Și mă sugruma atât de profund în carne acel cvartet de urlete și de ciocniri, încât simțeam că dacă nu mai fac un pas, dacă nu trec pragul mai repede voi deveni una cu pământul de sub tălpile mele, de fapt una cu cimentul.

Era frig ... mereu mi-e frig in vis. Am simțit necesitatea pasului abia atunci când articulațiile mele începeau să iasă din ciment. Mi-am repetat aspru în gând că nu vroiam să mă confund și cu piatra, că mi-era de ajuns să fiu una cu întunericul, una cu sângele, una cu toate ororile (și umorile) mele. Mi-era de ajuns? Nu, dar mă mințeam pentru a găsi urma nefericită de mișcare din mine. Și momentele acelea nu se mai sfârșeau, iar eu știam că erau în fapt doar niște clipe izolate, infime în raportarea lor la timpul care le-a urmat.

Articulațiile monstruoase au simțit că acele clipe durează mult prea mult pentru mine, căci în trecut puteau lesne să mă subjuge în tot atâtea clipe, în clipe care nu aveau însă valoare de timp, care nu aveau valoare. Simțind amenințarea și-au jucat ultima carte pe mine, în mine. Þipetele lor mă atingeau exact acolo unde le resimțeam mai profund, îmi transformau toate armoniile în disonanțe odioase, iar eu iubeam armonia. Le-am spus prea multe, le-am dat prea mult din mine, le-am coborât prea mult în străfundurile mele, le-am arătat frânturi din realitatea mea, care trebuia să fie doar a mea (!!). Și acum vor să-mi cânte in aceeași clipă uvertura și epilogul.

Le simt peste tot fiorul, le simt cum vor să mă amorțească, cum vor să-mi împietrească sângele, le simt cum râd de neputința mea și le simt cum se tem de posibilitatea pasului. Acționează lent, se întrepătrund, se cheamă una pe cealaltă, se strigă de departe prin ciment, iar eu le văd cum urcă din adâncuri. Sunt sus și totuși pot să intre în mine, pentru că am cimentul ăsta rece sub tălpi, care este chiar complicele lor în pervertirea trupului meu cu forțe, cu articulații străine de el. Iar ororile formaseră o haită care aștepta, evident, momentul oportun, clipa în care n-o să mai simt timpul.

Dacă aș putea să mă desprind, dacă aș putea să mai urc puțin, încă un nivel măcar!, îi strigam corpului amăgindu-mă. Îți dai seama ce absurd era atunci gândul! De fapt nu aveam nevoie să urc, pentru că auzeam chemarea ușii din fața mea și-mi era de ajuns să simt cum miile de fire ce se răsfrângeau din lemn mă învăluiau în abur cald. Numai că în vis am fugit mereu de uși care aveau în ele posibilitatea de a se deschide. Mă simțeam atât de bine în fața unei uși fără încuietoare, fără gaură și mă linișteam la gândul că nu aveam nicio cheie la mine, că nu aveam de fapt presiunea unei chei care să atârne de mine, care să mă lege de ceea ce ar fi putut să fie în spatele ei. Dar atunci simțeam un fel aparte de presiune, care nu era cauzată doar de articulațiile ce începuseră deja să-mi sfâșie pielea.

M-am uitat la deschizătura din fața mea și la rănile care se lărgeau din ce în ce, până luaseră aspectul unor flori ciudate împrăștiate ordonat pe corpul meu, flori cu rădăcinile în sus, agățate de cerul de februarie reflectat în ochiul de sânge care începusem să fiu. Un ochi neconturat, adică o băltoacă din care ieșeau la răstimpuri cioturi și vene albicioase, pe fundalul gri-ului cimentos și înecăcios. Deasupra ochiului se unduia în cercuri și în tăcere pânza de abur, sforțându-se la răstimpuri să se ridice mai sus decât venele care vroiau să o pătrundă. Și parcă cioturile căutau anume să se implanteze în chiar centrul cercurilor, pentru a pune astfel stăpânire pe mișcarea din ele și pentru a le da greutate. Apoi a urmat o revoltă în revoltă: aburul nu vroia să cadă, iar articulațiile nu vroiau să mă lase să mă pierd (adică să mă regăsesc). Pe același fundal se mai auzeau însă și notele orgii de lumini, făcând astfel posibilă propagarea armoniei în ființa ce pâlpâia încă sau totuși sub povara sângelui și sub biciuitul venelor. Ea simțea ca prin vis zbuciumul inelelor, căci ele dansau incă în inconștiența lor acel vals care se pervertea din ce in ce cu note materiale.