După ce a intrat Hristos în Ierusalim, oamenii au rămas un timp în stradă, sporovăind despre cele întâmplate, cu un ochi la gărzile Templului și la soldații romani ce se uitau la ei cu un aer bănuitor, după care s-au întors mulțumiți la casele lor. Totul se terminase cu bine și puteau să-și continue treburile cu forțe proaspete.

Fusese o zi de neuitat, dar viața avea să curgă mai departe. Se întrebaseră cum ar putea să continue această poveste, dacă ar putea avea un sfârșit fericit, după un asemenea moment triumfal, și nu știau să-și răspundă. Inima lor era împărțită. Înclinau să vadă urmând ceva sumbru, mai ales că peste tot se vedeau adunându-se apărătorii prescripțiilor cu fețele lor mohorâte.

Împărăția lui Dumnezeu părea că venise, o simțiseră cu toții, dar trecuse prin mijlocul lor fără s-o poată apuca. În ziua Floriilor, oamenii cetății și împrejurimilor se descătușaseră cum n-o mai făcuseră niciodată, nici chiar în zilele de demult, pe când se spunea că Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său. Cel puțin în acele ore, se simțiseră iar poporul ales. Și cumva încercaseră un sentiment cu totul nou, de care acum se îndoiau ca de realitatea unui vis.

Toată aura de teamă și intangibilitate din jurul prescripțiilor pe care căpeteniile poporului le vegheau cu strășnicie să fie respectate fusese vreme de câteva ore uitată, pălise pur și simplu în vreme ce omul acela fascinant care-și spunea Fiul lui Dumnezeu era în preajmă.

Fiul lui Dumnezeu! Nimeni nu mai îndrăznise să se numească pe sine așa, și totuși numele acesta atrăgea irezistibil, pentru că în adâncul sufletului fiecare tânjea să se simtă înfiat de Dumnezeu. Iisus însă îi șoca pe toți, pentru că nu se purta ca un înfiat, ci ca un Fiu în toată puterea cuvântului. Căci puterea Lui nu venea din afară, ca la proorocii de demult, ci El Însuși poruncea și cuvântul lui se împlinea pe dată.

Lângă El joaca de-a binele și răul și vânătoarea de oameni încetau, pentru că te simțeai pur și simplu bine, ai fi vrut ca acea clipă să se extindă infinit. În fața lui nimeni nu simțea nevoia să se justifice sau să se ascundă, pentru că era limpede că te înțelegea mai bine decât o puteai face tu însuți, și în asta era negreșit ceva de substanță dumnezeiască, pentru că nici îngerii nu știu gândul din inima omului.

Oamenii se simțiseră atunci liberi în alt fel decât libertatea asta ruptă în două care te ține într-o perpetuă agonie. E drept că cei ce-l întâmpinaseră pe Iisus suferiseră și un fel de apăsare, mai ales spre sfârșit, când Iisus se îndepărta și au început să-i năpădească din nou grijile.

Starea aceea nelumească s-a pierdut încet după plecarea lui Hristos din mijlocul lor și nu știau cum ar putea face s-o retrăiască. Mai ales că nu știau s-o potrivească la felul lor de viață, care li se părea, de ani și ani, pe cât de nefericit, pe atât de bătut în reguli și obișnuințe, mai abitir ca un coșciug în cuie. În ciuda stării de grație, nu întrezăreau sau nu aveau curajul să creadă într-o posibilă schimbare în viața lor.

A doua zi avea să-i năpădească, mai ales din cauza fricii omniprezente, și un ușor sentiment de vinovăție, pentru a-i fi sfidat prin exuberanța lor pe mai marii poporului. Dar în ceasurile acelea când întinseseră covor din haine și ramuri de finic pentru intrarea lui Iisus în cetate, se simțiseră cu adevărat răzbunați pentru tot disprețul, siguranța afișată și fățărnicia conducătorilor cetății, pentru răceala lor calculată și inflexibilă, inspiratoare de groază, pe care o răspândeau înaintea oamenilor simpli.

Dumnezeu e bun și milostiv și iubitor și nu un obiect al groazei, înțeleseseră ei fără putință de tăgadă. Îi văzuseră pe farisei și cărturari, pe saduchei și arhierei descumpăniți, incapabili să simtă bucuria aceea care invadase mulțimea și făcuse din ea un singur trup, o singură voce și o singură inimă.

Ceva cu siguranță însemnat le lipsea acestor făcători și desfăcători de lege, dacă nu au simțit prezența lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și lor, celor ce trăiseră din plin bucuria aceea, le lipsea ceva important, pentru că încet-încet ziua care tocmai trecea se transforma în basm, și ei începeau să-și recapete mișcările rigide, șovăitoare și temătoare, grimasele și prefăcătoria ce păreau un mijloc de supraviețuire într-o lume în care Dumnezeu se ascundea în spatele legii, iar legea se multiplica la infinit în prescripții făcute de oameni.

La căderea nopții, pe când ierusalimitenii se adânceau în visele lor întretăiate de o lumină roșiatică-subțire, Hristos, care nici de această dată nu a putut fi prins de gărzile Templului, se ruga în afara zidurilor cetății pentru cei ce aveau să-l trădeze, să-i ceară răstignirea și să-l batjocorească în timpul Pătimirilor Sale, ale căror zori începuseră.