În amintirea bunicii mele Nădița Șelaru .

BASARABIA MEA

Dacă anii, secolele trecură ca și tăvălugul peste acel ținut numit Basarabia, dacă imperiile de-a lungul vremii s-au destrămat sau și-au făcut granițele pe marginea acelui pământ uitat de Dumnezeu și de noroc, nu pot să-i uit eu, născută fiind acolo, pe acei oameni primitori, care, odată trecându-le pragul în calitate de oaspete, îți pun pe masă tot ce au mai bun… Sarmalele cu gust nemaiîntâlnit în alte locuri- mâncarea tradițională la care atât de bine se pricep gospodinele- sunt de neuitat, vinul roșu sau alb, zâmbetul care le înrămează chipul când un străin le trece pragul...
De multe ori, citind în Biblie despre legea ospeției la vechii evrei, mi-am spus că basarabenii și-au însușit-o mai bine decât alte popoare... Unii au preferat de-a lungul istoriei să fie numai oaspeți, dar ei au ales să fie întotdeauna gazde primitoare și să întoarcă celălalt obraz atunci când pentru firea lor blândă au fost bătuți și înjurați de către alții...
Destinul unei femei m-a impresionat mai mult decât altele.
Născută în anii 20, într-un sat de lângă Prut, într-o familie de țărani destul de înstăriți pentru acele vremuri, Nădița, pentru că așa o chema, se căsători în preajma celui de al doilea război mondial care a umbrit chipurile multor femei...
Fiind amândoi harnici, într-o zi au trecut Prutul și au plecat la Huși, cu căruța, pentru a vinde grâu și a cumpăra diverse lucruri necesare pentru o gospodărie. Dar noaptea, în oraș, cineva le-a furat actele și banii și atunci ea s-a blestemat să moară dacă va mai ieși din acel sat. Și blestemul a prins, pentru că imediat ce ajungea la hotarele satului i se muiau picioarele și cădea secerată jos, fără puteri, încât trebuia să fie adusă în brațe acasă. Era una din ciudățeniile bunicii mele pe care nu am înțeles-o niciodată. Mai mult decât atât, peste câțiva ani hotarele imperiului sovietic s-au pus ca o pavăză a acelui blestem între Huși și satul ei.
Cei patru ani de război i-a petrecut singură, numai cu cele două fete mici, așteptându-și bărbatul...
El se întoarse pe la sfârșitul lui 1944 viu și nevătămat... nu se întâmplă să-l rănească nici un glonte...
Într-o noapte, ea l-a întrebat așa, cu o jumătate de gură dacă a ucis mulți soldați din tabăra inamicului, iar el s-a uitat lung la ea și i-a spus că nu a omorât nici unul: întotdeauna împușca în sus, pentru că e păcat să omori oameni... De aceea Maica Domnului l-a ferit de moarte...
Dar ceea ce nu a făcut războiul cu atrocitățile sale- au făcut rușii...
Deși era secetă, țăranii, harnici cum erau, aveau hrană din belșug în poduri pentru câțiva ani... Într-o zi s-au trezit cu mașini multe în sat, mașini care au făcut mai mult rău decât tancurile nemților... Au venit rușii, au intrat din casă în casă și au încărcat tot grâul gospodarilor, ba chiar și vitele le-au luat. Cine opunea rezistență era împușcat pe loc, fără comentarii. Astfel, în scurt timp începu foametea.
Oamenii mureau pe capete, de nu prididea preotul cu slujbele, iar pomenele erau sărace de tot… Unii rămâneau neîngropați, pentru că rudele le erau moarte și mirosea a hoit în întreg satul.
Îmi amintesc cum, mică fiind, o întrebam pe bunică-mea de ce strânge firimiturile de pe masă și le pune în gură, când le putea arunca, doar era destulă pâine și ea-mi povestea plângând cum i-au murit în acele timpuri și primul bărbat, și cele două fete de foame, cum a supraviețuit doar ea. Îmi mai spunea cum, de foame, căuta prin pod găuri de șoareci, că poate măcar acolo ar fi putut rămâne ceva boabe de grâu sau de porumb... Într-o zi găsi câteva boabe, le amestecă repezit cu cenușă ca să fie mai multă mâncarea și numai Dumnezeu știe de ce nu a murit de la durerile care o făcură să se târască zile în șir pe podea. Mâncă un timp îndelungat buruienile găsite în grădină și astfel a supraviețuit...
Mai târziu, pentru că era foarte harnică și înțeleaptă, chiar dacă era mare lipsă de bărbați în sat (îi luase războiul), deși era văduvă, fu cerută în căsătorie de un bărbat mai tânăr cu doi ani decât ea, la fel de cuminte ca și primul... Singura lui înjurătură era ceva legat de ceară...
Avu cu el șapte baieți și o fată. Ultimul băiat, Dumitru, muri la numai 2 ani...
Apoi veniră vremuri mai bune, pentru că rușii, se pare, erau buni guvernatori... Pâine era din belșug și nunțile erau în toi, o nouă generație apăruse, una care nu știa ce au făcut acești ruși și care era învățată la școală că poporul rus este eliberatorul Basarabiei de sub ocupația burgheză a României... O generație care nu știa faptul că întreaga intelectualitate a Basarabiei fusese deportată în Siberia sau împușcată în beciurile închisorilor…
Născută în 1972, îmi amintesc cu drag primii ani de viață, pe care i-am petrecut lângă fusta bunicii mele... Se trezea întotdeauna la 5 dimineața, iar uneori chiar mai devreme, spunea că nu poate să-și piardă o viață întreagă dormind așa, ca alții, că nu poate să stea nici o clipă și, după ce dădea o raită prin ocoale ca să hrănească “bietele suflete” așa cum le numea ea pe găini, rațe, curci, porci, oi și restul animalelor, dacă era vară- se ducea în grădină pentru a plivi buruienile, iar dacă era iarnă- se așeza la războiul de țesut (singurul “război” pe care bunica îl iubea). Covorul era plin de culori vii făcute chiar de ea... Erau la modă cele cu trandafiri mari de la roșul cărora te dureau ochii. Deși eram acolo, lângă ea, meseria de a țese nu am prins-o niciodată...
Uneori, vara, mă trezeam și eu, odată cu cântatul cocoșului pintenat față de care aveam o mare spaimă pentru că îmi sărea în cap dacă mă prindea pe alături și ieșeam afară ca să o privesc cum aleargă prin curte iute ca o suveică... Ea mă certa pentru faptul că am ieșit din casă înainte de răsăritul soarelui, că ce treabă am de făcut de nu dorm, dar mă înfofolea într-un cojoc ca să nu-mi fie frig de la aerul rece al dimineții și de acolo o urmăream cu privirea ca un pui de bogdaproste...
După ce hrănea “bietele suflete” din curte- se îngrijea și de sufletele celor din casă. Lua un maldăr mare de strujeni, sau hripcă, sau lemne și venea lângă cuptorul de afară pe care îl mai numea “cotlon” pentru a pregăti mâncarea... Și ce mai bunătăți mă așteptau! Mămăligă cu brânză de oi, zeamă de găină cu tocmagi de casă, sarmale, plăcinte, răcituri și alte lucruri, iar vinul roșu, roz sau alb, era de nelipsit de la orice masă...
O dată pe săptămână se trezea mult mai devreme decât de obicei pentru că urma să coacă un cuptor întreg de pâine. Și avea pâinea bunicii un gust deosebit pe care nu l-a avut vreodată o altă pâine mâncată în alte locuri, pe alte meleaguri, avea un secret al ei pe care nu l-a aflat nimeni... Ceea ce știu sunt semnele pe care le făcea... Făcea semnul crucii deasupra făinii atunci când urma să facă plămada, cum o numea ea, iar apoi, când pâinea era gata de pus în cuptorul de lut, lua cociorva, împrăștia jăraticul, apoi privea în sus, la tavan și lovea în el cu cociorva, ceea ce însemna că pâinea trebuie să crească în tavă, să nu cadă cum se întâmpla la alte “gospodine”. Și mai spunea încet niște rugăciuni, cuvintele cărora nu le auzeam pentru că vedeam numai mișcarea buzelor ei... Frământa aluatul ceasuri întregi, spunea că pâinea numai atunci iese gustoasă și așa era…
Scosul pâinii din cuptor era un ritual întreg, întâi se scoteau hulubii, special făcuți pentru nepoți nerăbdători ca mine, apoi colacii, care erau mai subțiri și erau puși în gura cuptorului și abia mai târziu- pâinea care era așezată într-un loc special și acoperită pentru a se păstra proaspătă o săptămână întreagă, iar înainte de a fi tăiată se făcea semnul crucii deasupra ei...
Deși era brutărie în sat și puține gospodine mai coceau acasă, bunica prefera să-și păstreze obiceiurile vechi, iar gustul acelei pâini nu l-am mai întâlnit niciodată.
Duminicile erau așteptate de mine în mod special pentru că bunică-mea se ducea la biserică (părinții mei, atei fiind, nu-i permiteau să mă ia și pe mine), dar înapoi venea cu diverse bunătăți de pe la praznicele unde era invitată...
Câteodată, de paști numai, tatăl meu, după multe rugăminți ale bunicii, mă lăsa să merg cu ea la cimitir, unde în acele zile se muta întreg satul, pomenindu-i pe cei dragi care nu mai erau... Nu avea voie să-mi facă educație religioasă și nici nu o făcea, dar, de fiecare dată când intram acolo, se oprea împreună cu mine la mormântul unui preot mort cu peste o sută de ani în urmă, la capul căruia era un crucifix de mărime naturală, de lemn, iar eu mă uitam lung la el și o întrebam cine era acel preot de i se pusese o coroană de spini pe cap, de ce e gol pe cruce și multe altele, dar bunica tăcea în continuare pentru că nu avea voie “să-mi umple capul cu prostii băbești”, iar eu mă uitam mirată încă mult timp și abia într-un târziu mă trăgea de mână și mă ducea acolo unde erau îngropați cei trei copii ai ei, rudele, primul bărbat, apoi al doilea... Le turna la fiecare câte un pic de vin lângă cruce ca să afle și ei gustul vinului din acel an, le povestea ce s-a mai întâmplat în familie, plângea la capul fiecăruia, lăsa câțiva bănuți pe marginea lemnului, apoi mă apuca de mână și plecam încet printre morminte, iar din când în când eram oprită de câte o femeie pentru a mi se da o bucată de cozonac, sau ouă roșii, sau bomboane și bani de sufletul cutărui sau cutărui om...
Cert e că mă întorceam acasă cu o plasă plină cu tot felul de bunătăți și de aceea îmi plăcea când veneau sărbătorile pascale, pentru că și ai mei, atei fiind, tot coceau cozonaci și spuneau “Hristosonviet “, iar eu mă întrebam ce o fi însemnând acel “hristosonviet” și mă gândeam că o fi ceva în rusă, de la soviete sau Sovietskii Soiuz cum auzeam pe la radio, dar având numai vreo șase ani- tot nu pricepeam ce înseamnă. A trebuit o dată să spun la grădiniță o poezie întitulată- “Nașa Rodina- Sovietsckii Soiuz” și-mi imaginam că de aici vine “hristosonvietul” sau cam așa ceva...
Oricum, părinții mei nu se grăbeau să facă ordine în bulibășeala din capul meu pe această temă... Nici acel “adevăratonviet”, spus repede, cu cuvintele ciuntite, nu-mi spunea mare lucru... Abia mai târziu am aflat adevărul… Așa, cam pe la adolescență, când am citit pentru prima dată Biblia, carte interzisă pe atunci...
Pe când aveam șase ani, o umbră a durerii apăru în familia noastră... Muri bunicul, la numai 50 de ani...
Cu o săptămână înainte de a muri, bunică-mea l-a visat căzut și înecat într-o fântână, i se zăreau doar palmele din apă, pe jumătate...
După ce i s-a făcut radiografia- s-a constatat că avea cancer la plămâni, iar pe peliculă apărură la locul bolnav 2 pete, exact ca palmele visate de ea...
Când se trezi noaptea, îngrozită, îi spuse ce a visat și el a râs, zicându-i că nu are nimic...
A doua zi, pe la 12 noaptea, ea, neavând somn, a privit pe geam, iar acolo o umbră mare, de om, se vedea stând în prag, așteptând ceva și iar îl trezi și îi spuse, dar el nu îndrăzni să se uite acolo, ci doar o înjură spunând: “Taci, ceara mâne-ta și nu mai spune prostii de femeie.” Peste numai o săptămână- muri. Iar bunică-mea ne povestea mai apoi că, de fapt, umbra aceea de om pe care o văzuse ea în pragul ușii era moartea care venise să-l ia...
Îl țin minte prea puțin pe bunelul... M-am urcat o dată în gura podului, după el, să văd ce face acolo, sus, dar am alunecat de pe scară, și, dacă nu m-ar fi prins la timp de o mână, aș fi căzut de la o înălțime de trei metri... Mi-l mai amintesc călcând toamna strugurii cu picioarele, învârtind la teasc... Era cuminte, blând, cum mi-aș dori și eu un bărbat acum, dar nu am găsit unul la fel... Când a murit, trupul lui a fost pus în casa mare și m-am dus și eu să-mi iau rămas bun de la el, iar în clipa în care l-am văzut mi-a sărit inima din piept, mi s-a zbătut, mi-am dus mâna acolo, rămânând țintuită locului și mult timp după aceea bunica mi-a făcut descântece pentru sperieturi și deochi...
Rămasă văduvă pentru a doua oară la 52 de ani, bunica nu s-a mai recăsătorit, deși se spunea că ar fi cerut-o cutare și cutare din sat, pentru că era o femeie foarte harnică...
Și-a plâns soarta, dar a rămas cu același caracter de femeie care poate răbda mai multe decât un bărbat...
I-a ajutat pe toți cei șase copii să-și facă în sat casă, i-a ajutat la clacă, la făcutul mâncării, la crescutul copiilor... Ani în șir nu a făcut decât să muncească gratuit, de dragul lor și, poate, uneori, fără a i se spune “mulțumesc” măcar... Zicea că nu poate să stea nici un pic și-și căuta de lucru pe la nurori dacă acasă nu mai era nimic de făcut...
Apărea dis de dimineață în poarta vreunuia din fii zicând:
Nu pot să dorm și m-am gândit să vin să vă torc caierul acela de lână albă.
Sau să plivească buruienile din grădină, sau să spele hainele copiilor, sau… Iar nurorile, mai leneșe decât ea, o certau reproșându-i că nu a venit de ieri la ele, că s-a dus la cealaltă, a lui Alexandru, etc.
Era ca un titirez viu, plină de viață și mult timp, și acum chiar mă întreb de unde avea bunica această poftă de viață și dorință de a munci, gratuit de fiecare dată... Numai duminica nu lucra, sau de sărbătorile religioase, pe care le ținea minte pe de rost, cu dată cu tot... Zilele acelea erau sfinte și își lua coșarca plină cu diverse bunătăți în ea pentru noi, nepoții și, după ce se întorcea de la biserică, ne dădea diverse lucruri spunând că o face de sufletul cutărui sau cutărui din familie care nu mai era...
Spre sfârșitul vieții începu să dea de pomană de sufletul ei, spunând că trebuie să se îngrijească și de ea, pentru că cine știe dacă ne-om aminti noi și vom da ceva de pomană după ce nu va mai fi...
Și avea bunica o înțelepciune pe care eu nu o am nici după ani întregi de studiu, pentru că înțelepciunea nu se învață… În plus, avea o memorie și un talent oratoric deosebit, ore în șir putea povesti despre cum a trecut războiul, despre viețile celor din familie, ținea minte când s-a născut fiecare, când a murit sau s-a însurat, sau i s-a întâmplat ceva, cum a fost timpul în cutare an pe cutare dată, ce s-a întâmplat în sat, etc. Mai putea povesti câte ceva despre fiecare localnic, cum îl cheamă și ce-a făcut el sau chiar bunicii și străbunicii lui, de ne miram cu toții de unde are acest dar de a memora tot ce auzea și de a reda cu exactitate și lux de amănunte evenimentele… În plus, le povestea astfel pe toate, conferindu-le o notă de ironie și umor, încât erai capabil să plângi sau să râzi până la lacrimi ascultând-o…
Mai avea și un talent pedagogic nemaîntâlnit, se făcea ascultată de noi, nepoții, doar din cuvânt, fără să apeleze vreodată la Sfântul Nicolae cel atât de des uzitat în acele locuri…
Cel puțin pe mine, nu m-a bătut niciodată… Nici măcar atunci când am intrat în casa mare unde nu aveam voie și, la cei 4 ani ai mei, făceam uz de toate cunoștintele mele în domeniul matematicii încercând să număr teancurile mari de farfurii, pregătite pentru diverse petreceri, aranjându-le frumos câte zece, pentru că infinitul și posibilitățile mele de numărat se opreau la acea cifră magică. După ce m-a căutat speriată, peste tot, până și în bazinul cu apă din ogradă, bunica a intrat și în casa mare și, dând într-un sfârșit, după un ceas de căutări, ochii cu mine, a întrebat speriată :
- Ce faci aici, Margaretă?
Număl falfuliile, -am răspuns eu foarte preocupată de inventarul blidelor…
Mai apoi, pe la cinci ani, am făcut iar o poznă de neuitat de care au râs toți ai familiei mult timp…
Ca în fiecare toamnă, bunicul scotea poloboacele afară pentru a le spăla…
Le punea în susul ogrăzii, le scotea un fund, le opărea, le clătea în mai multe ape, apoi le lăsa să se usuce la soare, proptindu-le cu un buștean ca să nu vină la vale, pentru că ograda venea în pantă.
Preocupată de ceva melodie, m-am așezat și eu într-un butoi din acela, curioasă cum s-o fi simțit strugurii acolo și prin ce minune mustul acela dulce se preface în vinul acru care nu-mi prea plăcea. Și am început să mă legăn în ritmul melodiei din capul meu, și polobocul s-a pornit dintr-o dată la vale hodorogind, împreună cu prețioasa comoară de cinci ani care urla de mama focului și făcea tumbe la fel ca și cosmonauții la antrenamente- când cu capul în jos, când în sus, în ritmul polobocului, până acesta, după vreo sută de metri, s-a lovit cu zgomot în poarta din vale, aproape strivind cățelul care lătra și el speriat de namila ce-i amenința teritoriul și viața…
Îngroziți de zarva mare, de urletele mele, lătratul câinelui și zgomotul polobocului și al doagelor care se desprindeau și se rostogoleau și ele în vale, ieșiră toți ai casei, iar bunica, bineînțeles, ajunse prima, speriată de moarte, ca nu cumva odorul ei de mare preț, prima nepoată, să fi pățit ceva…
Amețită, am deschis ochii, mirată eu însămi de faptul că printr-o mare minune, nu mi-am fracturat nimic… Mai târziu bunica îmi povestea că s-a rugat în acele clipe la Fecioara Maria, ca să scap nevătamată, și numai astfel nu mi s-a întâmplat nimic.
Dar de la zborul cosmic cu polobocul mi-au venit așa, pe neașteptate, muzele, chinuindu-mă cumplit, pentru că, înarmată cu un pix și o hârtie, alergam cât era ziua de mare după tatăl meu care era profesor ca să mă învețe să scriu… În celălalt an am plecat la școală și drumurile la bunica au fost mai rare…
Dar obișnuiam să o vizitez deseori, în special când eram în vacanță… Ba chiar mă făceam și eu a trebălui pe lângă ea. Într-o zi m-a trimis după apă pentru că zeama de pui era gata, numai pentru mămăliguță nu a ajuns apa din găleată. Și fântâna era departe, trebuia urcat un deal și apoi coborâtă o vale în “Humărie”, cum numeau sătenii valea aceea pustie unde nu creștea nimic. Doar două maluri abrupte păzeau un râuleț mic ce renăștea numai pe timpuri ploioase și o fântână, singura cu apă bună din zonă. Se zicea astfel, pentru că pământul acolo era albastru, cleios, ușor de modelat cu puțină apă… Și pentru că tot era bun de modelat, am uitat că eram așteptată acasă, mi-am pus găleata jos și am început să fac castele împrejmuite cu ziduri pentru broaștele care erau cu duiumul prin zonă… Abia spre seară, când am văzut-o pe bunica venind în fugă spre mine cu o jordie în mână, mi-am dat seama că e târziu… Norocul era că bunica numai îmi arăta jordia, fără să mă bată…
După ce m-am căsătorit, am venit la ea cu soțul meu, român, din București, ca să i-l arăt. S-a uitat lung la el, citindu-i caracterul parcă din priviri, dar la întrebarea mea dacă îi place, a tăcut, nu a scos nici un cuvânt. Era un semn că nu-i plăcea, dar cu tactul ei deosebit, nu mi-a spus nimic …
Dar pe strănepoții pe care i-am adus mai târziu acasă - i-a iubit mult și i-a îngrijit cum a putut mai bine… I-a crescut pe copiii mei în perioadele în care eu nu aveam bani pentru a-i întreține, salariul din învățământ fiind prea mic, iar pe fostul soț, deși foarte bogat- neinteresându-l acest aspect, și era mândră că a ajuns să-și vadă strănepoții…
Când am divorțat- nu i-am spus. Nici ea nu m-a întrebat nimic, dar a știut. Odată m-a întrebat în treacăt ce mai face bărbatul meu de nu vine împreună cu mine acasă. Altă dată m-a întrebat dacă nu s-a îmbolnăvit, pentru că l-a visat în fața porții ei, trecând într-o căruță la care erau înhămați doi cai negri ca smoala, iar alături de el, pe capră, era un om negru… Știam ce înseamnă pentru bunica omul negru. Era diavolul, dar niciodată bunica nu-i pomenea numele, ci doar “omul negru“ îi spunea. Într-adevăr, fostul meu soț se îmbolnăvise la 2 săptămâni după divorț, făcuse diabet, căzuse în comă, era dependent de injecțiile cu insulină, dar pe mine nu mă mai interesa acest aspect… De unde a știut bunica acest lucru- nu-mi dau seama… Nu i-am spus niciodată că am divorțat, pentru că în familia noastră nimeni nu mai divorțase și se considera o mare rușine să te desparți de bărbat…
Mai târziu, fiica ei, Ioana, care îi semăna perfect, singura fiică și cel mai mic copil în viață din a doua căsătorie, s-a sinucis și jalea care a fost în acea familie nu poate fi descrisă, bunica fiind cea care a suferit mai mult decât toți. Din femeia plină de viață care râdea, glumea, povestea, nu a mai rămas nimic. A plâns mult, neînțelegând cu ce a greșit în fața lui Dumnezeu și de ce i se întâmplă aceste lucruri…
La o jumătate de an doar, s-a stins din viață și fiul ei cel mai mic, Mihai…
Fiind în România, departe de casă, într-o zi am primit un telefon de la tatăl meu…
Bunica ta s-a dus la cele veșnice. Vino acasă, ca să o petrecem pe ultimul drum.
Am plâns ore în șir, dar nu am putut pleca. Nu aș fi suportat să o văd întinsă într-un sicriu. Am preferat să-mi aduc aminte de ea așa cum o cunoșteam: plină de viață.
Nu o să înțeleg niciodată de unde a avut bunica acel curaj de a înfrunta vitregiile vieții, de a îngropa doi bărbați, cinci copii și apoi, într-un sfârșit, să-și dea și ea sufletul creștinește, fără suferință, în somn, muncind până în ultima zi a vieții sale…
Îmi povestea maică-mea că singura ei rugăciune din ultimul timp era sa moară repede, fără a cădea la pat, fără să fie o povară pentru cineva și… așa a fost. Ultima rugă i s-a împlinit.
Pe când am fost în Basarabia, cu puțin înainte de a trece bunica la cele veșnice, m-am dus cu maică-mea pe la ea. Era toamnă. Stătea pe prispa de lut a casei, pe aceeași prispă pe care stăteam eu când eram mică și o priveam cum trebăluia prin ogradă. M-a recunoscut cu greu, pentru că începuse să nu mai vadă bine. M-a îmbrățișat când am ajuns alături, ne-a pus la masă și pentru prima dată am simțit că sarmalele pe care le făcuse își schimbaseră gustul… Nu mai avea puteri să gătească…
Când am plecat, a ieșit în poartă ca să ne petreacă, dar nu se putea dezlipi de mine, mai mergând câteva sute de metri… Într-un târziu, bănuind că nu o voi mai vedea niciodată, am îmbrățișat-o, ridicând-o de la pământ și mirându-mă cât e de ușoară. Parcă nu ar fi avut nici o greutate. Am plecat plângând, iar ea mult timp ne-a fluturat cu mâna în semn de rămas bun… Era ultima dată cand o mai vedeam.
Departe de țara mea, am cunoscut multe femei: unele- mai cuminți, altele- doamne țâfnoase, ojate și rujate, îmbrăcate după ultimul răcnet al modei, etalându-și bijuterii multe și lipsite de gust, discutând despre noile modele de mașini…
Dar înțelepciunea, cumințenia, hărnicia, tactul și sfințenia acelei femei care a fost bunica mea, nu le-am mai întâlnit niciodată.
Mă închin ție, femeie care ai putut îndura atât de multe și te rog ca de acolo, din cerul în care ești, să călăuzești spre lumină fiecare pas al meu, așa cum ai făcut-o și în copilăria mea. Iartă-mă pentru multele mele păcate, iartă-mă pentru că nu am putut fi ca tine, iartă-mă și roagă-te de acolo, din ceruri, pentru izbăvirea sufletului meu. Amin.