Șobolanul a murit

„vă rog nu-mi luați prințesa mea,
Doamne Dumnezeule dă-i prințesa înapoi,
dă-i cât poți de multe vise
și un înger fă din el”
„Vama Veche”





Priveam încremenit spre acea făptură care se zbătea în fața mea, neputincioasă, icnind de durere, tremura și voma și apoi iar tremura, culcat pe o parte, contorsionată, paralizată parcă de teama morții care se apropia cu pași mari și siguri, priveam și nu știam dacă să mă înspăimânt, să țip de scârbă, de durere sau de bucurie, cu adevărat eram neputincios încovoiat și eu deasupra lui, priveam fix, cu un rictus, uneori mai deschidea ochii și atunci râdeam la el, sau plângeam în timp ce din ochii lui se prelingea ceva asemănător lacrimilor, era atâta teamă acolo, mă îngrozea tristețea aceea nemărginită, balele spumoase, saliva mea năvălind în cavitatea bucală și de acolo afară, excrementele lui care mai aveau puțin și ieșeau pe gură, spectacolul mi se părea fascinant cu atât mai mult cu cât puteam să aleg o paletă vastă de sentimente între scârbă, bucurie sau regret, revoltă, nu mă hotăram, probabil că în mine se dădea o luptă, eram între credință și tăgadă, poate la fel de scârboși și singuri, binecuvintează Doamne această făptură și las-o să moară liniștită, pe dracu, cum să binecuvintezi moartea unui șobolan, și cu toate astea era șobolanul meu, îl crescusem de mic, se aciuise pe lângă casă și cum noi nu aveam pisică sau câine, mama mi-l dăduse mie, ieși copile și râzi la șobolan, dar ca să evităm plecare lui, mama la băgat în casă, exact la mine în dormitor și mi-a spus că dacă mă joc cu el nu-mi va face nici un rău, și așa a și fost, de atunci nu m-a mai bătut niciodată, niciodată de atunci nu mi-a mai reproșat nimic serios, dormeam cu șobolanul în casă, în cameră, în pat, era animalul meu preferat, mai târziu, la școală, în timpul unei ore, a apărut în clasă un șobolan, slab, speriat și puțin agresiv, profesoara și copiii s-au speriat, eu nu, am rămas singur cu el în clasă, m-am așezat jos, el s-a mai liniștit și am stat așa vorbind unul cu altul păna când a venit administratul și l-a omorât, profesoara m-a întrebat dacă sunt nebun, iar eu i-am raspuns că mama mea mi-a făcut cadou un asemenea animal pe care, iată, deocamdată îl iubesc, probabil, cel mai mult, am plâns tot drumul până acasă dar mama m-a liștit spunându-mi că eu am șobolanul meu, nu trebuie să mă sperii de nimic și nimic nu trebuie să mă întristeze, șobolanul meu este în casa noastră și, când ei vor muri, eu voi moștenii casa și în ea șobolanul meu va fi cu mine, îl priveam cum se strânge și se întinde de durere și parcă în creierul meu se rupea ceva, era ca și cum cineva umbla cu bisturiul prin el și îsi croia drumul spre exterior, îl lăsam să moară, eram sfâșiat între dorință și regret, două sentimente atât de calde, murea lent, suficient de lent încât să rămânem doar noi doi și lumea să-și construiască, iată, o altă dimineață, îl vegheasem până în zori, nu puteam să-l las tocmai acum, în nopțile de iarnă, când nu puteam ieși să mă joc afară, stăteam de vorbă cu el, mă întindeam pe podea, el venea pe pieptul meu, aproape de nasul și gura mea, și stăteam de vorbă, aveam impresia că mă înțelege, și acum îmi amintesc liniștea aceea aproape nemărginită în care răsunau cuvintele mele și gândurile lui, oare o fi gândind cu adevărat, eu nu știu exact cât trăiesc șobolanii dar al meu, se pare, a trăit foarte mult, când eram mic credeam că n-o să moară niciodată, acum își voma ultimile clipe, de parcă nu iar mai fi plăcut, într-o noapte de primăvară am avut un coșmar și când m-am trezit mi-a venit pentru prima dată în minte acest gând, același pe care acum mă pregătesc să-l pun în practică, am visat că eram întins pe o pajiște însorită, cântau păsările, iepurii alergau pe lângă mine, bătea un vânt ușor și călduț, veverițele se urcau pe mine și mâncau nuci, la un moment dat, brusc, erau îngropat de viu într-n cavou și umbla ceva prin corpul meu, în stomac, prin piept, chiar și în lungul picioarelor, era ceva ce se mișca fie repede, și atunci locurile mă dureau, fie încet, și atunci aproape că nu simțeam nimic, am început să dau cu pumnii în pereții de beton, am început să mă agit, să țip de durere, de teamă, de groază că voi muri, atunci, din gura mea a ieșit, de parcă ar fi fost scuipat, un șobolan mort, iar eu eram din nou pe câmpul verde în plină lumină, când m-am trezit eram plin de sudoare, m-am ridicat, am ieșit afară și am privit stelele nopții până dimineață, era un cer senin de vară și începuseră să cadă stele, acum, în această cameră, nu mai este nimic și nimeni, doar eu cu el și acest foc care arde, și aerul care îmi umple plămânii și voi care vă trăiți diminețile și citiți aceste rânduri, și diminețile voastre care vă trăiesc pe voi într-un fel de care nu mai sunteți de mult conștienți și sufletul vostru care nu mai vrea nimic și primul tranvai și primul copil născut și tencuiala care cade și ușa de metal din spatele căreia privesc ei și rândurile acestea care vă citesc pe voi, și eu și el, desigur, încă odată noi, sunt ultimile spasme, a mai deschis odată ochii, și încă odată, a lăcrimat intens, a deschis și a închis și iar a deschis gura, a tremurat tare, liniște, s-a făcut liniște, totul a încremenit, gândurile, lumina și vântul, cel din urmă vânt, au încremenit, și eu și voi, taci, rămâi pe loc, nu vorbi acum, nu te mișca, nu gândi nimic, nu îndrăzni să faci nimic, m-am ridicat râzând, am deschis larg fereastra, afară era o vreme frumoasă, la radio se anunța ora exactă, prin fața blocului meu treceau oameni fericiți, șobolanul a murit și eu l-am mâncat.

„Vreau să rămân aici, prințesa mea,
ca să ne putem juca și să pot să-ți iau o stea,
sa ne ascundem prin marele castel,
soarele si vantul sa încalece pământul,
iar tu să porți pe frunte steaua mea,
să urcăm pe un căluț să zburăm cu el în sus,
prințesă,
viața mă trage înapoi,
ține-mă te rog aici, ține-mă te rog aici,
visez, visez,
va rog nu-mi luați prințesa mea.”
„Vama Veche”