Intotdeauna si-a dorit sa plece de acasa.
Era o dupamiaza calda de inceput de vara. Alice statea in camera ei, asteptand un telefon. Incerca sa isi aminteasca cand a fost ultima data cand astepta un telefon atat de mult... Nu prea reusi... Probabil fusese acum cinci ani... cand astepta vesti de la Alex.
Inspira adanc si incerca sa se gandeasca la altceva inafara de problemele din ultimele zile.
„Gandeste pozitiv” isi zise ea „In curand te vei muta la New York... Nu asta era visul tau cel mai mare? Vei scapa de aglomeratia din casa asta... de parintii care inca te mai intreaba de fiecare data cand intri sau iesi pe usa „Unde ai fost, Alicia” ... O, da... Alicia... niciodata nu ti-a placut sa ti se zica asa. Si in orice caz... Cu putin noroc va intra si Alex la aceasi facultate... Va fi bine...”

Secundele treceau, dupa ele minutele ... Si in cele din urma se auzi TrrrTrrrr . Alice sari de pe scaun si se arunca la propriu dupa telefon. Emotionata, apasa tremurand pe buton si spuse pe nerasuflate:
-Alex... Ai intrat?
-Trebuie sa ne vedem, a fost tot ce i-a spus. Vin acum la tine.
Si inchise. Alicia tinea telefonul la ureche chiar si dupa ce trecuse un minut. Alex avea vesti, si dupa tonul rece care-l folosise, nu pareau a fi vesti prea bune. „Trebuie sa ne vedem” ... De ce a folosit cuvantul „trebuie”? In general spunea „vreau sa te vad” sau „mi-e dor de tine”... Asta nu era bine.

„Linisteste-te, va fi bine” isi tot repeta Alice dar nici ea nu credea cuvintele.
Dupa zece minute se auzi soneria si Alice cobori in fuga scarile. Parca ar fi vrut sa se impiedice si sa cada, sau sa isi puna mainile la urechi sa nu auda ce trebuia Alex sa-i spuna... Dar nu se impiedica, nici nu isi duse mainile la urechi, doar deschise usa.
In prag statea Alex, normal. Era acelasi baiat chipes si afectuos care o iubise timp de cinci ani. Dar ceva era diferit la el : nu zambea. Tot timpul avea un zambet larg si calduros care te facea sa zambesti si tu, insa acum i-a fost inlocuit de o expresie de seriozitate sumbra.

-Buna, Alice... , spuse el
-Buna...
-Putem merge sus? E mult de discutat...
Aproba din cap si il conduse pe scari. Nu era necesar acest lucru, normal, pentru ca parcursese acest drum de mii de ori. Avea pasul hotarat, si asta o nelinistea. Niciodata nu il vazuse atat de serios. Ajunsera repede, mult mai repede decat ar fi vrut Alice. Ii facu semn lui Alex sa ia loc, dar acesta ramase in picioare.
-Aa... Alice, am fost admis. La Drept, spuse el si inghiti dureros. In New Oleans.
Vestea cazu ca un bolovan. New Oleans era la cel putin 2000 km de New York.
Niciunul dintre ei nu spusera nimic tipm de cateva secunde. Alice parea a incerca sa priceapa cuvintele „la 2000 km departare”. Asta era ceva.
-Alex... Noi suntem impreuna de...
-...aproape 5 ani, completa el. Stiu.
-Nu putem sa ne lasam despartiti de aceasta distanta... Esti sigur ca nu au trimis gresit scrisoarea? Ca era numele tau pe ea? Ca ai citit Oleans in loc de York? Esti sigur ca iti era tie destinata?
-Alice, inceteaza. Da, sunt foarte sigur ca mie imi era trimisa scrisoarea si ca am citit bine numele orasului.
Incepura sa o usture colturile ochilor. Nu vroia sa se desparta de el. Nu in acest context. Isi pleca capul. Incerca sa se abtina sa planga. Nu vroia sa o vada asa Alex.
-Cred ca asta a fost tot, Alice. Vroiam sa-ti zic ca acesti 5 ani au fost minunati, parca nu erau din viata mea. O sa-ti simt lipsa acolo, sunt sigur. Si vreau ca tu sa nu suferi pentru mine, bine? Asta e, a venit vremea sa ne despartim... A... fost frumos, spuse el si o prinse de mana.
Era un gest linistitor pe care-l facea deseori cand Alice era nelinistita, sau speriata, sau suparata. Alice simtea cum ii fuge pamantul de sub picioare.
-Alex... Cum imi poti cere sa te uit?! Cum as putea eu sa fac asta dupa tot acest timp? Chiar nu te pot intelege...
Alex deveni iritat.
-Stii ca te-am iubit. Si inca mai tin la tine, dar asta e! Nu vreau sa ne despartim, si daca as putea, as fi in continuare cu tine, dar chiar vreau sa ne obisnuim amandoi cu ideea despartirii pana sa parasim orasul in directii diferite, intelegi?
Alice nu se mai putu abtine. Pe fata ii siroiau lacrimile unele dupa altele. Erau lacrimi cristaline, pure si incerca sa si le stearcga cu mana, dar Alex o opri.
-Lasa-le sa iasa din tine. Descarca-te. Apoi te vei simti mai bine. Gandeste-te ca in New York poti sa gasesti alti baieti, mai buni ca mine...
Alice nu raspunse, doar il privi evaziv. Nu il credea. Logic. Spunea astea doar ca sa o faca sa accepte situatia, sa-l lese sa plece mai repede.
-Alex, eu niciodata nu te-am tinut cu forta langa mine...
-Stiu...
-Nu ma intrerupe, te rog. Intotdeuna am vrut ca tu sa ai cuvantul tau neinfluintat de mine. Nimic nu s-a schimbat. Poti sa pleci. Lasa-ma pe mine. Tu du-te, iar eu ma voi descurca. Ai dreptate, in New York sunt si altii...
Nici ea nu credea ce spunea. Intotdeauna era posesiva si vroia sa-l aiba pe Alex numai pentru ea. La fel si acum. Totusi... nu se putea lupta cu destinul la nesfarsit, asa ca se hotari sa cedeze.
Alex o prinse de dupa gat si se apropie de dansa.
-Pentru ultima oara...
O saruta ca intotdeauna. Bland, melancolic si relaxant, sarutul avea sa fie ultima amintire a Aliciei. Dar pentru asta avea timp mai tarziu. Acum traia din plin aceste ultime clipe cu baiatul care a fost prietenul ei din clasa a 8a. Asa s-a dovedit inca o data ca totul are un sfarsit, iar de cele mai multe ori, acesta vine cand ti-e lumea mai draga.

...

Zilele se scurgeau extrem de greu. Parca minutul devenise ora si ora saptamana. Era abia 16 iulie, trecuse fix o luna de cand Alex o lasase singura pe Alice. O luna in care Alice isi interzisese sa se gandeasca la el sau la cei 5 ani cand au fost impreuna. Isi mpuse asta, era ca si cum si-ar fi facut din cele 10 porunci, 11, si asta era prima dintre ele.
Incerca sa-si ocupe timpul cu orice. Stia ca daca mintea ii va ramane neocupata, inevitabilul va avea loc. Incepuse sa deseneze, sa iasa cu fetele – fete pe care timp de 5 ani abia daca le observase. Ii era foarte greu sa se abtina sa nu o prinda de mana pe cea cu care se plimba, sau sa nu inceapa sa isi mediteze gandurile. Banuia, sau stia, ca fetele o barfesc pe de la spate. Probabil ca asa facusera intotdeauna, nu avea de unde sa afle, dar acum cand se trezise din acel minunat vis, cand ajunsese la curda realitate, acest lucru nu putea sa nu o deranjeze.
Desi, daca se gadea mai bine...
„Cui ii pasa? Pot sa creada ce vor, oricum nu voi mai fi aici la toamna.”
O facuse. Adusese aluzia despartirii. Sufletul i se sfasie din nou, incepuse sa sangereze si respiratia i se raci. Se arunca pe patul nefacut – in ultima vreme nu ii mai pasa deloc aspectul camerei sau al propriei persoane, doar nu mai trebuia sa arate bine pentru nimeni, nimanui nu ii mai pasa acum de detaliile astea – si isi stranse genunchii la piept. Nu vroia sa planga – sau nici nu putea. Durerea ce o cuprinsese era mult peste plans. Plansul e jalnic, e un mod inutil de a arata ca iti pare rau, e dar un context. Nu, ceea ce simtea Alice acum nu se compara cu asta.
Interiorul ii era sfartecat, distrus pentru totdeauna. Se simtea impartita in doua parti – una care ramasese in ea, si alta care plecase odata cu el – doua parti ce separate initiau moartea.
„Nu, nu moartea” gandi Alice „Ar fi perfect daca as muri, dar nu pot sa mor! Pot doar sa ma tarasc pe aceasta realitate seaca, lipsita de sens, de motivatie, de iubire”.
Incerca sa adoarma. Adormi, imbratisand perna in locul in care acum ceva vreme adormea impratisandu-l pe el. Avusese un somn fara vise, pentru prima data de multa vreme. Visele o bantuiau deasemenea. O faceau sa se trezeasca strangadu-si proprii genunchi la piept, uneori cu zambetul pe buze care imediat ce realiza ca visase se transforma in acea figura indurerata pe care o avea de obicei. Uneori credea ca visurile sunt motivul pentru care ea nu-l putea uita.
Nimic nu mai e la fel fara el, il uraste, ii e dor de el, are un gol in ea, un vant mai rece decat cel care sufla in jos de pe Yellowknife sufla acum prin ea, lumea e atat de goala si de lipsita de iubire atunci cand nu e nimeni in ea care sa-i strige numele, sa o sarute si sa-I spuna ca o iubeste.
Zilele trecusera in luna aceea seaca, soarele rasarea la fel ca intotdeauna deasupra casei Aliciei, apunea in partea opusa si rasarea din nou. Durerea se amplifica cu fiecare secunda fara Alex. Acum nici macar mintea nu-si mai asculta porunca: totul ii aducea aminte de el, totul o facea sa-si stranga bratele in jurul corpului parca incercand sa nu lase sa patrunda in suflet acea bezna inghetata si sangeroasa a prezentului.
Se hotarase sa cedeze. Nu mai putea face fata durerii. Daca nu il putea avea pe el, macar amintirile sa si le recapete. Vroia sa riste sa traiasca in trecut, numai sa o lase dracului in pace acel vid interior care-i racnea neincetat ca este singura si pierduta, ca nu mai are pe nimeni care sa o stranga calduros la piept, ca el nu se va intoarce niciodata.
Fantomele o asteptau. La fel si amagirile. Nu mai incerca sa se impotriveasca amintirii. Acum era expusa si vulnerabila, dar mai presus de toate absenta. Din acea zi de 16 iulie Alice nu mai era Alice, era doar infatisarea ei, adevarata Alice bantuia alaturi de fantomele ei prin trecut, alaturi de persoana pe care o iubise mai mult decat orice. Si ii placea. Nu mai traia realitatea ci retraia trecutul. Sentimentele de goliciune au fost inlocuite de cele calduroase, iar mintea incepuse sa-i respinga despartirea: in trecut nu fusese vorba de asa ceva niciodata. Statea toata ziua in camera ei. La inceput anula intalnirile cu prietenele, acum nici macar nu le mai raspundea la telefon. Dupa o vreme nici telefonul nu mai suna.
De cand a inceput sa-si retraiasca trecutul, timpul zbura mult mai repede. In fiecare clipa spera ca soneria usii ii va anunta venirea – o, da, avea propriul stil de a suna la usa, o data lung, de doua ori scurt – sau ca va primi un telefon, sau macar un mesaj.
[o data lung, de doua ori scurt; o data lung, de doua ori scurt; o data]
Dar nimeni nu mai suna: nici o data lung, de doua ori scurt, nici deloc. Melodia telefonului amutise, deasemenea. Dar Alice inca spera.
...
Intr-o seara oarecare, Alice statea intinsa pe pat, citindu-si jurnalul. Exact acum 3 ani, scrisese ca nu fusese niciodata atat de fericita, ca el era tot ce isi putuse dori si ca ii parea enorm de rau ca il banuise ca o insela cu Lia; ca petrecusera cea mai frumoasa vara impreuna – de pana atunci, si ca isi promisesera iubire „pana cand vom fi bunici”, se exprimase el. Fu insa intrerupta de mama ei:
-Alicia!! Coboara te rog!
Semiconstienta, ca de obicei, isi lasa jurnalul pe pat si cobori incet scarile. Parca plutea, doar jumatate din simturi ii erau treze. Parintii erau asezati la masa rotunda din bucatarie, discutand seriosi.
-Alicia, ia si tu loc. Avem o veste buna.
Alice isi ridica privirea fara sa scoata niciun sunet. Era foarte silentioasa in ultima vreme. O privi inexpresiv pe mama ei, o femeie maruntica care-i strangea mana tatalui ei.
[asa ii faceai si tu lui, nu?]
Tatal, cu un inceput de chelie si cu o cravata bine potrivita costumului ce-l purta zilnic, o privea pe Alice – micuta lor Alicia, care din cine-stie-ce motiv este foarte tacuta si retrasa vara aceasta, poate era emotionata ca se muta de langa ei, nu era nimic serios, doar o mini-depresie adolescentina, o sa-i treaca ei dorul de parinti – si se pregatea sa-i vorbeasca.
-Am vorbit cu o studenta din New York...
[si poate sa-i dea locul ei lui?]
Mama Aliciei parea ca vrea sa ia cuvantul:
-Si e de-acord sa impartiti garsoniera, pentru numai 90 $ pe luna.
[a, garsoniera... uitasem ca acolo nu am unde sa dorm... nici vorba de Alex in discutia asta amarata...]
-Nu e minunat?
[da, e perfect... era si mai perfect daca il lasa pe el la facultate in locul ei... mi-ar fi salvat si mie viata... acum o sa trebuiasca sa ne suportam una pe alta... o, sigur, e absolut minunat ca el e la 2000 de km departare de garsoniera asta de 90 $ pe luna, e splendid, nici nu ma gadeam ca poate sa fie mai bina, asa o sa suport singuratatea la un pret foarte mic, fiti atenti aici: loc pentru bocit la numai 90 $ pe luna!! nu e minunat?]
-E... bine, mersi mult...
[avec pleasir, sa cherie]
-Ti-am luat si bilete pentru avion, scumpo. Ai sa ajungi acolo cu doua saptamani inaintea anului studentesc. Vei avea timp sa-ti gasesti si o slujba...
Alice aproba din cap.
-Multumesc, sopti ea si urca scarile la ea in dormitor fara a astepta raspuns de la parintii ei.

[va urma]