Centrul orașului se aglomeră de lume în mai puțin de jumătate de oră, după ploaia scurtă de vară. Câinele care se ascunse într-o cutie de carton răsturnată de rafalele scurte de vânt,de lângă tarabele cu obiecte artizanale, ieșise și el, scuturându-și blana vioi, își căută stăpânul printre zecile de picioare care se mișcau în toate direcțiile.
Ajunse intr-un parc, mirosea printre altele și după resturi de mâncare, când o fluierătură scurtă îi distrase atenția. O fetiță ținea în mâna întisă spre el, o bucată de plăcintă.
- Cs, cs, ademenea fetița câinele care își mișca coada anticipat a semn de recunoștință, hai cuțu, uite papa bun.
Câinele o luă spre fetiță vesel, și când să primească bucata de plăcintă, un picior îl lovise din lateral cu așa putere că se răsturnă, după care o luă la fugă schieunând speriat. Fetița începu să plângă în hohote,în timp ce mama ei o mustră că e periculos să dea la câini vagabonzi de mâncare. Bărbatul îmbrăcat modest dar curat, mândru de fapta sa creștinească, privea scena dintre mamă și fiică.
- Mulțumesc domnule, când am văzut alergând câinele spre fetița mea, m-am speriat îngrozitor.
- Nu face nimic doamnă, mă bucur că am fost prin preajmă și am putut ajuta.
Femeia zâmbi și porni în drumul ei. După câțiva pași se auzi vocea bărbatului :
- Nu vă supărați doamnă...
Femeia se întoarse spre bărbat surprinsă.
- Spune-ți.
- Dacă nu vă supărați, puteți să mă ajutați și pe mine cu un leu? Bărbatul luă poziția de om umil, frecându-și mâinile a nevoie mare. Uimită femeia scotoci prin poșetă și îi întinse bărbatului leul, plecând în grabă.
- Mulțumesc doamnă, strigă în urma ei bărbatul satisfăcut. Porni spre chioșcul din apropriere și comandase o cinzeacă urmărind din priviri lumea ce se plimba prin parc, când simți pe umăr o mână ce îl apăsă cu o oarecare putere.
- Îmi cer scuze că vă deranjez, se auzi o voce de bărbat. Mă puteți ajuta? În timpul ploii mi-am pierdut câinele, după ce am căzut. O doamnă cu fetița ei m-a ajutat să mă ridic și m-au adus aici la adăpost,după ce Astor s-a speriat de tunete și probabil s-a ascuns, nu am venit departe de centru. Dacă mă puteți îndruma , vi-aș fi recunoscător. Sunt nevăzător.
Þinea în mână lesa din care scăpase câinele.
- Mda văd, sigur, vă ajut, încunviință bărbatul care înghițise ultima gură de tărie.
- Cum vă numiți? îl întrebă pe nevăzător.
- Eugen.
- Eu sunt Vlădică, țineți mâna pe umărul meu, am să vă conduc.
- Mulțumesc mult domnule.
- Nu face nimic.
Astor era un câine obișnuit, nu era dresat special pentru nevăzători, doar că Eugen era stăpânul lui de mic și s-a obișnuit să fie călăuza lui prin lume. A fost găsit abandonat lângă un container, acum vre-o trei ani, și Eugen îl luase cu el când a fost într-o plimbare singur. Părinții lui, chiar dacă ajunse la vârsta maturității, erau împotriva acestor plimbări , doar că el simțea că este o povară prea mare ca douăzeci și patru de ore să fie pe capul lor, iar de un însoțitor străin nici nu vroia să audă la vârsta aceasta. Simțea că legase cu Astor o prietenie care nu putea să o lege cu un câine dresat de alți oameni.
Tăcu tot drumul până în centru. Nu își putea lua gândul de la câinele său.
- Am ajuns, spuse Vlădică pe un ton vesel, cu gândul la o altă recompensă. Eugen era îmbrăcat cu haine scumpe, ceea ce îl făcu pe Vlădică să își ofere ajutorul total în găsirea câinelui. Îl așeză pe Eugen pe una din terasele centrale cu promisiunea că îi va aduce câinele, dacă era să mai fie prin preajmă. Se întoarse după vre-o oră și jumătate, singur.
- Îmi pare rău Eugen, am căutat toată zona, dar nimic. Nici măcar un câine vagabond care să semene cu descrierea lui Astor.
Eugen oftă adânc plecându-și capul.
- Nu-i nimic, se v-a întoarce el acasă, a mai făcut așa și a doua zi a bătut cu coada în ușă să îl las înăuntru. Mulțumesc mult oricum. Bei ceva? Pentru timpul pierdut, te rog, comandă ce vrei tu.
Vlădică chemă chelnerul, și să nu lase o impresie proastă, comandă aceeași băutură ca și Eugen.
- Ști cine sunt eu? spuse Eugen punând mâna pe spatele lui Vlădică, traversând șina spinării al acestuia.
- Nu și nici nu cred că vreau să știu, tresări Vlădică ca ars la această atingere.
- Sunt fizioterapeut, aș putea să te vindec. Îi întinse un trabuc aprins :
- Poftim, trage și tu câteva fumuri.
- Nu mulțumesc, refuză Vlădică.
Eugen aproape că nu îi împinse trabucul în gură.
- Am spus că nu vreau, insistă Vlădică.
- Hai ia că nu e drog, e un trabuc al dracului de bun.
Vlădică îi împinse mâna speriat și îl privi mai atent pe interlocutorul său. Observă că aburii alcoolului puse stăpânire pe mintea lui.
- Ești bolnav, ai probleme cu coloana, spuse Eugen. Dacă vrei îți las cartea mea de vizită. Mă cauți când ai puțin timp pentru tine.
- Nu mulțumesc, răspunse Vlădică speriat, apoi continuă :
- Nu te supăra, dar cum poate un nevăzător să ajungă fizioterapeut, și te rog nu mă mai mângâia pe spate, se uită lumea ciudat la noi. Parcă ai tendințe de gay, cu această mângâiere.
- Ai complexe cu gay-i?
- Nu am, dar nu îmi place să fiu mângâiat, de un bărbat.
- Nu te-am mângâiat, doar te-am diagnosticat.
- Mulțumesc mult, dar te rog nu mă mai atinge.
- Dar tu ști cine sunt eu ? continuă Eugen.
- Ceva de 'spiță' nobilă? ironiză Vlădică după hainele scumpe, apoi continuă :
- Nu văd altfel cum un nevăzător ar putea ajunge fizio...
- Ai o problemă cu orbii? schimbă Eugen tonul.
- Nu, nu mă înțelege greșit, doar că mulți asemenea ție, abia dacă trăiesc de pe o zi pe alta.
- Da să ști, chiar sunt de speță nobilă, tatăl meu este conte.
Vlădică mai că nu izbucni într-un râs gălăgios la auzul acestui cuvânt.
- Conte? Mai există categoria asta de nobili?
- Ai o problemă cu asta? întrebă Eugen și iar puse mâna pe spatele lui Vlădică.
- Uite aici e cartea mea de vizită, spuse Eugen. Băgă mâna în buzunar când Vlădică îi împinse cealaltă mână care îi masa spatele.
- Þi-am spus să nu mă mai atingi, izbucni acesta. Ce crezi, dacă ești orb de speță nobilă ai dreptul să fi așa grandoman ?
- Poftim, ai spus că eu sunt grandoman? ridică Eugen vocea.
Replicile celor doi, stârni interesul câtorva clienți ai terasei care erau mai aproape.
- Da, se numeșe grandomanie când un om de speță nobilă pune întrebarea de vezi doamne cine sunt eu. Ce crezi, dacă ești orb ai dreptul să stârnești compasiune ?
Ești om ca oricare altul, și în aceste condiții vei fi respectat, chiar dacă vii de pe lună.
- Te rog să pleci imediat de aici. Pleacă odată, strigă Eugen.
Vlădică se ridică nervos și plecă fără să se uite în urmă.
'Luate-ar dracu de ipocrit bogat, crezi că dacă ești de speța dracului ai dreptul să te comporți așa?', gândi el în timp ce se îndreptă spre terasa de la malul râului, unde își petrecu timpul, cu căutarea câinelui, în compania amicei lui, căruia îi spuse o poveste despre o întâlnire pentru angajare, într-un birou de cercetare sociologică.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Arina la a cărui masă s-a așezat.
- Idiotul, zise Vlădică nebăgând de seamă întrebarea.
- Ai pățit ceva ? insistă Arina.
- Nu, nimic, doar m-a enervat un idiot cu ifosele lui de conte.
- Ha, ha, ha, râse fata, să nu zici că ai băut cu un conte. Arina știuse că a fost mințită în legătură cu interviul, dar trecea cu vederea.
- Ba da, răspunse nervos, îți vine să crezi? Mai sunt conți pe lumea asta și pe deasupra...
Arina izbucni într-un râs isteric.
- Ce ai?
- Nimic, doar m-a amuzat cuvântul, conți, răspunse Arina.
- Idiotul, pe lângă că e grandoman e și orb,crede că un cont în bancă îl face conte, continuă
el.
Arina se opri brusc din râs.
- Ai spus orb? Tu ai băut banii unui orb?
- Ești nebună? Am băut banii unui bogătan de doi bani. De fapt nici nu am apucat să beau decât două guri că l-am trimis în țări mai calde.
- Ești nebun, cum să te cerți cu un om orb?
- Ce ai și tu? Lasă-mă cu astea, el a început. Schimbă macazul, adică subiectul.
Arina tăcu lăsându-și privirea în jos.
- Ce bei? o întrebă pe Arina după o pauză destul de lungă.
- Așa întrebi de parcă ai avea bani.
- O, hai zi numa ce bei, continuă Vlădică în timp ce scoase un pormoneu de piele din buzunar.
Arina înțelese imediat, schiță un zâmbet și comandă un cocktail și o cafea.
- Mai aduceți un pachet de țigări fine pentru domnișoara și mie un whisky și un trabuc, din cel mai bun, și îi întinse chelnerului o bancnotă de o sută de lei.
- Lerman când vine?, o întrebă pe Arina în timp ce pufăia trabucul.
- Ar fi trebuit să ajungă deja, i-am trimis și un mesaj.
- A răspuns?
- Nu, dar de obicei când nu răspunde înseamnă că e în apropriere, continuă Arina.
Lerman era prietenul Arinei de vre-o două luni, un student, anul doi la politologie,o corcitură de austriac, înalt cu o expresie a feței de molâu, mereu tăcut până la primele beri, după care numa să poată omul să spună două cuvinte. Credea că știe totul despre politică și politicieni, putea să dea argumente pentru orice decizie a oricărui politician, era fascinat mai ales de cei din Uniune. Pe Arina și Vlădică îi cunoscuseră aici pe terasă, iar Arina și Vlădică se cunoscuseră acum câțiva ani la o școală privată de dans, participând împreună și la câteva concursuri prin țară. Arina era subțirică, de înălțime medie, avea ochii mari și senini, de o frumusețe medie, dar se știa îmbrăca atrăgător, nu prin descoperirea coapselor și sânilor, care de altfel nu erau atuul ei, ci prin haine ce dezvăluiau adevărata feminitate,care lăsa ochiului bărbătesc senzația că are multe de descoperit. Cândva se simți atrasă nebunește de Vlădică, chiar în visele ei se vedea măritată cu acest bărbat chipeș și dezghețat într-ale vieții, până în ziua când s-a pierdut de sine însuși și propriile țeluri. Era supărată pe el pentru ușoara renunțare la cariera lui de dansator, din motive pe care numai el le știe. Nimănui nu dăduse explicații, ajunse un fel de boem, care trăia pe urma oamenilor din baruri și terase, și a celor de pe stradă când se ivește o ocazie ca cea de azi. Arina se hotărâ să îi fie în preajmă cât poate, încercâd să îl tragă afară din această capcană a alcoolului ce îl aruncă în situații tot mai periculoase.
Lerman, mereu îmbrăcat elegant cu o servietă ruptă dintr-un film american, ajunse într-un târziu cu zâmbetul pe buze. O sărută pe Arina în grabă, după care se așezase comandând obișnuita bere.
- Lerman, spuse Vlădică, hai bea și tu azi altceva decât bere, fac eu cinste. Ia și tu o tărie, oridecare.
- Da ce s-a întâmplat, s-au gândit cei de la lotto să nu mai fure atât și ți-au înmânat premiul cel mare? ironiză Lerman.
- Nu, dar te văd așa fericit că presimt că avem ceva de sărbătorit, eram obișnuit cu fața ta de cal obosit...
- Lasă glumele proaste, îl întrerupse Lerman, trebuie să vă zic noutatea. Voi face prima practică de avocat și sunt entuziasmat.
- Bravo, dacă îți place poate devii un avocat în apărarea oamenilor umili, nu un alt politician nesătul, continuă cu înțepăturile Vlădică.
Vlădică avea un sentiment de gelozie pentru oricine era în prejma Arinei în calitate de iubit.
- Să ști, nu e o idee rea, răspunse Lerman prividn-o pe Arina zâmbind.
Vlădică presimțea prefăcătoria aestui om jalnic,care vroia doar să o impresioneze pe Arina cu această atitudine falsă.
Când Arina nu era de față, și se îmbătau, nu evita să își exprime dezgustul față de oamenii simpli, mai mediocrii intelectual decât el, cu toate că majoritatea timpului liber și-l petrecea printre ei, fapt ce îi dădea o stisfacție de ființă superioară, deoarece era conștient că în anturajul lumii la care aspiră e privit de sus, ceea ce nu îi conferă sentimentul de siguranță de sine.
Vlădică se ridică după scaun.
- Unde mergi? îl întrebă Arina.
- Până la baie, răspunse Vlădică.
În acest timp atitudinea lui Lerman se schimbă, vis-a-vis de Vlădică.
- Să ști că nu îmi place să fi mereu în preajma acestui ratat, spuse Lerman.
- Poftim ? Credeam că îți este prieten, și tu mai tot timpul te întâlnești cu el.
- Asta pentru că este o lipitoare bețivă de care nu pot să scap nici cum. Doar pentru tine mă mai întâlnesc cu el, tu fiind mereu în preajma lui, nu am de ales deocamdată, până vei realiza că ce fel de om este.
Lerman nu cunoștea relația dintre cei doi, și în urma acestei afirmații Arina izbucni :
- Cum îți permiți, mă cunoști de două luni, el mă cunoaște de ani.
- Nu înțeleg, îl iubești?
- Da, îl iubesc, ca pe un frate, răspunse răstit Arina.
- Are nevoie în perioada asta de sprijin moral, e pe cale să se piardă de tot, continuă ea, are nevoie de prieteni, care se pare că la masa asta doar eu sunt.
- Iartă-mă, spuse Lerman văzând că pierde teren, am greșit. Am o atitudine greșită față de acest om, dacă spui că e doar o perioadă grea prin care trece de-l face să fie așa, atunci sunt și eu alături. Dar să nu fie o perioadă de-o viață.
Arina se liniști când văzu că se aproprie Vlădică și schimbase tonul.
- Stai liniștit, e doar o perioadă, îl știu bine.
- Pe cine ști bine? îi întrerupse Vlădică.
- Pe tatăl meu, ști că are frecvent depresii din cauza stresului.
- A, da, da, răspunse prefăcut Vlădică că nu auzise că despre el era vorba.
- Vă rog să mă suczați, continuă el, eu trebuie să plec. Ne vedem mâine dacă treceți pe aici. Dacă nu vorbim la telefon. Domnule, îi întinse mâna lui Lerman care schiță un zâmbet de plăcere că pleacă, să ai grijă de Arina.
- Doar de asta exist, încercă Lerman marea cu degetul, ceea ce făcu ca Vlădică și Arina să schimbe o privire cu subânțeles al ipocriziei studentului. Lerman înțelese și începu să se scuze, stricând și mai mult poziția lui :
- Am glumit desigur.
- Nu glumi, chiar ai grijă de ea, continuă Vlădică.
- Arina te pup, continuă el, o seară plăcută.
- Ciau, să ai și tu grijă de tine, spuse Arina urmărindu-l cum se îndepărtează.
- Mi-e tare milă de el, îi spuse lui Lerman.
- Lasă că vom încerca să îl scoatem din buclucul în care se adâncește, o liniști Lerman.
- Mulțumesc.
Vlădică luă un taxiu până la marginea orașului, sună un cunoscut dacă poate trece pe la el. Răspunsul a fost negativ,după care se întoarse în centru să vadă dacă Ariana și Lerman mai sunt pe terasă. Se întunecară afară între timp, terasa era plină de oameni. Nu îi găsiră și când vroia să plece o voce de femeie îi strigă porecla.
- Hei Din, nu mai cunoști lumea?
Se întoarse să recunoască vocea și o văzu pe Izabel. O fostă iubită de-a lui, de care se îndrăgostiseră la prima vedere, și de care se despărțiseră după două săptămâni de vis petrecute într-o irealitate paradisiacă.
- Ciau Iza, iartă-mă căutam pe cineva, mai trăiești? Nu te-am văzut de ani buni.
- Da, da, acum m-am întors din state. Hai stai cu noi.
La masă erau vre-o șapte persoane cu vârste cuprinse între optusprezece și patruzeci de ani.
- Bem aici până la închidere apoi mergem la un chef. Vi cu noi așa-i? întrebă Izabel.
- Păi dacă nu deranjez, da, vin.
Băură până după ora închiderii când chelnerii îi obligă să meargă. S-au dus într-o casă mare să chefuiască întoarcerea fetei de dincolo de ocean.
Vlădică se îmbătase, dar putea merge și conversa destul de fluent. Își găsise omul de care avea atâta nevoie. Un tânăr ras în cap, ce avea un tatuaj mare pe ceafă.
- Salut, spuse Vlădică.
- Ãăă, salut, tu ești... amicul Izei, Din, nu-i așa? răspunse chelul tatuat.
- Da eu sunt. Auzi am și eu o rugăminte. Mă poți ajuta cu ceva marfă?
- Mmm, da dar nu am decât un fel.
Ochii lui Vlădică sclipeau după eșecul de la marginea orașului.
- Păi e ok, cât costă.
- Mult, dar pentru tine lăsăm din preț, doar ești prietenul Izei, nu-i așa? izbucni în râs chelul.
Iza povestise tuturor din casă, despre pasiunea disperată ce a avut-o Din pentru ea, din prima zi când a întâlnit-o.
Confuzia lui Vlădică trecuse când chelul scoase din buzunar două pliculețe sigilate.
- Astea două te costă trei sute de lei, dar nu deodată le iei.
- Ce sunt astea? întrebă Vlădică.
- Ce? Ești prost? Cum ce sunt,
Iza a spus că n-ai treabă, ești ok, ce ai? întrebă chelul clătinându-se.
- Ok, ok, le iau. Mersi. Puse pliculețele în buzunar și se îndreptă spre baie.
Nu știa cum să procedeze cu ele, le desfăcu pe capacul wc-ului și le privi nedumerit. Intră după el Iza cu un tub de plastic, o lumânare și o lingură.
- E pentru prima oară? îl întrebă ea.
- Din asta da, nu era vorba că se moare de la ea?
- Ba da Din, se moare, dacă ești așa de prost încât să nu îți ajungă călătoria unei doze moderate. Doar disperații mor, este o chestie de control, ca orice în viață, spuse Iza în timp ce încâlzea lingura.
- Dă o dependență continuă? o întrebă Vlădică.
- Și asta depinde de starea ta psihologică, cum am mai spus, totul depinde de control. Am cunoscut oameni care s-au sinucis cu asta pentru că nu și-au mai suportat viața lor nenorocită, cunosc oameni care trăiesc cu asta zi de zi și sunt împliniți pe toate planurile. Sunt tot soiul de oameni pe lumea asta, cum sunt ateii sau pocăiții. Fiecare își duce existența după propriile nevoi.
- Și tu Iza?
- Eu? Eu sunt mulțumită, trăiesc cu asta și îmi ajunge nivelul la care sunt.
- Dar dacă vrei să te lași?
- Atunci te-ai fi lăsat și de iarbă, ține asta așa, spuse Izaa.
- Iarba nu ucide, replică Vlădică în timp ce strângea garoul.
- Nici asta, noi o facem, noi ne ucidem.
Serul pătrunse în circulația sângelui și o stare de euforie puternică, însoțită de pete colorate ce se mișcau haotic prin baie îl dezechilibră pe Vlădică.
- Huuu, ce tare e, și sunt conștient de tine în timp ce simt acest extaz al existenței mele. Mulțumesc Iza, e foarte tare.
- Vezi ce faci cu restul și cui îi mai zici. Dacă te ți de o doză, la două trei zile, totul va fi ok, poți și renunța, dacă exagerezi, ai șanse să mori.
- Mersi că nu mă sperii de fac pe mine, dar fericirea asta întrece orice așteptare.
- Hai să ieșim Din, mai vrea lumea să intre și la baie.
Ieșiră din baie cu gândul că lumea va crede că a făcut sex cu cea mai tare tipă de la chef, dar se înșelase ca de obicei, toată lumea știa de ce a fost cu el Iza. După încă câteva guri de coniac se trezi că vorbește cu o fată atât de grasă, că abia încăpea lângă ea pa canapea.
- Să vezi ce am făcut azi, zise Vlădică grasei râzând ca un nebun.
- Ce ai putut face?
- M-a enervat un orb și i-am furat portmoneul care era plin cu bani. Vlădică continuă să râdă cu poftă.
- Ești nebun, cum să faci așa ceva? Tânăra care cântărea peste o sută douăzeci de kilograme se ridică, îi trase două pălmi cu toată puterea, și s-a dus la chelul tatuat povestindu-i isprava lui Vlădică.
Vlădică se trezi luat pe sus și aruncat în stradă, auzind în urma lui urlete distorsionate, care îl îndemnau să nu mai apară în fața lor niciodată, altfel nu va scăpa așa ușor. Nu știa unde se află la acea oră târzie și hoinări ca un vapor în derivă, pe străzi ce nu le recunoștea.
Se trezi cu o limbă pe fața lui ce îi lăsa bale pe ochi și pe gură, plin de noroi. Deschise ochii și recunoscu câinele pe care îl loviseră ziua în parc.
- Aaa, tu ești, ciau cuțu dragă, te rog să mă ierți că astăzi te-am lovit, dar chiar păreai periculos pentru fetiță. Nu am vrut, ești un câine pe cinste dacă nu m-ai mușcat. Câinele lătrase scurt de mai multe ori.
În acea clipă un șuierat de roți se auzi asurzitor, și mașina opri la câțiva centimetri de trupul întins în noroi al lui Vlădică.
Becurile caselor din jur se aprinseră, șoferul înjura de mama focului și văzând că e vorba de un om beat care nu a pățit nimic, a pornit în trombă. Vlădică se ridică începând să conștientizeze ce se întâmplă.
Privi în urma mașinii care se îndepărtă cu viteză, apoi privi în jur să recunoască locul unde se află. Pe o bancă la câțiva pași depărtare, Eugen mângâia câinele care nu se mai oprea din lătrat. Vlădică încremenise. A încercat să facă câțiva pași fără să fie auzit când Eugen spuse :
- Toată viața vei fugi de tine însuți?
Vlădică se opri fără să aibe curajul să scoată un cuvânt.
- După cum ți-am spus pe terasă, câinele s-a întors, continuă Eugen, a bătut cu coada în ușă, și când i-am deschis nu a vrut să intre, lătra și făcea un dute-vino între ușă și tine, care zăceai întins pe jos. Am înțeles că a vrut să îmi arate ceva, așa te-am descoperit. Dar când mi-am dat seama că ești tu, după ce am găsit și pormoneul meu lângă tine, m-am pus pe bancă gândindu-mă dacă să te ajut sau nu. Nu știu cât timp a trecut de atunci, până să vină mașina, dar se pare că câinele meu și-a riscat viața pentru tine. Nu sunt sigur că ai meritat.
Vlădică de rușine nu putea scoate nici un cuvânt, privi fără să poată lua aer la omul pe care îl furase și batjocorise.
- Hai înountru să te speli și dacă vrei să te odihnești. Mâine îți vei cere scuze, asta dacă vrei. Stai liniștit, personalul e indiferent la ora asta, dorm toți, ai mei sunt plecați. Și nu mă dau la tine, nu sunt gay, eram doar supărat pentru pierderea câinelui, și puțin amețit de la băutură, iar cum nu am prieteni, la beție exagerez cu bunăvoința.
Vlădică intră în casa care arăta ca un castel.
- Încearcă să nu furi nimic, nu aș ști ce explicație să dau, iar ai mei ar pune vina pe personal și ar fi concediați. S-a mai întâmplat, dar aceștia chiar sunt cinstiți și buni.
Vlădică se spălă și coborâră în bucătărie unde lumina era aprinsă.
- Mulțumesc, și îmi pare rău, oricum aș formula, tot asta e esența, spuse Vlădică pe un ton scăzut.
- Ca orice om, aștept unele explicații pentru comportamentul tău.
- Pe scurt îți voi spune, și când voi fi într-o stare mai prielnică povestirii, vei afla și detaliile.
- E bine și așa, încuviință Eugen.
- Nu mai respect nimic și pe nimeni de când părinții mei m-au abandonat, acum câțiva ani. Încă nu ajunsesem la vârsta în care să înțeleg cum funcționează lumea ca să mă descurc în ea. La început am avut putere, apoi am aflat motivul pentru care m-au părăsit și modul în care au făcut-o, de atunci, fiecare zi pentru mine a devenit un calvar.
- Ce s-a întâmplat cu ei?
- Banca le-a luat tot, după care au murit. Poate mâine, îți voi spune totul. Mulțumesc pentru bunătate.
- Camera e aici la parter, lângă baie, ne vedem dimineața la o cafea și un mic dejun, spuse Eugen.
- Mulțumesc.

Trupul neînsuflețit a lui Vlădică a fost ridicat a doua zi dimineața. Lângă cadavru se afla o seringă, o lingură și o cravată. Pe masă o hârtie pe care era trecut un singur cuvânt.
''Iartă-mă.''