duci o treabă, ca cea pe care o doream noi, până la capăt. N-ai terminat studiile de inginerie, dar te pricepi să faci turbine, să faci electricitate din apă, să aduci pe conducte și apă și curent electric în case. Mai știam că ești de o corectitudine ireproșabilă în folosirea banilor pe care ți-i încredințăm, unchiul și în privința asta i-a dat asigurări mamei că poate avea cea mai mare încredere în tine.
De obicei eu nu ascultam asemenea conversații, dar atunci, nu cu mult înainte de venirea ta, s-a întâmplat să iau parte la ele. Mama chiar m-a întrebat de câteva ori ce părere am. Și eu cu gândul că voi putea citi seara la lumina becurilor electrice, că pot aduce de la Viena radioul și patefonul electric pe care mi-le lăsase moștenire tușa Emma, că pot asculta muzică și mai ales, că pot s-o invit la noi, fără să fiu complexată, pe prietena mea din Franța, nu puteam spune altceva decât că sunt cu totul de acord cu unchiul Aurel, deci cu venirea unui astfel de om ca tine, făcător de minuni, în casa noastră.
Îți știam faima înainte de a te cunoaște, dar se cuvine să-ți mărturisec că uitasem de ea, uitasem de ce ai venit la noi, uitasem că tu ești cel care vei pune casa noastră în rând cu orice casă rurală onorabilă din Europa, așa cum apucasem să văd în sate din Franța și Elveția. Nu mai știam decât că m-am îndrăgostit spontan de tine și că tu, cu siguranță, simți asta. Sigur că nu-mi venea să cred că și tu poți să te îndrăgostești, așa tare ca mine, „la prima vedere”, dar, îți repet, eu atunci așa simțeam că îți sunt simpatică și eram convinsă că nu peste multă vreme vei fi iubitul meu. Mă simțeam „în al nouălea cer” și rușinea, ca și emoția, îmi dispăruse. Nu mi-a fost greu să te prind de mână și să te aduc lângă masă, să te poftesc să iei loc și să mă ajez, după ce am tras scaunul greu mai aproape, imediat lângă tine. Trăiam sentimentul că tu ai venit la noi, nu ca să faci turbina electrică și canalizarea, ci ca să te îndrăgostești de mine. Și tu, într-un fel, mă încurajai făcându-mă fericită.
- Ce dimineață minunată. Pe dumneata nu puteam să te cunosc decât într-o astfel de dimineață. Toată oboseala drumului și toată nesiguramța în realizarea planului meu au dispărut.
Ai spus toate astea privind când la mine, când, prin fereastra deschisă, la grădina care arăta, într-adevăr, minunat în lumina strălucitoare a dimineții.
Era momentul să te sărut și poate aș fi îndrăznit cu siguranță dacă nu intra nană Vetuța cu tava încărcată de farfuri și pahare și, după ea mama, cu sticla de rachiu în mână.
- Domnule Toader, a început mama, vreau, ca de bun venit, să închin cu dumneata un păhărel de rachiu. Fratele meu mi-a spus că ați apreciat băuturica noastră și mi-a mai spus să vă las o fele în camera dumneavoastră să beți seara înainte de culcare.
- Tare mi-e teamă, doamnă, că Aurel, prietenul meu, m-a prezentat ca un mare băutor și s-a gândit să vă avertizeze ca să-mi lăsați doar o fele de rachie ca să nu beau tot butoiul din pivniță sau din cămară, ai spus și ai râs spre bucuria mea. Râsul deja ți-l cunoșteam și-am început și eu să râd cu poftă. Mama era derutată, nană Vetuța încremenise cu tava în mână pentru că rar o încurcă cineva pe mama, iar noi râdeam ca doi complici într-o șotie premeditată.
- Acum nu e chiar seară și spuneam domnișoarei că nu mă simt obosit după drumul lung pe care l-am făcut, dar închin un pahar să vă spun bine v-am găsi și să fie într-un ceas bun, ai continuat tu și eu eram dezlănțuită în râs. Credeam că ai devenit sobru numai așa de amuzament pentru mine.
- Ajut-o pe Vetuța! mi s-a adresat mustrător mama și tu ai și sărit luând de pe tavă farfuriile. Eu ți le-am laut din mână și le-am aranjat pe masă. Vetuța, deși încă descumpănită, a reușit să așeze tigaia cu omleta, castronul cu zămătișa și paharele fără să le răstoarne, a dat fuga la bucătărie să mai aducă ceva și abia atunci mama a turnat în pahare țuica; spre surprinderea mea, poate mai era încurcată, a turnat și în paharul meu.
- Bine ați venit, domnule Toader! Și să știți că am să vă las și cheia de la pivniță, dacă felea de rachiu nu vă ajunge, și-a revenit ea și nu și-a pierdut simțul umorului.
- Bine v-am gasit! Ai rostit, de data aceasta, mai natural și nu atât de grav. Am ciocnit paharele. Mai întâi ți-ai întins mâna peste masă să ajungi la paharul din mâna mamei și apoi te-ai întors spre mine. Luasem mai târziu paharul pentru că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi, stăteam cu ochii pe el de teamă să nu se verse și tu a observat desigur stânjeneala mea, ai așteptat până mi-am ridicat privirea și apoi ai ciocnit. Ai rostit încă o data „Bine v-am găsit”, de data aceasta numai pentru mine și nu te-ai așezat jos până când privirile noastre nu s-au intersectat complicitar. Totul a durat o fracțiune de secundă, dar eu deja gândeam că și tu mă iubești. Am simțit cu buzele răcoarea țuicii și mi-am dat seama că eu ardeam toată, apoi am dat peste cap tot paharul, așa cu ai făcut și tu, și am început să tușesc. Þuica nu m-a răcorit deloc, era primul pahar pe care-l băusem și cred că va fi și ultimul.
Mama, care închițise doar un strop - știam că așa face - se uita disperată la mine. Te-am simțit și pe tine îngrijorat, mi-ai luat paharul din mână și ai cerut mamei să-mi aducă apă.
- Apă... ea ar fi trbuit să aducă la masă, a spus mama de-a dreptul revoltată de isprava ce-am făcut-o, dar tusa mi s-a oprit și pentru că tu mă țineai de braț, am reușit să vorbesc.
- Vă rog să mă scuzați, e pentru prima oară, citisem undeva că trebuie să dau peste cap paharul pentru a exprima admirația față de cel cu care închini.
Am spus ceva în felul în care credeam că ar fi spus mama dacă i s-ar fi întâmplat la fel, dar mama a rămas pe poziția ei mustrătoare, chiar dacă nu mi se mai adresa direct mie.
- Vedeți, domnule Toader, poți avea încredere în educațiunea dată fetelor în pensioane? Și nu în orice pensioane, ci în cele mai de vază.
Tu mi-ai luat apărarea convingător, fără să teoretizezi prea mult problema educației tinerilor. Ai vorbit susținându-mi ideile pe care eu nu puteam să le exprim și am simțit că te iubesc și mai tare, că ne potrivim în gânduri și sentimente.
Dejunul, care, firește, a urmat, a fost plictisitor, dar la un moment dat am observat grija pe care ți-o purta mama să mănânci mai mult, supplémentaire, și chiar să te ajute să alegi oamenii cu care vei lucra la construcția turbinei și la canalizare.
Mama știa să poarte o discuție serioasă cu tine și am devenit geloasă. De data aceasta îi acordai ei mai multă atenție, deși eu eram la fel de interesată de toate subiectele legate de munca ta. M-a surprins și pe mine acest interes, dar tu știai să explici totul atât de simplu. Ce m-a bucurat a fost faptul că – mi-am dat seama repede – ai să stai mult la noi pentru că toată treaba asta cerea timp. Tot mama a îndrăznit să te întrebe în cât timp crezi că avem curentul electric și apa în casă.
- Nu depinde totul de mine, s-ar putea la anul pe vremea asta să fie totul gata, dacă iarna nu e lungă și oamenii lucrează bine.
Răspunsul tău a fost precaut, dar acum eu am fost mai îndrăzneață încât mama – cred că și tu ai băgat de seamă – mi-a aruncat iar o privire mustrătoare.
- Nu trebuie să vă grăbiți, domnule Toader, ca să faceți o treabă de mântuială și nici pe oameni nu trebuie să-i forțați prea mult.
Tu ai râs și ceea ce ai spus mi s-a părut memorabil, am și trecut vorbele tale în caietul meu cu aforisme: „Fiecare lucru are graba și încetineala lui, trebuie să știi când ai nevoie de grabă și când de încetineală”.
Îmi place să scriu ce aud de la alții și mi se par vorbe înțelepte sau sfaturi de care trebuie să țin seamă și multe vorbe de-ale tale, uite, îți mărturisesc acum, le-am notat în caietul meu „Aphorismes”.
Acest caiet îl voi păstra pentru că jurnalul cu siguranță am să-l distrug. Am scris în el lucruri care nu numai că nu mă mai reprezintă, ba dimpotrivă mă compromit, parcă nu eu le-aș fi scris cu mâna mea. De multă vreme n-am mai notat un rând în el și am vrut să încep un jurnal nou, un jurnal care să cuprindă tot ce am gândit și ce am făcut din dimineața aceea senină în care ne-am cunoscut și până în dimineața mohorâtă a plecării tale. N-am apucat nici să încep acest nou jurnal, dar, iată, scrisorile pe care ți le voi trimite îl înlocuiesc și au avantajul de a fi scrise după o perioadă de timp care a putut așeza totul la locul lui și mă pot detașa de cele întâmplate și, mai ales, gândite atunci.
In caietul meu cu aforisme n-am notat replica pe care i-ai dat-o mamei când ea ți-a spus, cât a putut ea de suptil, că n-ar vrea să răvășiti casa cu punerea țevilor pentru apă și a sârmelor pentru curentul electric și apoi să plecați înainte de a fi gata toate instalațiile.
- Nu vă faceți griji, doamnă, eu ce încep și termin. Nu te apuca de un lucru dacă nu-l poți da gata pentru că un lucru început trebuie și terminat.
Așa ai spus și mama a fost foarte surprinsă de acest fel al tău de a fi hotărât, dar eu deja „te știam” și nu-mi făceam probleme că ai să pleci înainte de a avea apă și curent electric în casă.
Văzând că mama tace și pare neîncrezătoare și îngrijorată, ai prins-o de mână peste masă, gest care pe ea n-a surprins-o, dar care pe mine m-a făcut s-o invidiez pe mama că știe să ceară tandrețea bărbaților fără să facă eforturi. Am fost atentă la gestul tău, ai stat mult cu mâna peste mâna mamei și chiar i-ai mângâiat-o. Eram, cu siguranță, geloasă pe ea mai ales că a spus că merge cu tine în sat să cheme un om care să aducă de la gară toate bagajele tale. De obicei o trimitea pe nană Vetuța când ne trebuia trăsura sau căruța de la nea Axente. Am vrut să merg și eu cu voi și ai văzut cât de insistentă am fost, dar ea și de data aceasta a știut să se descurce.
- Nu are rost să vii și tu, mai bine aranjează odaia domnului Toader. Uită-te ce lepedeu și ce pernă a pus Vetuța pe pat, dacă totul e în ordine. Te roagă și domnul Toader să-i pregătești odaia până se întoarce.
- O, lăsa-ți! Eu sunt obișnuit cu orice condiții, am stat mult în cortel. Nu n-ar interesa patul cât masa, să fie cât mai mare, că mai am ceva de lucrat la desenele planului, ai spus tu vizibil încurcat că mama nu vrea să te însoțesc.
- Masa e mare, domnule Toader, dar ar trebui să fie mutată lângă gheam să aveți mai multă lumină, a spus mama făcîndu-mi semn ca înțeleg că trebuie să mă ocup de așezarea mesei.
- Ziua n-am timp de calcule, noapte voi lucra la planuri și aș mai avea nevoie în cameră, dacă se poate, de o lampă cu fitilul mai mare, ai spus uitându-te spre mine. Privirea aceea a ta, care pe mine m-a făcut să înțeleg că regreți lipsa însoțirii mele în sat, a tălmăcit-o mama cum a vrut ea.
- Ai auzit, fata mamei, ce te roagă domnul Toader? Vezi și ocupă-te de toate pentru odaia dumnealui, apoi poți să mergi la râu și să profiți de dimineața asta senină.
Privirea ta a considerat-o o rugăminte și a mai vrut să arate că pot să termin foarte repede treaba ce o am de făcut în camera ta și îmi dă voie să merg la râu, știind cât de mult îmi plac plimbările de dimineață pe aleea ce duce pe malul râului, deci a mai vrut să spună că sunt încă o copilă.
- La râu vreau să merg și eu, ai rostit spontan spre surprinderea și a mea și, mai ales, a mamei care n-a mai avut replică.
- Vă aștept, aproape că am strigat și am fugit s-o caut pe nană Vetuța pentru că ea, de fapt, făcea tot ce mama îmi spusese să fac eu.
Tu ai plecat cu mama ca într-o plimbare, v-am urmărit de la fereastra din camera mea după ce am vorbit cu nana și am aflat că, în afară de mutarea mesei, nimic nu mai e de făcut pentru amenajarea camerei tale. Voi mergeați încet, mama, desigur, impunea ritmul, tu erai puțin în urma ei, parcă așteptai să pășească și ea întorcea capul din când în când să te privească, apoi, în dreptul crucii lui Sălban, ea s-a oprit și s-a închinat evlavios și tu, ajuns în dreptul ei, ai făcut două cruci repezite. Nu știu ce îți vorbea, poate ți-a spus ceva despre Sălban care a fost un unchi de-al ei pe care n-a ajuns să-l cunoască pentru că a murit, când ea încă nu se născuse, împușcat de unguri, în timpul revoluției din 1848. Tu ți-ai pierdut, desigur, răbdarea și ai pășit înainte, ea te-a urmat imediat povestindu-ți că acel unchi a fost prieten cu Avram Iancu și câte și mai câte. M-am gândit și că s-ar putea să-ți facă declarații de dragoste, adica să te laude sau să-ți spună că de 7 ani e văduvă și acum după atâția ani merge alături de un bărbat în sat. Se apropia atât de mult de tine încât aproape îți atingea brațul cu umărul. Așa ați mers până când drumul a cotit printre nucii din grădinile cumpărate de la baci Șandor.
Când nu v-am mai văzut, mi-am dat seama cât de frumoase sunt locurile acestea. Priveliștea, la care mă uitam atât de des, mi s-a părut acum alta, lumina acelei dimineți o făcea și mai frumoasă și nu mă puteam gândi la lucruri rele. Tu n-ai cum să fii tatăl meu vitreg, tu ești iubitul meu din acea dimineață și până la moarte. Așa mi-am zis și întorcând privirea spre dreapta am văzut mulținea de copaci ce străjuiau râul care din loc în loc sclipea argintiu printre ei. Eu, de cum m-am sculat în dimineața aceea, am vrut să merg la râu și tu ai spus că vrei și tu să-l vezi și, Doamne, poate te scalzi cu mine. Nu puteam să mai fac altceva decât să-mi iau tot ce-mi trebuiea pentru baie și să merg să te aștept la râu.