Stau față în față cu tine, apoi cu mine, apoi iarăși cu tine… până reușești să-mi tai respirația într-un mijloc de spirală… Dă-mi drumul Șarpe, dacă mai vrei și mâine să sorbi dulce veninul, oricum Nemuritor n-ai să devii dintr-odată. Mai bine te-ai așeza pe gânduri: în spațiul superior ai să plângi pentru pielea pe care n-o mai poți lăsa in urmă, sau după soarele care te întinde alături de mine?…
Să mă căiesc, pentru ce naiba ?… pentru ce ți-am făcut? sunt un țăruș… cum? până la cer… s-au urcat inelele, șoaptele toate pe el, răsucite printre mâini împletite, deschizându-ți drumul…
Frumos, m-ai întors pe toate părțile să mă cercetezi de parcă nu aș fi a ta, sau m-aș fi schimbat de curând într-unul din visele tale, de parcă nu ne-ar fi crescut muguri în același copac… Ei uite, eu nu te mai recunosc din aceasta perspectivă, parca ești un tors întins de năzuințe deșarte. Mie-mi place materialitatea ta, fiindcă am nevoie de căldură, pielea mea nu absoarbe Soarele ca a ta…