Întotdeauna jumătate din noi încearcă să privească spre înăuntru, întotdeauna dorești să afli mai mult atunci când ți se arată puțin. E normal, curiozitatea este proprie omului și e bine că se întâmplă așa. Scaunul de lângă artist e liber, te tragi aproape, îi vorbești... nu contează ce spui, ești văzut alături, ești fotografiat...

Alții încearcă să vadă lucrurile dinăuntru lor, ei sunt puțini și iarăși e bine. Dacă te încumeți să intri, te întâmpină câmpul arid, ars de soarele pasiunii, nimic special... Artistul are aceleași preocupări ca și tine, aceleași griji și mai ales aceleași lacrimi.

Din când în când, pe jumătate îngropate în pământ, întâlnești epave. Și ele sunt comune, aceeași parte îndoită de forța prăbușirii, a căderii, arse la capete, cu miros de uscăciune și de frunză moartă. Întotdeauna de jur împrejurul lor crește grâul cel mai frumos...

Nici nu știe... nu înțelege că semnele, acele gesturi obișnuite în definitiv au devenit atât de personale încât sunt complet lipite de ea. Nu le cunoaște, dacă le-ar conștientiza n-ar mai avea farmec. Părul mișcat prin aceea scuturare bruscă a capului ori umerii care se clatină într-un anume ritm, din nou personal. Ori zâmbetul... ori ochii închiși în rugăciune. Câți dintre voi observă aceste semne? Întrebare retorică la care nu doresc răspuns.

Uite ce cred, viața fiecăruia se sprijină pe viața celorlalți, când unul pleacă, ceilalți simt mai puțin sprijin și atunci o iau de la început, își reconsideră echilibrul, căutarea. Tuturor ni se întâmplă… Facem asta mereu, căutăm priviri compatibile, deschise… căutăm dragoste. Întindem brațele spre rotundul umerilor pe care-i putem cuprinde în palme și chiar avem nevoie de ei, de umerii aceștia uneori goi, alteori plin de zorzoane străine, strălucitoare. Îndoiala apare mai târziu, atunci când înțelegem că oricare din noi poate fi înlocuit. Ultimele vin întrebările, acele întrebări care nu-și găsesc niciodată răspunsurile, sunt doar bănuite.

Ascultă, nu vreau să te mai văd! Nu mai vreau. Prea multe lucruri comune între noi care încearcă să se unească, să-și regăsească matricea din care odată s-au smuls cu bună știință. Știu… acum știu de ce-au fost smulse atât de brutal. Te-am întrebat, nici n-ai băgat de seamă ce greu mi-a fost să te întreb.

Greu de găsit soluții, greu să recunoști deschis ce îți dorește inima, să faci ordine în tine, greu să scrii ceva coerent, să fi înțeles și citit de ceilalți. Vezi tu, dorințele își cer drepturile, inima la fel, prea multe de închegat în conștiință, de explicat. Apoi vine strigătul total și mut, suflul exploziei te urcă până la cer și acolo te regăsești umil și meschin, singur în fața unei ecuații simple și totuși de nerezolvat din acest câmp arid în care ai pășit din curiozitate. Îți regăsești ticul, alunița, cicatricile… nu se clintește nimic pe fața ta, un cuvânt mai puțin și totul se răstălmăcește, se prăbușește prin acea scurtă mișcare a capului, semn discret către lumea de-afară.

Întrebările fără răspuns au de cele mai multe ori o rezolvare simplă, dar nu te înalți suficient, câmpul cu epave e mult prea jos, este oricând la dispoziția apelor învolburate ce vin uneori pe furtună și răstoarnă totul în calea lor.

Și totuși prăbușirea își are rostul ei. Nu ai niciun mecanism de-a te catapulta, nu există nimic care să te salveze de tine și nici nu ai nevoie. Ridicarea spre cer și prăbușirea pe câmp sunt calculate cu precizia bisturiului, totul se găsește într-un echilibrul inițial, chiar și atunci când nu ai nicio întrebare și niciun răspuns de primit… dar de ce încerc să-ți explic? De ce încerc să-mi mențin echilibrul contrar putinței? Bunăstarea… da bunăstarea ar fi o explicație, dacă înțelegi ce vreau să spun. Toată viața cauți un numitor comun și timpul îți cere detalii care dor fizic. În cele din urmă obosești, stare comună pentru oricare din noi și totuși... În fiecare clipă înveți ceva nou, o dată, încă o dată și încă… în fiecare dintre noi lucrurile capătă valențe prin răsuciri consecutive și ajungi să privești împreună cu cel de-alături același lucru dar fiecare să-l vadă altfel.

Ce va urma? Urcare… prăbușire… alinare… zorzoane… stingerea iluziilor ce încă strălucesc în cenușa sobei. Noaptea a trecut, dimineața ploioasă bate la fereastră, vei deschide? Voi deschide? Tăcerea ne-a înconjurat, pare că nimic nu mai e de făcut, atunci? Atunci de ce mai strălucesc iluziile?

La urma-urmei fiecare vede ce vrea el să vadă, de ce bâjbâi după explicații inutile care mă seacă în interior și care nici măcar pentru mine nu sunt limpezi…? Poate pentru că e nedrept să nu existe acea minunată și rară înțelegere comună. Fiecare tinde și aleargă după puținul promis, iar atunci merită să riști. Vezi cum e… scrii, cânți, dansezi te dematerializezi pentru că este nedrept să nu vedem lucrurile cu adevărat mari, cele care ne alcătuiesc în ceea ce de suntem în fapt.