Intromisiune

Alergam; cinstit: fără grabă mergeam prin timp ca și când aș fi avut vreme, laolaltă cu toată lumea, când m-am oprit și cu obidă mare am zis sufletului meu: stai, obosit cum n-am mai văzut alt obiect în lumea aceasta peste puterile mele de mare, stai. Stai și oprește-te și minte-te pe tine însuți și minte lumea și imaginează-ți, dementule, că ești ceva, că ești cu ceva mai mult decât nimic, și mai curând varsă-ți greutatea peste lume. Falsifică, atâta timp cât urli sau încerci măcar. De ce au să fie cele ce urmează nimic? Pentru că eu însumi sunt nimic, pentru că lumea însăși este nimic, pentru că toate sunt nimic, pentru că literatura este nimic, pentru că a scrie este dintotdeauna una dintre multele încercări nefaste de a da formă nimicului. Din asemenea părinți a luat naștere nimicul pe care am să-l înșir mai jos ca pe un program de tratament al minții. Nu vă aplecați sufletele asupra nimicului care sunt și ardeți de pe acum foile pe care vi le pun în față. Nu pentru că ele ar ascunde cine știe ce adevăr crâncen, ci pentru că ele, în adevăr, sunt nevrednice a fi citite. Unul care pretinde că vrea să scrie plecând de la premisa că s-ar putea să poată și folosindu-se de un prieten mai mult imaginar pentru a-și încuraja prostia. El va aborda un gen literar dificil și probabil inexistent, pe care abia de va putea să-l justifice vreodată, iar el sunt eu. O carte dintr-o carte într-o altă carte - un fel de-a scăpa scrisului ca expresie a lașității și lipsei de chemare. Celor care n-au dat încă foc demenței mele, le ofer următoarele.
* * *

Ne cunoaștem de la începutul vremurilor, și mai mult nu valorează istoria - istoria noastră. Am stăpânit împreună formele primitive ale dobândirii educației prin dresaj, înspăimântându-ne la unison de răutatea abia descoperită a lumii, ca apoi să ne suim, cu piolete lucitoare și pinteni la picioare pe cele mai înalte, pe care le-am găsit moi și instabile, inapte de-a susține perpetua mișcare a minților, prea laxe pentru instrumentele noastre atroce.

Acesta este felul său straniu de a spune că părinții noștri se cunoșteau, fiind vecini și că astfel am fost înregimentați împreună în aceleași colectivități școlare, iar apoi ne-am ales aceeași carieră, pătrunzând în Universitate. Suntem, cred, buni prieteni, măcar pentru timpul lung pe care l-am petrecut împreună. Cu aceeași doză de îndoială, cred că am trăit bine și că mai bine nu s-ar fi putut, în sfârșit, cred că ne putem identifica unul pe altul în rândurile celor mai apropiate cunoștiințe. Abia acum, când îmi arată unde fusese mintea lui în toți acești ani, împrăștiată pe câteva foi și dischete din cele vechi, pe cale să iasă din uz, abia acum îmi dau seama că nu-l cunosc aproape de loc și nu știu dacă trebuie să încep să-l evit sau să învăț de la el. Doar pentru că-mi dau seama că nu poate fi periculos mai accept să-l mai văd și numai grație profesiunii pot să-i chestionez nebunia. În ce-l privește totul e neschimbat, ne întâlnim ca de obicei pentru a pune viața la cale și ne ocupăm cu aceleași prostii intelectuale; aș fi vrut să nu-mi fi arătat niciodată multe din “creațiile” minții lui, aș fi vrut să-l știu în continuare scutul meu împotriva tăcerii și hotărârilor pripite, omul de caracter care nu m-ar fi lăsat să cedez decât ispitelor demne de noi. De când m-a făcut părtaș, fără voia mea, căci n-am știut peste ce am să dau, la violența lui lipsită de orice discernământ, simt că mi se tulbură în memorie toate amintirile care ne leagă, trăiesc oroarea de-a fi fost înșelat o viață, alături de fascinația pe care o dă spectacolul unei minți pe care boala o îndeamnă să se creadă liberă. Am să ordonez ce am și-am să continui să discut cu el ca și până acum, am convingerea reversibilității acestei nefaste revelații, decelez substratului său caracterul temporar, cred că lucrurile se vor înscrie până la urmă într-un normal acceptabil, ba chiar că se va fi produs o mișcare înainte, iar în cea mai rea eventualitate mă voi găsi în posesia unui excelent studiu de caz. Pe de altă parte, suntem înțelepți, în vreun fel. Nu numai noi doi. Poate întreaga generație, cu toată stupizenia de care dă dovadă. Cel puțin în raport cu garda veche, care pare că-și pierde mințile dincolo de limitele pe care le propune senilitatea. De aceea va trebui să fiu extrem de atent: n-aș vrea să pun pe hârtie lucruri care, relevându-mi prostia, să pară că semnifică indolența nesimțitorului scriitor de ocazie, lipsit de cunoștința literei și de frumusețea pe care pare că o atribuie experimentul actului oricum iresponsabil al scrisului. În fine, sunt entuziast în privința acestui demers, ceva semnificativ trebuie să răsară din eforturile unui savant și ale unui nebun, scriu o carte! Dacă nu, mă aleg cu studiul de caz. Oricum, am să încep cu capitolul întâi, așa cum se cuvine, iar pentru a deborda de naturalețe am să-l las așa cum iese după prima încercare. Mâine.
* * *

Da. În timp ce privesc nediferențiat față de o vită oarecare conținutul alb al foii, îmi trece prin cap că poți să te faci de râs rău de tot scriind orice ți-ar putea trece prin cap în momentul în care ai la îndemână tot ceea ce-ți trebuie pentru scris, cum ar fi ceea ce tocmai mi-a trecut prin cap. Foarte mulți au la îndemână tot ceea ce le trebuie pentru scris. Voi încerca să scriu o carte. În opoziție cu inadecvații care încearcă acest lucru în ultima vreme, ceea ce ar trebui să mă proclame automat drept scriitor - într-atât sunt de penibile încercările contemporanilor în acest sens. Am s-o fac cât am să pot de lipsit de orice fel de prejudecăți, cât am să pot de liber gândind. Mă consider savant, mă impresionează prea puțin filtrele esteticii și prin urmare ar trebui să pot numi lucrurile, în loc să le fac să pară reflexii ale lumii mele, așa cum se poartă, așa ca un fel de scuză elegantă, adică. Aș putea da naștere unui tratat despre lume în general, conceput descriptiv, minuțios ca anatomia și aspru ca o sculptură în fier, sau aș putea să mă rezum la a povesti ceea ce văd, în stilul celor vechi ai neamului meu, față de simplitatea cărora orice recunoștință se rușinează atunci când este comandată de către nostalgiile actualelor forțe literare. Critica… Minunățiile lumii în care trăiesc… Am multe de zis despre oameni și despre lucrurile lor. Despre cum este într-adevăr o minune că omul persistă.
* * *