agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 42917 .



Levantul
prose [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mircea_Cãrtãrescu ]

2006-05-18  | [This text should be read in romana]    |  Submited by error



CâNTUL INTâI

O, Levant, Levant ferice! • A ta soră, Zenaida • Se vărsa umbrirea serii • Cînd plînge filomela • Iată sară se-ndesește • E Iaurta chiorul, spaima apelor dîn jur de Zant • Ești ingles ? • Of, Zotalis, biet Zotalis! • Þaruki ipaluki • El vedea un nor de sînge • Manoile, cum te plîng!

, -JL-loai
.Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper și scorțișoare, Părînd piepteni trecuți molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simțiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn, De cînd sunt deștept pe lume, de cînd știu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloșită a poporului meu stare,
Preste care lupi și pardosi s-au făcut stăpîni deplin Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!" Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pîn-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc și miniu, prin lucire de turcoază. Tînărule, a ta față îmi apare străvezie, Gemetul ce scoți e oare de amor sau de mînie, Mîna cu inele grele și cu petre răsucite Pe jungher sau pe șold fraged va voi să se invite ? Ah, pe junghiul Și degrabă, căci tiranii încă rîde Conjurați de arvaniții cu a lor turbane hîde, încă mai jupoi țeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor brațe, încă țara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te așteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimește, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zărește I se pare cum că Hero vie s-au împelițat Să-l aștepte iar pe Leandros lîngă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, și perfum, și-nțelepciune Ce primit-a de la grații, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frînca are dinți de boabe de sidef și ochii verzi; O chirghiză face-n piață mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar tîrgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de șiraz De-ar rămîne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cînt zulufii negri, sînurile nesătule Și sprîncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufașă dar e dulce și-are ciucuri la botfor;
Neagră este egipțianca, ca o noapte de iubire,
Se topește în desmierduri, gungurește în delire,
Arde și se-ncolăcește ca o viță pe arac
Pe un boi de june mîndru; talianca e un drac
Ce te-nșeală și te vinde și se uită numa-n punge
Și ibovnicul își pune la răscruci de te împunge;
Sîrba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin
E sfioasă ca și ciuta, după ea cu toți suspin.
Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii
Și se face maică blîndă într-un schit de pe pustii;
Multe flori sunt, dar puține rod în lume au să poarte,
Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe,
Multe sunt femei cu ochii neguratici și codați:
Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpați.
Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă
Pîn' la gleznele ivite sub șalvarii de mătasă,
Pîn' la imineii d-aur și cu vîrfuri răsucite,
Fața-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite
Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcați;
Gene grele și-ncurcate, pași mărunți și cletinați.
Inima-i se duce-n taină dup-al țării beizade,
Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viața e,
Fiul cînelui ce țara o mînca și-o bea la masă
Și curvarul mahalalei ce din răotăți nu iasă.
El e ghimpele ce-n sînul Zenaidei, rotunzior
își făcu sălaș ca furii.
Dar, efendi narator,
Cam grăbiși cu diegesis și te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lîngă cîrmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scîrmă.
Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, și mii
Cornulețe scot din valuri insulele fumurii.
Pe rotunda de lemn cîrmă vezi un mugure că crește
Și o coadă cu ghimpi palizi din obadă să ivește,
Și în vîrvu-i se desface un boboc ca de rubin:
Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.
El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază,
El umbrește cu văpaia-i apa care schinteiază,
El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:
Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.
Gul arzînd în alizee și picîndu-i focu-n golfuri,
Desfoindu-se pe insuli și pe case și pe corturi
Zugrăvînd cu aur boturi de caice pe cleștar,
Punînd sînge pe tăișe, iar pe sîni enibahar,
Gul vestind cu spuza-i țara împăratului biulbiul:
Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moșul.
Manoil intră-n cămară și luă peana despicată,
O vîrî în călămară ca în inem-o săgeată
Și cu rumena cerneală ca un sînge scrise: „Odă
La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă".
Șterse; scrise: „Eleghie la mormînții din străbuni,
Pentru ca să se vădească jalea tristei națiuni":
„Cînd plînge filomena în crîng de rosmarine
Și gîrle.se-ncrețesc, Insecta chiar cînd cîntă sub razele divine
Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire
A patriei nevoi,
Și-o mare fulgeroasă îmi crește în simțire Umblată de strigoi!
10
Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere
Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mîngîiere
Și un mai mult folos Decît în cîmpul verde smălțat cu floricele,
Al terii mele plai, Decît în portul dulce cu ii și testemele
Al junelor bălai ?
Ai zice că din ram Valahia e ruptă
Dar vai cît te înșeli! Că astăzi sînu-i fraged de ciocoime-i suptă
Și-i plină de mișeii! Ce-ai fost odat, o, țeară, și ce-ai ajuns acuma
Supt talpa din Fanar, Că-ți tremur copilașii și crud răcnește muma
Și grecii n-au habar.
Pe dalbele mormînturi eroilor din vreme
Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu și Mircea-vodă geme
Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare
Și pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănîncă acuma din sudoare
Bacalul ciocoit!
Te scoală, Brîncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ți aduci

De Caton și de Brutu cu acvilele-n mîne,
De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă
Cu vremea s-a schimbat Și în rumân romanul mutat au fost de soartă
Și e viteaz bărbat!
Sus, nație robită, femeie lăcrămoasă,
Mormînții se deschid Și ies fantome nobili dîn umbra fumegoasă,
Ce secolii desfid. Sus, sus cătați la dafini și la neatîrnare
Și ca cumpliți paradoși Mîncați în colții aprigi și zgîriați în ghiare
Tiranii scrofuloși!
Stăpîne, care-n ceriu aburci pe tron de raze,
Pe scaun de argint, Mai dă-mi atîta viață să văz ca în extaze
Balaurul perind, Să văz un popol mîndru în țeara mea ferice
Și ochiu-apoi să-nchid, Și duhu meu va rîde precum o pitulice
De dracul apatrid!"
Iată sară se-ndesește și acopere Elada Iată stele-n mii de colțuri, galbene ca limonada Cum își varsă cupa-n marea de mercuriu și de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moschee Și pe valuri se lățește ca o pleoapă pe cornee, Ca o geană de cadînă pe-un obraz de isihast. Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast. Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă, Pe catarturi de barcaze grunji de aur se desvoltă Și-ale pînzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari. Marea linsă e ca sticla, ceru-i de mărgăritari. Mai ca ziua luminează negura de praf de stele, Dă din ghimpe scorpionul, cloșca face temenele, Ursele lucesc ca petre fără preț într-un sipet, Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet. Insuli doar cît vezi cu ochii. Sgomot face numai luna Lunecînd pe roți dințate ca Fecioara în coluna D-orologiu pre cînd iese în fereastră cu un prunc. Stele-n val și valu-n stele dopotrivă se arunc. Manoile, fruntea-ți mare de poet pe pergamente A căzut și potolite-s zbuciumele. Oriente, Cînd văzut-ai în Edenu-ți un mai nobil ipochim ? îl trezește-n zori cu spaimă creștinatul Ibrahim: — Scoal', efendi, te deșteaptă, că pirații ne-nconjor: Vin asupra-ne în barce și în prima-i capul lor, E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant. Zece mii de galbeni face al său cap aci-n Levant. Orișice caic el pradă, fundu-i sparge și—1 scufundă, Echipajul de catarturi e legat și se afundă. Manoil ieși pe punte după ce-n sileafuri puse O mîndrețe de pistoale ce dîn Londra sunt aduse. Ele au pe paturi fildeș iar pe țeve flori de-argint: Oh, amar de cel pe care Manoil l-ar fi țintind. Patru barce lungi din pupa tot venea pe marea lină, Zece iatagane-n prima sticlea groaznic în lumină.

Cîte zece fesuri roșii se mișca în ritm de vîslă
Și orice lopată lungă e înfășurată-n pîslă.
Palicarii de pe punte se dau după cabestane,
Cremenea pe pusei o-ncearcă, se închină la icoane.
în caic matrozi sunt șapte iar pirații-s patruzeci:
Nici o pînză-n zare, nime. „Ah, perduți suntem pe veci!'
Þipă jalnic Ianis musul. Singur Manoil e calm.
El contemplă răsăritul de pe apa de napalm.
Puscele pornesc să tune și pirații să mugească,
Cruci și-anafuri se-ntretaie, mume se batjocorească,
Se-agăț ancore-pisică de parîmi și bocaport
Și pirații sar pe punte și în vîrv de spange-i port
Pe toți cei rămași cu suflu și îi leagă-n leasă groasă
Ce-mpletită e din fire de frînghie de mătasă.
Porcii sunt niște Adoniși, e măgariul om cu minte,
Tigrul e gentil ca mielul și nu are-n gură dinte,
E năpîrca rîmă oarbă, cioarele porumbi codați
Lîngă șchiopii, ciungii, spinii și gușații de pirați.
Ci sunt muchelefi pirații și sunt dulci precum e turta
Lîngă cruntul gîde-al mării, lîngă groaznicul Iaurta.
El cu doar un ochiu-n frunte ca Ciclops a lui Omir
îi cad lațele mînjite p-antiriu de serasir,
Lațe roșii parcă brînce sîngeroase el și-a șters.
Troznesc blanele de seînduri pe sub pîntecosu-i mers.
— Ești ingles ? răcni Iaurta cînd zări pe Manoil Și îi puse-n gît hangerul cu plasele de morfil.
Ia să-mi spui acuma mie ce simțește floarea ierbii Cînd s-apropie cu nara căprioarele și cerbii?
— Ea se lasă rumegată și se bucură ferice, Fiindcă știe că la anul capul iar o să rădice.
— Cîine!-acuma să te lepezi de ai tăi. Remîi cu mine Și ne-nvață ca să tragem sacalușurile bine
Și să nemerim cu tunul de cireș caic, barcaz,
Că de nu, îl pun pe Spiros să te prinză de grumaz.
Liniștit privi rumânul pe tiranul său în față:
— O, prea jalnice Iaurta, să mai am eu nu o viață, Ci o mie vieți în mine toate pline de răsfăț
Tot le-aș da curînd de dragul drăgălașei libertăți. Nu-i un bou să tragă omul înhămat și înjugat La cel plug ce cu rușine de străin este mînat, Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moșunoi, Nu-s inglez, rumân îmi spune și să mor rumân eu voi.
— But you speak perfectly English, zise grecul minunat.
— Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat.
— Cambridge ? zău ? nu minți tu oare ? Și n-ai cunoscut cumva Un studinte grec cu ochii și gurița de tetrea ?
Douăzeci de veri el are și-i al meu copil iubit Pentru care prad Levantul din apus în răsărit.
— Are pruncul tău o pată pe obraz, lîngă cercel Ca o stea în patru colțuri ? Are malotea ?
- E dr Of, Zotalis, biet Zotalis, conțaki-mu!
— Mi-a fost
Drag tovaroș. împreună învățat-am pe de rost Tot ce scris-au lordul Bairon, și-ntr-un ceas de izaltare Frați de cruce ne făcurăm și jurat-am cu glas tare Ca să izbăvim Elada de sub turcii desfrînați I să scoatem la lumină patria de subt Carpați.
— O, țaruki! răcni chiorul cu o patimă nespusă.
— Și paluki! șopti mîndru Manoil, ce se perdusă In visări lila ca umbra linguriței pe șerbet:
El vedea un nor de sînge preste-ntinsul vilaet. El zărea dîn mii de unghiuri a Eladei neferice Cum se mișcă ca o mare, cum se-nvolbură ca bice
D-uragan, de ploi, de tropot, cete-cete palicari.
El privea cum snopi de lăncii sunt purtate de măgari
Și în clinchete de săbii și-n foșnit de fustanelă
Și-n cruntare de ochi aprigi vine oastea cea rebelă
Zbuciumată ca torenturi ce din mii de petre cad.
Caii au argint pe frîne și împroașcă stropi în vad.
Muntenegrii cu țepoaie se azvîrl în foc ca demoni,
Croații cei cu zer în plete preste luncă sunt heghemoni
Și-așa seceră asabii din genunchi și din gîtlej
Cum retezi bostanii putrezi de pe stafiditul vrej.
Ce vuire, ce urlare, ce urgie! Cad spahiii
Retezați din brîu de coase în vultoarea bătăliii,
Năclăiesc în sînge cioturi miralaii, rag avan.
Zdrențe-zdrențe zbor prin ceriu rămășițe de Coran
(Zugrăvite sunt cu aur literile, dar ce mint)
Se cabrează armăsarii pre sub nori de mărgărint.
Tropotind în tropot mare vin bulgarii groși la vînă
Și cu șerpi de mușchi pre spete, că lucrează în grădină
Tot plecați pe roșii grele și pe-ardeii grași buluc:
Cu aracii tari de piersic miruiesc pre bașbuzuc.
„O, Alah, Alah!" s-aude-n tînguire de tulumbă,
Cînd dodat, pe cînd în slava luna pune mare umbră
Și lumină ca dulceața de naramză cade-n glod,
Se aude glas de bucium și bătaie de zăvod
Și din codru miriade ies valahii, ies șoimanii
Călărind nu cai, ci pardosi pre subt flăcările stranii
Ale înstelării grele de pe ceriu-ncovoiat:
Ei dărîmă corturi mîndre de gevrea și fir brodat,
Ei sfîșie marțelinul și pun foc: cu fețe roșii
Fug cu groază bairactarii, se înăbușă leproșii
Lîngă carele cu bivoli, încărcate cu huzmet.
Se pîrlesc chișițe-n spuză, taie-n pîntec un stilet.




Fug periți de groaza morții, cu șalvarii la genuche Pre cînd vine, vine oastea rumânească, ca o muche De hanger arzînd în soare, ca și colți de leu turbat: Pînă-n zori plecă Balcanul capu-n fața lui Carpat.
... Năzăriri de suflet nobil. Manoile, cum te plîng! în poema mea bizară ai pornit cu pasul stîng. Mi-e să nu îți perzi simțirea dac-ai ști ce se urmează, Dac-ai vede că periplu-ți nu-i decît o anabază, Dacă ai afla că soarta-ți e doar una de papir. Odiseu cel din vechime nu știa cum că Omir Ticluise vicleșuguri ce crezu că el scornise Și că tot el pețitorii la fămeia lui trimise Și că el grăia prin gura-i și că nici un fir dîn păru-i Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i. Te visez, te-aud, te cuget: țeapăn îmi apari acum Ca dagherotipul morții relevat de-un zeu în scrum. Pot să fac orice din tine, să te-nalț sau să te nărui, Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpîn pe adevăru-i. Insă cum mi-am pus în minte ca să trec la epopee Și din moarte foi uitate să desfac o orchidee (Chiar de-ar fi o nălucire într-un glob de halima) Și să fac nemuritoare-o dăltuire în halva, Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui ? Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i.
CINTUL AL
DOILEA
Borges, ce-i mai zic și înger • E un colț de stîncă șuie • Un cap d'operă de cină • Păsărică obidită • De sorbești tabac ești rege • Manoile, spune mie d-unde neamul tău se trage • Floare, floricea • Manoil jungherul scoase • Bravilor, pestriț și felurit e pămîntul • O, patrie, știu că lumile-s praf • Trei călugări în sutane
Borges, ce-i mai zic și înger cu aripe de argint, Cărui mumă-i fu oglinda iară tată labirint, Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare Toată Sfera, orizonul dîn hotare în hotare, Ce punea în stihuri stînjeni de pămînt cu iarbă, pom, Căși, grădini și-ogoare mîndre, cum visat-a Rene Thom Să închipuie pîn linii drepte, curve,-ntrolocate Lucrurile lumii cari-s zugrăvite-n nestemate. De-aș versifica Levantul, umilitul lor discipul, Eu, un scrib ce nici o rază nu-mi încondeiază chipul De la steaua Inspirare, aș muri de fericit. Val cu val și nor cu nour dulce l-aș fi zugrăvit. Dar nu poci. E umbra umbrei scrisu-mi și n-am cui să cer
Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre. Decît ție, Musă! Aide, mai îndură-te odat!
E un colț de stîncă șuie ce de valuri e mîncat.
Trei smochini prefir dulceața fructei grele ca și sînul
Preste un ruin în care își făcea cuibar păgînul
De Iaurta și cu hoții, blestemați de zei și oameni,
Căci urît ești ca și fiara de cu fiara te asameni.
în vechime ce nu știe nimenea, nici pedepsitul
La hrisoave, își făcuse cu chilii umbrite schitul
Trei călugări ce plecase de la Atos cu rușine
Fiindcă altul îi pîrîse că creștea în curți găine
(Ci să știe că la Munte Aghios să pnimești
Parte femeiască este groaznic să păcătuiești,
Chiar și parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiți, bătuți cu petre, dați afară de pîn slujbe,
In ostrov se apucase, cu nivele, șpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaștrii Mâmon, Behemot și Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieșind lin și lung din mare,
Drept pe raza-i, preste ape, se ivește arătare:
O muiere-n văluri large pășind leneș pe cleștar
Ca o mînă de domniță-ntinsă în agheasmatar.
Ea pășea pe ape ca pe punți bătute-n solzi de aur
Și venea în urmă-i blînde o licornă și-un țintaur.
Drept spre schit pășea. Trei barbe să iviră din ocniță,
Trei șiraguri de metanii să ciocniră cu clinchiță
Și „Barcaz să fie oare cu cearceafuri de mătasă
Se-ntreba — sau o rotundă, dulce-n umere mireasă ?"
Au de ce rînjea muierea ? Și ce slabă pre subt iie!
Numai coaste și ciolane, iar în dreapta o lucie
Coasă geamănă cu luna la-nconvoi și la argint; Nu-s țintaur și licornă, ci aspidă mîrîind Și, cu pintene de zale, cu de papagaie plisc, Cînd cocoș și cînd năpîrcă, un turbat de vasilisc. Hîrști, Mamon și hîrști, Behemot, hîrști, căzu și Valafar Dar sculară fără capuri, și pe-al mării icosar O porniră după doamna înecaților, clătind. Iar în urma lor subt ape străvezii se văd suind Grele galioane putrezi, scufundate goelete, Caravele și feluce, toate pline de schelete Galben schinteind în lună, flotă grea de nenoroc. Trăznet lung ca un balaur puse flăcări la mitoc.
Zice-se. Fapt că Iaurta îl pofti pe Manoil Ca să îi cinstească masa-n ruinatul peristil. Zile trei tot robotise Idolon harapul care Cu o paceaură grasă îngrijise de mîncare Iar acum cu buze groase mustăcea satisfăcut: Un belciug în nas, de aur, purta negrul încrezut. Stau în jur de mese lunge toți pirații suduind Și înfulec ca vierii, cu mînece se ștergînd, Hohotesc și latru Mavros, Nicodimos și cu Iorgos P-un cap d'operă de cină, margaritas ante porcos: Căci zăreai, subt maioneza străvezie și-nspumată, Icre de chefal cu boaba mărgărint și marinată De stavrid în taleri lunge ciocănite-n cositor. Crapi tăiați pe lung cu solzii ca de sticlă, ce se-omor Grecii după ei cînd burta albă-i plină de stafizi, De lămîie de Messina au în jur felii limpizi. Purceluși umpluți cu-alune, care pielea le-a crăpat Au piper și-enibaharuri pe spinare și pe lat, Conjurați de chifteluțe cu mărar și hasmațuki,
Þelină ce face s-arză ochii negri care țuchi-i,
Ghiudeni, trandafiri, ridiche în felii alb-roz, cu sare
Care face să se ducă vinul pe înghițitoare.
Coșuri de răchite poartă cozonacii grei cu nucă
Și cu mac, alături melcii fierți pe frunze de lăptucă
Roșesc galeș ca fecioara care mîna-i pui pe sîn.
Brînză de burduf cu chimen ce se ține în chersîn
însoțită e de ceapă cu cămașa ca de steclă
Și de cidru ce cu spume ți se suie drept la meclă,
De îți vine-a pune mîna pe cosor și de-a tăia.
Se fărîmă-n pulberi umezi calupi aspri de halva.
Sunt dîn loc în loc pe taleri, lingă sfeșnice ce ard,
Ananași grămezi și struguri ce miros a mosc și nard,
Tămîioși și țîța caprei, portucale sunt și gref;
De de toate avu grijă bucătarul muchelef.
Intre vrafuri de clătite rumenite cu mult har
Și umplute cu migdale, lisă și rodozahar,
Trei butelci de răfioară trase-s care încotro.
Ele poartă vin de Chios, de Madera, de Bordo.
Ce folos! Tâlharii cîntă, toarnă vinu-n păr și strigă
Și înfulec sarailia cum mănînci dîn mămăligă,
Mînc măslinele cu sîmburi și lămîia ca pe măr
Si-ncrustează-n masă literi: numele fămeii lor.
într-un timp i-apucă plînsul, smulg basmale de pe capuri
Mănînc margine de străchini în măsele, înghit hapuri
(Leac de dragoste) și-apare din senin un sirtaki:
„Of-of-ooooof!", așa cîntarea Ghiorghi știrbul o porni:
Păsărică obidită
Ce oftezi și te jelești,
Mult amar lăcătuită
Dupe sîrme nefirești,
Cănăraș cu cioc de ceară Și cu ochii de mărgean,
Care în oricare seară
Cînți cîntare de alean,
Mai ferice ești ca mine,
Tu cu fulgii cilibii, Zieu că aș schimba cu tine
Să poci eu, fie ce-o fi.
După sîrmele de aur Eu aș fi prea fericit
în alcovul ei să-mi faur
După chipu-i, chip cioplit,
Să o sorb cu ochișorii
Tolănită pe divan: Cu obrajii ca bujorii
Bea cahvea dîn filigean.
Să o văz mereu ca tine
Mi-ar părea cum că visez: Of, îi șade-așa de bine
In șalvarii de geanfez!
Dinții mărgăritarele
Și ochioasă ca un cerb,
Buzișoare micșunele
Carele mă fac să ferb,
Iar sub iia străvezie
De ca abur borangic
Cu doi globi de păpădie Eu asemăn sînu-i mic.
Căci n-am eu putere, lele, Să-ți zăresc cu ochi șiret
Þîțișoare bourele
Cu gurguie dă șerbet ?
Dar așa, sărman dă mine,
Umblu-n cîmpii de mohor
Pînă nu mai știu de mine, Pînă mor, agapi, mor!
Fie-ți milă, mă primește
In zăbrele cănăraș, Fie-ți milă, mă hrănește
Cu mălai și arpacaș,
Și-o să-ți ciugulesc ferice Boabe dulci din palma ta
Cu inele vinitice:
Ametist i peruzea.
Și-o să uit dă tot, dă lume
Și-o să-ți cînt mereu d-acu
Cum nu s-a cîntat pă lume, Psihi-mu, agapi-mu!
Prăbușiți subt mese furii bocea după Penelopi,
Eufrosa, Filofteia, Elenușa, Caliopi
Ca motanii cei dîn fabuli încizmați cu scîrț și pinteni.
Doară hîdul de Iaurta și Manoli era sprinteni.
Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane
Ca și visuri de mărire în gîndirile cei vane,
Ca o șoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pîn' la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare,
împănat apoi cu opiu, aromat cu cuișoare
Iară fumul lui de aur pîn parfum este trimis,
Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbești tabac ești rege
P-un ținut fantasmagoric unde cheful tău e lege,
Unde de voiești și tronul ce-i în ceruri îl cîștigi,
Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi
Și îi jefui elefanții, preste mări ești heghemon
Și te-asemuiești ca fală cu Lixandru Machedon.
— Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Și ce oameni mari într-însul cu vîrtute și curage Au eșit ? — grăi Iaurta tot scobindu-se în dinți. Visător plecă românul ochii negri și cuminți:
— Se întinde o cîmpie pre subt poale de Carpați, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudați, Acolo trăia ferice, dîn caval cîntînd la turme.
Dă la ei pă-ntinsul terii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înțelept le fuse Dechebal, viteazul rigă, Ci săraci era și mîndri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulțumiți. (Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiți, Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădește de citești în almanacuri.)
Dar în meazăzi rîmlenii, neam ce preste tot pămîntul
întinsese stăpînirea, își făcuse-așezămîntul
Pîn-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian,
Ce la mii de leghioane duc le fu și căpitan.
Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase
Și cu Dechebal vestitul foarte-amarnic să-ncleștase
Și bătu rîmleanul dachii cu căciulă și opinci.
Se făcu din nou bătaie la văleat 105.
Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheață
Ca să treacă lunecușul preste Dunărea măreață,
Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor
Și-i dădu poruncă aspră, bătînd foarte din picior:
„Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică și bună
Ca să treacă sila-mi toată pînă-n Dachia nebună
Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ți dau răgaz
Luni atîtea, zile-atîtea, începîndu-le de az."
Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, și iar
Ziua o lua da capo, istovire în zădar,
Pînă ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor
Pre soția sa, ce-o plînse mai apoi cu-amar și dor
Și rîmlenii cînd trecură auzea dîn peatră glas.
E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas!
In resbel pent-au dachii cu-a lor rege. Insă totuș
Le rămase sate mîndre și pe Argeș, și pe Trotuș
Pline de muieri ce-n iie nurii-și învălea sfios.
Se uita cu jind rîmlenii la trupșorul lor undos.
Și mirese cu cătane nunți porniră mii și mii,
Pruncușori apoi născură mai cu zecile de mii,
Pînă neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărîm.
Da, Iaurta, frățioare, noi ne tragem de la Rîm!
Iar apoi, un Mircea, Ștefan, Þepeluș, Michaiu Bravul
Rădicară ungureanul și munteanul și moldavul
Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peșcheș.
Și, precum totuna este Pachistan și Bangladeș Noi, valahii, fum totuna în Moldavia,-n Ardeal Și acilea,-n Rumâneasca Þeară, ce mi-i ideal.
— Zi-mi ceva pe rumânește, agrăi din nou piratul Ascultînd cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.
— Uite:
Floare floricea, Dulce micșunea Gheața se topește, Trupușoru-ți crește. Vara de sosește, Florioara-ți crește, Inima-mi topește. Toamna de sosește, Ea se veștejește.
Dorul floare n-are Și nu stă la soare. Da ziua de crește, Dorul mă lovește. Vara de sosește, Dorul mă muncește, Inima-mi topește. Toamna de sosește, Frunza dezvălește, Doru-mi înflorește.
Floare micșunea, Atunci aș pleca,
Codru-aș apuca Și m-aș depărta Pîn-la marea mare, Dincolo de zare, La curțile dorului, Poarta curcubăului Dîn spinarea dulfului...
— Cum ? aiasta-i rumânește ? păi atunci și eu sborăsc, Și parintili a meii-s din militea-arămănăsc,
Mușat grai... dar eu sunt grecos... eu la Atos mă închin,
— Nu ești grec, laurta frate, ci armîn, valah deplin, Brav valah pîn simțimînturi nobili. Uite dreapta mea. Și-i întinse dește albe preste grunjuri de halva. Zbierau „Ura!" și „Trăiască!" palicarii cei ciufuți Cum răcnește lung fămeia de vei vrea ca să o cruți
Și încinse danț ca diavoli; Manoil jungherul scoase
Ce-nvălit avea oțelul în jurube de mătase
Și crestă încheietura lui laurta. Dar, miracul!
Nici un bob n-au curs dă sînge în adîncul receptacul
(Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dîn porfir
De trecea pîn el lumina ca prin strai de serasir),
Ci un glob cît o naramză purpuriu întunecat
Răsări dîn scrijelire și-n văzduh s-au ridicat
Și în mijlocul cămării ca o icră el zvîcnea
Arzînd cald în svonul acru, veșted, de meterhanea,
Și în icră să-nchegară oase, zgîrciuri de copil
Și un făt dășchise pleoape în spăimosul peristil.
Străveziu era ca puiul de năpîrcă-abia fătat,
Avea limba dăspicată și-ntre ochi un bob de-agat.
Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare
„Lefteria", ce-n grecește însemnează „Neatîrnare". El beșica cea dă sînge sparse; se întinse drept Și rosti în stihuri nobili și cu mîna preste pept Astă cuvîntare (milă, cetitor, acuma-ți cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Sunt, e drept, dar de rumână, eu grecește abia rup. îl citii pre George Ștainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tîlmăcin. Cam plată dau o versiune, iacă. Nu sunt fragi ție dragi să-i înghesui în buiacă):
Bravilor, pestriț și felurit e pămîntul
Pe ciocul berzei lucește soarele de aur și pe solzul păstrugăi
Prețioase sunt plantațiile de curmale
Dulci sunt ochii armencelor.
Cetăți durate din piatră de rîu se înșiră pe rîurile albastre
Păpădia desface floarea sub norii de bumbac
Și un gîndăcel auriu îi suie tulpina.
Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.
Bărbați, sculați-vă din adormire! Nu auziți glasul de leu al trîmbiței ? Nu simțiți în nările voastre mireasma libertății ? Corăbiile ce s-ar face fără vînt în mijlocul mărilor? Ce îi priește omului înlănțuit ?
Dar cînd suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre cu aripile
întinse
Și roșii de amurg
Dar cînd prizonierul este eliberat sufletul lui se înalță
Și vede culorile lumii. La arme, eroi, la arme!
Nu ascultați glasul luxuriei
Nu tînjiți după îmbrățișarea femeilor
Nu beți vinuri dulci și nu dormiți în pat moale,
Ci jurați cu toții să adăpați floarea neprețuită a libertății
Ce se adapă cu sînge.
Amară să vă fie înghițitura cît tiranul se mai bucură de viață
Urîtă să vă fie femeia cît mai este o moscheie-n Elada
Și viața voastră să se numească disperare.
De ce să tremurați ca oile ? De ce să fiți înjunghiați ca vierii ?
De ce să vă opintiți ca bivolii în jug ?
Sculele lor de preț, șerbetul lor și tutunul lor sunt furate
Femeile și băieții lor sunt frații voștri
Pînă cînd să le mai pîngărească ei sufletul ?
Ei scuipă pe sfintele icoane spunînd că sînt idoli
Ei spun că moaștele sfinte sunt oase
Și că marele Othon este un bastard, un copil din flori.
Ridicați jungherul împotriva lor, palicarilor!
Deci, copii, fiți demni de raiul lumii, scuturați cătușa
Tăvăliți-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică
Trăiți pentru libertate și muriți pentru libertate!
Nu șovăiți cînd auziți chemarea!
Nu mai fiți robii turcilor desfrînați! La arme, la arme!
Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa. Seara se-ndoi pre dînșii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleștaruri și schinteie-a unui vas Și îi coperi cu floarea ca un greu iconostas. Scoase junghiul și Iaurta, ce plăsele-avea de sîrmă De argint cu chiparoase de rubin, și-n vînă-l scîrmă
Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil; Ci din vînă suie-n grindă copăcel de trandafil. E sistema cea de vene și artere-a unui trist Serafim cu carne d-abur și cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată... în văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată. Este geniul bun ce veghe venitorul Româniii Care trîmbiță izbînda și-și adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc. Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:
O, patrie, știu că lumile-s praf
Că însuși cosmosul e pulberea din urma copitelor
Dar ochii omenești te văd frumoasă.
Ești ca o fetiță care și-a pus în păr un lanț de margarete și untișor
Și care privește umbra lăsată de nori pe pajiște.
Dar unde, unde e gloria din trecut ?
Crede-mi amorul, dar crede-mi și rușinea.
Ruinuri, sfărîmături de zid pline de licheni și morminte
E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.
Și slove de hrisov.
Azi neamul tău are fruntea adînc plecată
Și nu de înțelepciune, nici de bătrînețe.
Azi fericit e cel care nu înțelege.
Mereu între două epoci, între două imperii
între două stări de spirit s-a aflat neamul meu fenat-nefencit.
Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranța.
si el cunoaște voluptatea supunerii, beția robiei. Azi chiar eroii sînt resemnați, letargici.
Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut
E străin, are obiceiuri orientale
Și-a adus din Fanar năravuri scîrboase: are giuvani și hetaire
Parcă sînt femei toți curtenii lui, grecoteii-n brocarturi, vapeluri
Parcă sînt lupi și rîși zeibegii lui
Parcă sînt fiare, lighioane tufecciii.
Și ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce tîrguri pustiite!
Ce copii trențăroși pe drumurile de glod!
Și case strîmbe, și biserici dărăpănate!
Și învățați care abea știu buchile!
De-ntrebi pe țăran ce-i patria, el începe a plînge.
De-ntrebi pe meseriaș se încruntă și tace.
De-ntrebi pe negustor, îți răspunde pe altă limbă.
De-ntrebi pe boier îți rîde în obraz.
Și țiganul e rob ca vita, și pămîntul nu dă rod.
Popor al meu, unde îți este maturitatea ?
Neam al meu, unde îți este curajul ?
Ridică-te, alungă fanariotul
Prefă în marmură cărămida de bălegar.
Tu ai un viitor de aur
Tu ești un neam însemnat.
O, patrie, eternitatea e cît ai clipi
Și totuși mi-ești dragă și-mi place să vorbesc despre tine.
Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajiște.
Copila ce rîde la soare cu dințișori albi. Cred în tine, în ciuda restriștii de azi. Știu că vei fi tu însăți din nou.
Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste șire. Se deschise dodat poarta și în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lîngă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba și făr' de cap. Sînge le curgea din gîturi preste mîne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbure și stranii Iar pirații căsca ochii și cădea în brînci, pe spete. Preste mare,-n cadrul ușii, pășea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în dește scrisă-n zid chinle stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina", și în foșnetul sutanii Se întoarse și plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriașă, iataganul de mătasă. Un licorn și un țintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pîn' la orizon. Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.
CâNTUL AL TREILEA
Știu că e zădărnicie • Xante, dulce plăsmuire • Scrisoare de la Iancu Aricescu • Lupul și alte lighioane • O beșică mare cît cupola de la cășile lui Vodă • Am rămas singură în pavilionul de vest • Diable! Mais c'est trop ! • Somn, tu domn al neființii
Știu că e zădărnicie tot ce-n lume amușină, ' Că sunt una Lionardo, Tassu, Șecspir și Mușină Și sunt una cu milogul de la uși de mănăstiri; Deșertarea deșertărei și-amăgiri de amăgiri. Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tîmplarul Taie-n lemn și-i zic „fereastră"; iar ce face condeiarul Cînd „fereastră" scrie, este oglindit de oglindit. Munți de steclă, regi de sfoară, vieți de vînt, mări de sclipit. Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceste: Mii de ani de-ar ține-o floare, de apoi se veștejește E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
Dragostea e nostalghie și puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: și așa mi-i sete,
Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună și formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri și aramă,
Scoici, ștergare, pruni sau nouri, și nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde crește-un leandru, poate un atom dintr-un gîndac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu cînd scrisa-mi și așa deșartă este,
Cînd s-au scris cîndva de Amlet și s-au scris și de Oreste
Și nicicînd eu pre aceștia n-oi putea a egala ?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar cînd nu am nici o carte și s-ascult cîntări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și un geniu mi s-arată și îmi pune-n mînă peana:
— Lînced muritor, salvează-ți viața ta, închide geana
Și deșchide-o într-o lume ce așteaptă s-o moșești!
Zante! Dulce plăsmuire unei minți urieșești Stîncă verde conjurată de aprinse valuri șir Cum un filigran de aur conjurează un safir In inelul ce un pașă dăruiește unei hure... Liră d-aur azvîrlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiți și meduzi Și în loc de lighioane dulfi codați, murene cruzi. Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil țintea privirea cătră golful cu prelate Și cu sute terțarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori, Dîn bomprese pîn' la pupa de corăbii grămădite
în oval de valuri roze cu crești limpezi de pirite.
în bărcuțe, grece june duc urcioare pîntecoase
P-al lor creștet cu maramă; le țin brațe unduioase
Care parcă Prețiosi le picta în acoarea:
Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.
Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele,
I-ncongior copii de suflet cu chisea și narghilele
Și o roabă gîrbovită însoțește-n tîrg de stridii
Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i șal de Indii.
Pre un dîmb de albă cridă căși tot albe și ca zarul
S-arcuiesc sub orizonuri; lîngă cheiu e bazarul
Unde turcii și veneții pepeni galbeni tîrguiesc,
Pehlivani dansez pe funii, alții săbii înghițesc...
însă uite! mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru
în mahon, în chip de drâcon, solz de smalț, ochi d-alabastru,Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.
E la pupa o creștină cu boi dulce, volutuos
Care doar hașișu-n vise otrăvindu-te-ți ivește.
Manoil lasă ocheanul și dodată chiuiește
Cunoscînd că e aceea Zenaida, sorioara
Ce-o lăsase în Atina și-o găsise la Buhara
Și-o pierduse iar pe strade la Stambul și-abea-n Firențe
O-ntîlnise iar în straie de princesă; dar în zdrențe
Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper, măslini:
Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini.
Manoil sări-n bărcuța cu catargul fără velă,
Caigi cu tatuaje învîrti la manivelă
Ce pe scripet desfășoară funia sucită, grea
Și coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila...
Să țiu minte că poemul e și unul de montaj
Și să mut îndată scena cu întregul ecleraj
în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste
Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste,
Unde stă la sfat cu tristul Manoil și cu Iaurta...
Palicarii și pirații-n alte săli își mîncă turta
Și beu vinul și lichiorul, ronțăi bețe de susan
Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marțipan
Acadele și rahaturi ce le intră-ades în carii
De sălbatic gem pirații și răcnește palicarii.
— Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare
De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare
Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis
Ca să nu mai scrie fabuli despre toate cîte-a scris.
Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul
Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul
Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o cetește.
Și-i desface sulul galben, condeiat chirilicește.
DREPTATE, FRÃÞIE
la anul 18... după Christos
Scumpă soră căuzașă,
Binecuvînt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoși care se grozăvește în cabaniță (deie Domnul să-i fie cămașa cea de pe urmă precum Ercul purtat-au și înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căci așa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate cîte se petrecură de cînd noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi și cu Ioniță Piteșteanul și cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puțin folos ne-a adus pînă l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-lDomnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mișeliile și prevaricațiunile Grecului și a năpîr-cilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociților afumați cu ardei, bătuți la scară și cu oao fierbinți la subțiori, ne gîndirăm să facem precum știi o Proclamațiune în 13 punturi, ca să știe și neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude și vede toate. Să sculăm norodul și să cîștigăm pe arvaniți, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sînul nostru și nu să certa Piteșteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dîn degetul treti-logo-fătului Șerban Cacodimitropulos ce-l trimisese vodă (șarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, și pre care noi l-am trimes și mai departe cătră apus, în Gheena. Așa, neînțelegîndu-se" al cui să fie inelul, s-au pîrît unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăștiat ca pe potîrnichi.
Mai mare nenorocirea decît să mă lege și să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tîmple, cînd o veste ca un trăsnet (trăznească-i cel sfînt pe dușmani și alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea mea: cartea mea de stihuri „Ode, eleghii, satire, fabuli, traducțiuni din domnu La Martine, precum și a cincea perdea din tragodia „Amlet, prinț de Dania", alcătuite cu aleasă îngrijire de dumnealui Ianco Aricesco și tipărite la tiparnița lui Leonida Firmanis" nu să mai tiparisește. De patru ani censorul lui vodă ca pe copii mă mințea și zicea (parcă-l auz): „Ienăchiță, fiule, mai rabdă un an, că poate vremi mai bune apucăm." Că el zicea că doar datorința sa își face. M-a chinuit ca pe hoții de cai. Multe vorbe nu le răbda deloc. Unde eu scriam „sînuri rotungioare", el rădea cu un bricegel și scria „pept fecioresc". Unde ziceam de „coapsa cea rotundă ce străvede pîn șalvar", el punea „Peplul rece al Minervei". în loc de „hurioară" scriea „vestală", scris să-i fie numele și șters cu bricegelul dintre cei vii. Dar, apoi! Eu ziceam de Bucuresci, că n-are cișmele, și el ștergea și punea „Petersburg", și doar acolo, slavă Domnului, cișmele cîte poftești. Ziceam că anu-ăsta vrun rău să-ntîmplă, și el punea că s-a tîmplat pă vremea răposatului Ianache Văcărescul sau chiar a lui Pazvante Chiorul. Am zis, treacă de la mine, și eram gata să-mi pocesc în ast feliu cărțulia, numai să iasă și să mă laud și eu că uite, și în Valahia pot ieși poeți ca Bairon și ca Șatobrian. Dar nici așa n-a fost bine. Dodată, anul trecut, vine censorul și-mi spune: „Chir Iancu, ți-ai făcut-o cu mîna ta. Fabulile tale te pierdură. Poeticul curții, efendi Tripanosoma Todorakis, s-a dus pînă la domnie cu astă fabulă în dinți, ce domnul, cetind-o, a răcnit cu glas mare: „Să nu se tiparisească aste neobrăzări!" Odată cu biata mea cărticică s-au poprit și alte, între care măiastră compunere a dragului tău frate Manolachi, „Stihuri de amoriu". Și doar ce avea acea fabulă? Þi-o scriu întreagă, ca să ai idee:
Priviți acea ființă care om să numește
Și în două picere pururi călătorește.
Vedeți ce forță mare
El are în lucrare ?
Că firea, apa, focul, nu-i poate sta-mpotrivă
Și în trebile toate
Dă productivitate.
Luați pildă de la el,
Și fieșcare, leu să fie au doară numai miel,
Să meargă de-azi încolo, pentru zilele toate
Pe labele din spate.
Gata! Am zis! De-acuma ne rentabilizăm
Și nicicînd în patru picere să nu mai alergăm!'
LUPUL ȘI ALTE LIGHIOANE
Un lup ca toți lupii, cînd se văzu rege Și cînd pricepu că voia lui e lege,
Că toți se smeresc
La glasul lupesc,
Adună sfatul țării sub un copaci roditor Și-ncepu a cuvînta cu ton sforăitor: „E codrul ala-ndala! Prin tufișele toate Unde-am trecut adesea să văz ce s-a lucrat
Zărit-am doar păcate, Nepricepință, lene, dezordini, strîmbătate, într-un cuvînt, nemica nu e de lăudat. Cum dar să propășească al codrului neam mare
Cu așa tristă stare ? Deci iată ce zic eu, și odată cu mine Trebuie-a zice-ntocmai fieștecine:
„Bravos, bravos, mărite! Ce minte luminată!'
Striga mulțimea toată
Sub crenge adunată Și toți aplaudau înălțînd osanale,
Plecînd apoi,
Pe craci doar doi, Þinîndu-se cu obidă de șale.
Dar nu știu cum se face că treaba șchiopăta Și nimic nu se strînse de-o vreme-n teșcherea. Căzură multe capuri, găsiră multe vine
Dar vedea fiecine
Că fiara toată calcă cu umblet nefiresc Și că pardosi, cerbi, iepuri, toți se împleticesc. Iar de punea vreunul piciorul pe podea Și doar ca să nu cază ușor se sprijinea
îndată era luat Si-n lanțuri ferecat.
Cînd veniră mistreții, sfetnici ce lingușeau Dar să ascunză starea din codru nu-ndrăzneau Și lupului cu ifos
Ce-n patru labe sta
Și demn îi asculta
Ii ziseră că totu-i mai rău ca înainte, Lupul, sclipind din dinte Le spuse crunt la chip: „Nu înțelegeți oare că-i chestie de prințip ? Nu voi să știu nemica: e mult superior Celor în patru labe iubitul meu popor. Mai demn, mai nobil este. De șchioapătă ceva Pe ici, pe colo, asta o știu a îndrepta: Deci știre dau în codru ca toți să se silească într-o singură labă de-acuma să pășească!"
Vedem ades aceasta, dar să crîcnim nu-i chip: Mulți codri se usucă pe chestii de prințip.
Privește deci, scumpă soră căuzașă, în ce jalnică stare mă aflu. La o sută de picere subt pămînt, nicicînd lumina soarelui a o vedea nu poci. Dar în sufletul meu o mai mare și mai curată lumină, aceea a revoluțiunii, port și cu ea mă mîngîi. Cum zice și fratele nostru Che Guevara în însemnările sale ce acuma cetesc la opaiț:
„Pantofarul musai pantofi să facă, iar revoluționerul, revoluții." Dar nu ți-aș fi scris cartea asta ca să te ambetez doar cu jelaniile mele, ci căci am eu un plan care poate să ne ducă la izbînda cea mare. Ascute-ți și mai mult ascuțita domniei tale minte și cetește mai departe. Preste mai puțin de o lună Vodă se va scula pe seară cu toată casa lui și va sui în Turnul Colței ca să vază prin drăcia nemțească pusă acoloșa un cornet ce să zice că s-a ivit preste tot Răsăritul ca mari nenorociri să vestească. Iar eu cred că e semn de bucurie și de scăparea țărei de sub vîrcolacul și bampirul setos de sînge. Tu să te vezi în Elada cu Manolachi și să mergeți a-l căuta în ostrovul Hosna pre credinciosul nostru, chir Leonidas Ampotrofagul, care este născocitor de care mai de care minunății. Deși grec este, are fămeie rumâncă de la Ploiești care numai cu libertaua și egalitaua îl amețăște de la cîntatul cocoșilor pînă la al cucuvăilor. Aud că el cunoaște meșterșugul de a sbura cu o beșică cît copola de la cășile lui Vodă (afurisit fie el). Faceți încercare și vă suiți în ceriu și d-acolo ajungeți preste Turnul Colței și răpiți pre bazilisc cu muierea și copiii lui. Dar mai întîi treceți pre la ocnă și mă scoateți la lumină, că mă mănîncă sarea de viu. Și așa să faceți.
Cît despre 3.1. 12. 9. 13. 1. 3. 8. 9. dăspre care îmi ceri vești, să știi că iară mă întristarisești. Lasă-l, uită-l, Enigel! El e cum știi prin mahalăi, cu dibla și ohtatul mincinos. Dar nu voi să-ți amărăsc și mai mult inima greu încercată.
Rămas bun, agapi mu, și, de nu cabulipsesc prea mult, mai cetește stihuri ce pentru tine le-am brodit și numele tău pă verticală îl poartă, care poeticește să chiamă acrostih:
Zieu făptura ta Este ca lalea. Nice eu gîndesc
Acu să cerșesc Inimioara ta. Dară dumneata Aibi milă de-a mea!
Al domniei tale frate de nădejde,
Iancu Aricescu
Manoil sfîrși, iar ochii-și, translucizi precum e sară Cînd pe Anatolii luna își descarcă lin povara Cum un marchitan își lasă bocceluța cu cașmire P-un covor cu arabescuri și mai gros ca o psaltire Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră Lung privește prin cleștaruri către luna-tombateră Preste Bosfor, care plin e de saraiuri și geamii, Făr' să știe că-n Zipangu, în grădina de lămîi Chiar atunci privește luna gheișa dulce, poetesă, Infășată-n kimonoul cu păuni; ci nu-i metresă, Ci artistă, și-are-n păru-i piepteni palizi de baga. Ea, uitîndu-se la lună prin ochi oblici, ciripea:
Am rămas singură în pavilionul de vest
Din grădina de nisip Kiu-sho.
Lumina lunii nu mă face mai tînără.
La toamnă părul meu va avea multe fire albe
Și multe coarde vor plezni la samisen.
Ce tristă sînt! puietul de măr
Pe care am pus să-l planteze anul trecut
Nu a prins rădăcină.
Nu aștept pe nimeni. Bărbații s-au sălbăticit
Și luptă departe, la graniță.
Cînd vor veni, vor găsi în locul meu o bătrînă îngrijitoare Care piaptănă părul gheișelor tinere. Cine îmi va rîvni trupul ? Cine îmi va mai citi versurile Cine-și va mai aminti de mica poetă Nogu-Chi ?
Ea la rîndu-i n-are știre că în Kurdistan o curdă
I se pare că e luna roată galbenă de urdă
Ce din țîțele de iapă a țîșnit și s-a-nchegat;
E aceeași lună care, ancorată de-Ararat
Ca o nouă Arcă, arde în oglindele de lacuri
Translucide și adînce, răsfrîngînd stele și veacuri
Precum ochii unui june ce să cheamă Manoil.
— Biete Iancule, martire, de ce nu sunt versatil,
Cum nu sunt o hidră bravă, cum nu sunt un Briareu
Ca cu mii de lance-n mînuri să combat ? Pre Dumnezeu!
Cum scrii tu, așa ora face. Zenaida, tu Iaurta
Simoria adunați-o! Ca rîmlenii pre Iugurta
Să-i combatem pre tîlharii cu cealmale de sevai!
Zise, și izbi cu pumnul în măsuța care, vai,
'N acea clipă să răstoarnă cu ibric și filigene
Și ivește-n patru labe, spăimîntat clipind dîn gene,
Chipeș ofițir cu peptul coperit dă tinichele
Și cocarde, epoleții zorzonați cu floricele,
De ceapraz i-atîrnă spada de eșarfa grea, pembe
Cercei poartă în ureche, iar pe nas un pince-nez;
O codiță împletită sub tricornul cu penaj
Și mustețe răsucite. Mult ciudosul personaj
Duse mîna la mînerul săbiei, dar într-o clipă
Trei junghere-n gît îi pusă cei trei zavergii în pripă,
Ce scînteie ca trei raze în salonul rafinat
Cu statuie pe console de onix și de agat:
Safo ce la țîță strînge țitera ca pe-o muiare, Volter, baba scofîlcită, Brutu, care moarte n-are, Și pe tron de calcedoniu subt o boltă de azur Toga cea de marmuri strînge lîngă peptu-i Epicur. Tot atunce dau năvală palicarii și pirații înjurînd de panaghie în greceasca multor nații, Sictiriți și crunți la fețe, căci băusă doar lichioruri. Ei ștergea mînjite cisme pe mîndrețea de covoruri Dărîmînd de pe pilaștri vase scumpe de Chitai.
— îl sugrum — răcnea cu toții, — îl belesc, îl frig, îl tai! Toți îl știm, este iscoada ciorbagiului d-aci,
Briliant îi e numirea, dar decît a străluci El doar fum ca turba scoate, puturos și gros. Un porc Ce nu are asemănare de la Frunze la Niu-Iorc. Dar, deși cuțite, spade, iataganuri și stilete S-aținteau spre peptu-i falnic coronat de epolete Ofițirul cu ochi crînceni fulgeră pre conjurați:
— Diable! Mais c'est trop! Vreți sînge ? Uite peptul meu,
hai, dați!
(Și își smulse cu turbare nasturii de la mundir Desvălind un pept dă taur sub cămașă de zefir. Und-căzură bumbii d-aur prinseră rădăcinițe, Crusta le plezni zgîrcită și crescură frunzulițe Și tulpine lunge cari desfăcură cîte-un crin Zugrăvit pre cadrul ușei ca pre flamuri de satin.) Tatuat pe pept zuavul avea tainic amoraș Și subt el o buche simplă, condeiată-n bucle: H.
Scumpe cetitor, iertare! Capu-acesta îl închei Făr' a-ți spune cine-i frîncul. Ca să afli dacă vrei Te-ostenește și întoarce fila.
Iacă, a-nserat.
Repezitu-s-a pe boltă leopardul înstelat Ce înghite peisagii și la ape le dă foc Și în suflete revarsă nostalghie din ghioc. Se-nchid gene-n mii de case, în palaturi și bordeie, Gene rare de duhovnic, gene grele de femeie, Omenirea ostenită se foiește trist în somn: Curva se visează sfîntă, sluga se visează domn, Cerșetorul stăpînește peste zeci de-mpărății, Regele coroana-și cată în mocirlă,-n răgălii. Somn, tu domn al neființii, tu cu degetul atinge Diamantul greu pe care toți îl poartă subt meninge, Umple-l, umple-l de vedenii, ca pocalul de Maderă, Fă vecia să ne pară nu o clipă efemeră Ci un șir de clipe veciniei; fă să fim eterni, imuni, Fă să luminăm ca sorii preste hăuri și genuni. Somn, umbrește cu lumina-ți epopeea mea hirsută, Umflă-i tu firava pînză cu suflarea nevăzută A Visării, Fantasiei, fă ca lîncedul seraf Să nu-și tîrîie aripa prin gunoaie și prin praf Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor.
Mașiniști, la manivelă! Derulați un alt decor!
CINTUL AL I -*ATRULEA
Toți suntem melodramatici • Languedoc Briliant, zuavul • Liubov, liubov • Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo • In loc de chipu-i, el văzu o beizadea • Și-oi spune de Madelaine • Lîngă un catart întinde moșul Ghiorghi un taroc
cetitoare mult iubită, ce cu filele aceștii Sprijinești, să vezi mai bine, cercevelele fereștii Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori, Dîn posomoreala-mi neagră te gîndesc adeseori! Geană lungă și sfiioasă aplicată preste buchii, Stînga cu ineluri grele străveziu prinzînd genuchii Și cu deștul de la dreapta întingînd în adevăr. Þîțișoara ți-o coprinde scînteioși cîrcei de păr... Nu filosofarea stearpă, nu politichia cari Lănțuiește-n carceri sumbre izaltații, temerarii, Ci tu vecinicul amoriu între pagine îl câți, Cum în pagine nu moare trandafilii cei presați.Și dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă
Dîn a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă,
Toți suntem melodramatici de scurmăm adînc pre sub
Rînjetul intelighenții. Crierul, acest cherub,
Cum chiar glonțul cel de humă preste care viețuim,
Doar o pojghiță de cuget are, restul este im,
Paternă nestăvilită, ură crîncenă, amor,
Ceriuri cu sori dă sînge, continenturi dă fior.
Pre acolo-și poartă pașii trist poeticul, cu peana
Ca o sabie în mînuri, cînd să stinge toată geana
Dă lumină. Doar acolo inspirarea-și face cuib.
De acolo chiar și însumi eu, domniță, mă îmbuib.
Ești, cunosc, nerăbdătoare ca să afli cine este
Ofițirul dă subt masă, ce aflat fu fără veste.
Bărbătoasa-nfățișare inema ți-a cîștigat
Și o lacrimă îți puse subt ochi limpezi de agat.
Ca să nu te mint, fecioară, nici cît bobul cel de chimen,
Dintr-un pumn izbit în masă născu mîndrul ipochimen.
Nu gîndisem pîn-atunce că să află-n Orient
Languedoc Briliant, zuavul, căci nu sunt omniscient.
Și de nu ți-am spus în cîntul treile, e că n-am fost
însumi eu, poeticescul, pregătit să-i dau de rost.
încolțit acum de geana-ți, nu mai poci a da-napoi.
Iată deci:
P-atuncea frîncii cu inglejii-avea răsboi. Ce răsboiul ca o rîie s-au întins preste regate D-au agiuns și-n Marmaraua încărcată de palate. La Stambul, dă lemn dă cedru mii corăbii intră-n golf, Chpere cu șase rînduri dă cearceafuri: „Tiger Rolf", „Royal Sword", „The Proud Lilly", „Queen Victoria" i proci
Cu catarte și vergele pline de matrozi veloci.
Sus pă perine dă purpuri, în seraiul dă cleștar,
Nu mai prididea sultanul a muia în chinovar
Greu condeiul cel dă aur înflorat și scrijălit
Pre hatișerif să-și puie lăbărțatul iscălit.
Lorzi trufași îl încolțește cu concesiuni o mie
Iar vizirul pune deștul, că i-i frică de Rusie.
Dese ițe diplomatici să țes tainic, tunuri trage,
Goelete fac manevre iar gazeturile rage.
Incurcată-i și iscoada noastră, Languedoc Briliant
In urzelile aceste. Cu un ticluit ferman
El să strecorase pîntre vameșii turbați dîn Zant
Și-a lui ciorbagi neveste devenise dur amant.
Aișe, ce-n gungurele avea boare de narcise
Iar în crupe volutate, îl recomandarisise
Soțului, care Coranul i-l dăduse legiuit.
Mai pusese-o vorbă bună și șăgalnica Lilit.
Laie, dulce ca laleaua, sumețise căpușorul
Iară Fatma, brațuri dalbe, bosumflase botișorul,
Astfel că Briliant caftanul cel de agă priimi
Chiar dă la neștiutorul, cornoratul ciorbagi.
Dă aici înfiripase tainică rețea: spionii
Impînzea arhipeleagul. Jezuiții și masonii
îi pitea pîn căși dă taină, pîn poiate și pîn hanuri,
Preschimbați la haini, cu barbe și spoiți cu sulimanuri,
Prefăcuți în prunci, în babe, în băieși și în imami.
Sta ascunși pîn șifoniere, pre subt jilțuri, după lami
Și lungea urechi ca asini. Ca să scape de acuz,
Languedoc să îmbrăcasă chiar în haine de franțuz,
Iară turcii grei dă capuri nu gîndea a-l bănui
Cum era cu ochii numai după babe și copii.
La agie la fereastră într-o ziuă el stătea
Și cu greu lunet la Franța preste ape să uita Cînd caic cu baldachine zburînd înspre țărm zări Și în el, înveșmîntată în șalvari liliachii, O fămeie, o Venere tolănită pe o brîncă. Săltă-n el inima francă și luci privirea frîncă. El află că Zinaida favorită e lui Nikos Negustor de cherestele, blînd arhonda simandicos Ce palaturi dă cleștare umple vecinie cu muieri. Numai astfel se esplică întîmplarea cea dă ieri. Nu politichia, dragă cetitoare, ci libovul îl împinsă pre zuavul să pătrunză în alcovul Coperit de covorașe și să intre sub obroc. Asta e istorioara lui monsieur Briliant Languedoc. Cît de buchea cea sucită ce pe peptu-i să lățea Nu poci ști nemica încă. Fii, gingașo, răbdurea, Că nemica nu rămîne în final neesplicat. E rotundă epopeea-mi ca și globul fermecat Care poartă-n centru. Dară iar anticip, ce nărav!
Scurt, dădu pe față totul ceaprazatul de zuav.
El zavera plănuită brățișă cu tot avîntul
Și de gentilom în fața obștii își dădu cuvîntul
Umărul să puie vajnic l-al Valahiei car greu
Și Elada să o nalte cu puternic brațul seu.
Dar lungii prea mult pelteaua. Pre subt stelele puzderii
Lin barcazele porniră cu logodnicii Eterii.
Lin rămase-n urmă Zante, mărgărint în scoica grea
Sidefiei mări. Dîn țărmu-i la corăbii aducea
Ohtături adînci zefirul, plîns ca foc nepotolit:
Aișe era și Fatma, Laie prunca și Lilit.
I
Luna calea cătră Hosna zgîria-n argintul moale Al curenților, pirații sta în jururi de țambale, Petrecea cu palicarii, doar puțini era de cart Și bătea în clopot sarbăd ceasurile, pe catart. Manoil scriea-n chilia de subt punte stihuri șchioape, Adurmit de legănarea pe întinderea de ape, Privind stelele ivite, prinse-n danț, săltînd în zbeng Pîn pătratul cald și negru de la gura de chepeng. Languedoc privea pîn gene pre frumoasa Zenaidă Ce la pupa sta pe funii colăcite, o silfidă Un contur de ambră preste scînteierea-n apă-a lunii... Ea visa... la ce? visarea unei dame doar nebunii Pot visa a înțelege, și poeticii, ș-amanții. El ghitara înstrunează, ce-i adusă de din Frânții Și începe o cîntare mulcomă, cu glas perit (Dulce vorbe de aubadă eu aci am tălmăcit):
„Așa cum toamna, pe bolta scînteietoare,
apare șoldul plin și răcoros al lunii
iar stelele pălesc invidioase
și diamantele lor cu mii de focuri nu mai au preț,
Și cum într-o grădină se deschide dumnezeiesc trandafirul
bucurînd-o pe tînăra stăpînă
și făcînd celelalte flori să-și aplece căpșoarele
ofilite de mireasma îndurerată,
așa ai apărut în viața mea, pe neașteptate, cu putere deplină, făcîndu-mă să nu mai pot respira, să mă îmbolnăvesc de dragoste, să mi se pară nesuferit patul celorlalte femei și gura lor veștejită.
Orion și tu blîndă Cassiopee, Săgetătorule de flacără, Lyră, Leu fabulos, v-ați găsit, iată, împărăteasa. Maghiran și mixandră, lalea sulemenită, garoafă, vă știți de-acuma regina. Plecați-vă ei, ah, plecați-vă!
Liubov, liubov...
Unde încape atîta chin ?
Căci mă iubești și totuși mă chinuiesc,
ești lîngă mine și parcă ai fi peste mări,
liubov, liubov..."
Oh, putere-a muzichiei! Cum Orfeu odat în veacuri
Aduna jigănii roată între stele și-ntre lacuri
Muind deștele în unda Lyrei, îmblînzind pre ele,
își dășchisă Zenaida, între lacuri și-ntre stele,
Inema, ce-i de vergină, deși trupul e-ntinat.
— Spune, mări, venetice, d-unde tu ai învățat
Astfel să-ți faci joc c-un suflet ca și mîța cu un șoarec ?
Hai și-mi zi mai mult sub punte,-n tunecatul arhondarec,
Fiindcă voi a plînge noaptea asta zugrăvită-n cer.
Și răpiți dă ploi dă stele junii în chilie pier.
Jos, ce lux! Nici Monte-Cristo nu visă pentru a lui
Hurie așa tapeturi pe mătăsuri nărămzui,
Așa perine brodate-n fir dă aur, ce închipui
Lebezi grele, gnomi, ondine care-și reflectează chipu-i
In mallarmeanul luciu cu intarsii de morfil
Gheridonului dîn unghiu, mesei large jugendstil,
Paravane dîn Þipangu și chineji săpați în jad,
Flori dă mine pe mileuri, ghiersuri dîn Upanișad
Condeiate-n rame grele. Pe părete, o oglindă Ș-arunca-n cămară apa tremurată, licurindă, Dă cristal dă dîn Veneții. Vai, adînc privi în ea Languedoc. în loc de chipu-i, el văzu o beizadea, Jun cu capul ras sub vastul glob dă muselin. Pe buză O musteață supțirică. Verde-n ochii de meduză Verde dă venin dă viperi, însă dulce e nespus Cum e dulce gîndul morței desperatului hindus. E sprinceana ca și arcul, trasă cruntă dîn penel Și ineluri are-n mîne, ș-are în urechi cercel Iar de stînga fir dă aur îi înconjură musteață... O hanîmă numa-n văluri ce-i ivește poponeața Și toți nurii, îi aduce lingurița de șerbet. Pre o tavă odihnește în felii un melemet. Să cutremură franțuzul, mîna la jungher își duce, Dar să limpezi oglinda, iară el își face cruce. Să lungește Zinaida pă divanul persian Și zuavul ciupi dulce coardele. D-obsidian
Ochii își plecă fămeia:
— Zi-mi, dă știi, acea poveste
'N cari princesa Mădălina, care-n lume nu mai este
Mai frumoasă, e răpită d-un balaur uricios.
— Mais, bien sur, grăi franțuzul ce în jilț stătusă jos.
Mai dați-mi vin și-mi mai zîmbiți, Ochi dragi, iar voi de prisosiți, Naramze,-n fața-mi poposiți, Și-oi spune de Madelaine. E mult de cînd s-a petrecut Povestea, într-un vechi ținut Cu ordalie și cu scut, Þinutul Evergren.
Un crai bătrîn, bețiv și mic Cu pe obraz un roș petic Ce lupus doftorii îi zic O fată-avea: Madelaine, Ce peste cîmpuri se plimba Și-n codri goi se înfunda Și-o mai frumoasă nu era în țara Evergren.
în ochi adînc de îi priveai Doar cai și cavaleri zăreai, Turnire-n pajiști verzi de rai Visa mereu Madelaine. „Ah, niciodată nu voi fi Decît a celui ce-ntr-o zi într-un turnir m-o cuceri, Aici, în Evergren."
Dar riga altă vorbă-avea: „Cine de lupus m-o scăpa Răsplată fata mea voi da, Cumințea mea Madelaine." Se-nfățișară mii și mii De felceri mari, cu letinii, Dar nici un fel de doftorii In tristul Evergren
Nu ștergeau pata din obraz A bețivanului de cneaz Și nimeni nu primea ucazȘi mîna lui Madelaine, Pîn-un neguțător sosi Pe ape reci, printre scrumbii, Și marinarii pe frînghii Strigară: „Evergren "
La curte el intră semeț, Pe rigă îl privi isteț Și grăi chipeșul drumeț Zîmbind către Madelaine: „Eu, rigă, știu a vindeca Intr-o clipită pata ta Căci nu-i ce spui domnia ta Și toți din Evergren.
Nu lupus, ci-a rușinii pată Iți e pe față înfierată După o bătălie dată (Oh, iartă-mă, Madelaine) Cînd încolțit de crudul Kron Tu ai fugit ca un poltron Și te-ai ascuns aici, sub tron, In plînsul Evergren.
Deci, dacă vrei a vindeca De pe obraz rușinea ta, Ai să-mi dai mie fata ta, Pe dulcea mea Madelaine, Și eu îndată voi porniȘi-ale lui Kron ținuturi mii Cu spada le voi cuceri Doar pentru Evergren."
Riga sări ca un pardos:
„Nerușinat și ticălos!
Să nu-l asculți, i-un mincinos,
Frumoasa mea Madelaine!
In temniță îl aruncați
Și mi-l munciți, și-l ferecați!
Vă dau poruncă să uitați,
Supuși din Evergren,
Tot ce grăi ăst fanfaron.
Dau ordin: Nu există Kron
Și nu am stat nicicînd sub tron!"
Dar apriga Madelaine
Strigă din jilț de purpur: „Tată!
Tu știi că e adevărată
Povestea asta, știe toată
Suflarea-n Evergren!
Ah, scrie-i tu lui Kron în nord Ca să își lase-al său fiord Că sînt în totul de acord Să îi dau eu, Madelaine, Și inima și mîna mea Dacă-n turnir va triumfa Sub cerurile de lalea De-aici, din Evergren.
Și junele de negustor îl va-nfrunta dacă-i e dor De chipul meu surîzător." „Așa va fi, Madelaine!" Răspunse craiul aplecînd Obrazul roșu spre pămînt „Căci nu pot să-mi înec tot bînd Rușinea-n Evergren."
Trecură zilele de mai Și în grădinile de rai Sînt mînă-n mînă jun bălai Și tulburea Madelaine. El îi citește de Arthur, De palida Badroulbadour... Sub perii-n floare, sub azur Ei cîntă-n Evergren.
Ãsta timp, pe drum de cașaloți, Cu țurțuri grei prinși în mustăți, Vin mișcătoarele cetăți (Uitase și Madelaine), Ale lui Kron corăbii lungi. Pe ale mării repezi dungi Sălbaticii de Nibelungi Ajung în Evergren.
Kron, ochi de piatră, barbă creață Miroase a oțel și ceață. Proptit în cizmele de ghiață,Cu ochii la Madelaine, Rînji spre rege: „Rege șui, Pentru ai mei nimica nu-i De preț în bietul tău, sîlhui, Regat, în Evergren.
Nici fata ta n-o prețuiesc, Dar provocarea o primesc. Vreau în turnir să biruiesc Sub ochii lui Madelaine. Orice rival voi căsăpi In lîncedul de miază-zi. Cine mă poate birui In blîndul Evergren ?"
Plecă, apoi, rîzînd în hohot, Se depărta pe cal în tropot. Rămase inima în clocot A palidei Madelaine. „De ce gîndind la el mă dor Gîndirile ? De ce mi-e dor ? Doar îl iubesc pe negustor, Strein în Evergren."
Pe seară ea intră-n iatac, Se pieptănă prelung, buimac, Cînd pe ferești un vîrcolac Pătrunse la Madelaine. Avea aripe mari de piei Bătute-n pietre cu scîntei.Fiara, nimic de felul ei Nu e în Evergren,
Căci are solzi sticloși de aur Și nări cu foc, boașe de taur, Labe cu ghiare de balaur. Păși înspre Madelaine Și o înfășură-n aripe, Zbură cu ea în două clipe, Pieri palatul ca nisipe, Pieri și Evergren.
Iar dimineața o aduse, Incercănată-n pat o puse, Unde fusese nu știuse (Sau ai știut, Madelaine?) în gîndul ei, o roșă pată Venea mereu, văzută-odată, Dar unde ? Unde ? Spune-odată, Ah, unde-n Evergren ?
Nopți după nopți la ea venea Balaurul care ardea Cu ochii reci de peruzea. Pleca atunci Madelaine Cu el. Se întorcea în zori Și nu-i ardea de negustori, De peri, de fluturi și de flori, De regi, de Evergren.Veni și ziua de turnir, Se ridicară corturi șir, Juni scutieri leiți în fir Veneau după Madelaine. Crainici din trîmbite sunau, Flamuri în lănci se agitau, Covoare pe balcon erau In țara Evergren.
Și iată-i: îmbrăcați bogat, Pe cai cu pieptu-mplătoșat Rivalii cu panaș rotat Salută pe Madelaine. Pierită ea le face semn. Vibrează lăncile de lemn Și caii zguduie solemn Pămîntu-n Evergren.
Prin crăpătura vizierii Crunt se scrutează cavalerii Și se reped, se fac puzderii Sub ochii lui Madelaine. Caii se surpă, ei se scol Și fac cu spada rotocol. Nu s-a văzut așa pîrjol In blîndul Evergren.
Căci spadele lucesc în soare Ca niște flame arzătoare Și se izbesc în scutul tare.Și-acoperă Madelaine Cu mîna cea subțire ochii Și mîna s-a crispat pe rochii Nimic mai crunt, din Capadochii Și pînă-n Evergren.Neguțătorul se feri De-un fulger, și apoi izbi, Capul lui Kron îi despărți Și vesel spre Madelaine Se îndreptă, cînd deodată Căzu prințesa leșinată Și se opri suflarea toată 'N regatul Evergren.Nunta ținu o săptămînă Apoi străinu-o luă de mînă Și se-ncuiară împreună El și a lui Madelaine. Sub stelele ca mii de focuri Mai continuau cînturi și jocuri, Mii se rupseseră de tocuri In vesel Evergren.
Dar dimineață, înjunghiată Zăcea, într-o de sînge pată, în singura de sînge pată, Nevrednica Madelaine. Neguțătorul se porni Spre Indii cu-a lui bogății
Și au rămas de-atunci pustii Grădini în Evergren.
Balaurul, să știe-oricine, Din visul de fecioară vine Și pe ea însăși o răpune... Așa păți Madelaine, Ce răvășită-n orice noapte La a lui Kron ureche șoapte Fierbinți suflase. Pieri în noapte, în noapte, Evergren!
Și tăcu ghitara, stinsă fu a muzichiei flamă,
Cum un echo să înghite în a nourilor scamă,
Cum să stînge un amoriu după lunge suferind.
își zbătusă Zenaida gene ude și fierbinți.
„Cahmachi!" răcni juna suspinînd înăbușit
Vrînd a-și smulge de dîn peptu-i cu sîni fragezi dăruit
Un amoriu ca un ghimpe, un blestem înmiresmat...
Iar Briliant rămasă palid, de blestem împovărat.
Juno, pentru care scris-am cîntul patru special, Ai să vezi că ofițirul cu aspect orighinal Are să o izbăvească de zurlia beizadea Pre-a lui Manoil sorioară, și de soață o s-o ia, Dar la capul multor plînsuri, încercări, peripeții Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii... Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. Eu la Manoil, Iaurta și tâlhari vreau să ajung. Cufundat în mii de harțe, în sextanți și astrolabi Făcea punctul cu compasul Manoil. Cîrmaci arabiTicluise artea mîndră-a navigării fără greș. Invîrtea matroz destoinic roata cîrmii, de cireș, La busol ochind, urechea întinzînd spre Manoil, Latitudini, longhitudini, graduri numărînd umil. Palicarii și pirații, în miroasne de obiele, Zvîrlea zaruri dîn cornete, zuruia arșici de miele, Pișea cidrul peste punte în șiroaie nărămzii Pre spinăruri de delfinuri tot cercînd a nemeri. Iar subt negura de stele ce pe-arhipelag să lasă Ca un roiu de lăcuste pre o pajiște umbroasă, Lîngă un catart întinde moșul Ghiorghi un taroc Și dîn el ghicește soartea ca țîganca dîn ghioc: — Uite Riga ce să culcă cu Reghina curviștină Subt pocalul ce asvîrlă coade-coade de lumină. Asta, proștilor, semn este că veți da o luptă-n vis. Faceți rugi, bateți metanii. Uite-un drum ce e închis Dă un înecat: vezi oare ce obraz mîncat de raci ? Un casteliu însamnă, cu cătane audaci Ce dîn voi doar unul ști-va a-i dăschide poarta grea. într-acolo bila rece dă cristal îl va purta. Uite și cea mai soioasă dîntre fețe: E Milogul Cu bocceaua-n băț: sălbatec o să fie epilogul, Căci însamnă cerșetonul totdeauna un alean. Uite Chitul ce pe Iona l-au trecut preste Ochean: Blestemaților, semn este că-ți vedea pre Dumnezeu! Și sfîrșind cu prevestirea, mult ciudosul de romeu Rupe, rupe mucavaua și azvîrlă-n mare toate Cărțile. După barcaze, peticele colorate Să ținură ca o trenă dă presimt și dă destin.
Curînd scaldă Aurora ceriul palid, levantin.
CINTUL AL
CINCILEA
Manoil găsi safirul • Hai, că am ajuns la Hosna • Ce v-am zis ? E Dumnezelea • Dihănii noi, ciudoase, să iviră pe o rină • Au n-ati auzit de Zoe f • Vive le son du canon • E om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici • Aur! Aur! • Omul duh e, sete pură • Veac al nouășpe! Te laud • Da nu-țipasă dă orfanii ce muncește la patron ? • Da, vreau artă cu tendinți • Mudromu i cestitomu • Elvira, mai ții minte ? • Brav Iaurta • Cea școală 41 • Ostrovul Hosna curse ca o sticlă ce-i topită
M
. anoil găsi safirul ca cît oul cel dă curcă Dă dîn care să ivise ranchiunoasa stirpe turcă: Era-n gaură dă șearpe învălit în marigold. Scoase un jungher dîn tașca ce purta pre lîngă șold Și crăpă cu lama coajea. Să ivi o lighioaie Ce cu dintele te seacă și cu gheara te despoaie, Ochi gălbui ca mahmudeaua și holbați ca gura pungăi, Șapte limbe-n colțul gurii care largă-i, care lungă-i... In o clipă feara cruntă vărsînd foc pă patru nare
Lunecă dîn mînuri moarte și să perde hăt în zare, Dară ochiul lui Manoli o zărește, urmărind Urma lucie dă bale: pre subt nori dă hiacint Hojma cea cu creste-n spete ca anticii stegosauri Pîrjolește văi cu mure, munți cu sfinți, eroi cu lauri, Arde cărți și cruci și plete dă femei cu țîțe grele Dă de care-s atîrnate prunculeți și puradele, Iama dă în țintirimuri, scoate oasele, le roade, Ce-nfășate-s în zapise, în peceți și în izvoade, Și cu gheara ca o coasă sparge burtele de vaci Cum spargi coaja tămîioasă strugurului pă araci. Geaba caută Bulgarul adăpost, căci mursecat e, Sîrbul cu grăsime-n plete îl apucă pe la spate, Arbănașul fuge-n luntre, Grecul fuge-n fustanelă, Doar rumânca, o înfruntă feara, sveltă, soavă, belă, Dar cu ochii care scapăr și cumplit răcnind dîn pept... Vîrcolaciul o miroasă, fremătînd nazalul sept, Și întinde descărnate brațe lîncede s-o prinză... Dar îi crește dîn spinare aripi candide de pinză Lui Manoli, care-n peptu-i sîmte cum să scoală vlaga. Dîntr-un salt el e în fața junii, și înfige șpaga Intre solzii dă jivină: sînge negru a țîșnit Și dihania grăiește:
— Manoile, te-ai trezit ?
Hai, că am ajuns la Hosna, ne așteaptă-Ampotrofagul Și nevasta-i liberală, să le trecem iute pragul. Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deși e turc și el Acum crede în Fecioara ce născu dîn porumbel. Saltă fruntea, Manoile, de pe harțe și echere, Uite, ți-au rămas pe frunte imprimate, efemere, Ale Mării Albe țărmuri și-ale mării Marmara. Uite, scînteie Levantul tipărit pă fruntea ta.
Liniile-i sunt undite, ca și șoldul de femei-s, Dac-au fost vizionare hartele lui Piri Reis, Mai vizionară-i fruntea flăcăratului român. El își duce mîna dreaptă cu inel la stîngul sîn:
Doamne al oștirilor
Dîn catapeteasmă, Care dărui florilor
Gingașe mireasmă, Care dai smochinilor
Gust dă vin și miere, Dă-mi și mie mînilor
Vlagă și putere!
Că nenorocirile
Au venit șuvoi, Și-au întors privirile
Sfinții dă la noi, Ni se-ncurcă ițele
Dă la ursitori Și rămîn troițele
Fără lumînări.
Doamne al pustiilor Ce-ți iese ciorchine
Cu cîrceii viilor
Dîn trup dă la tine,
Dă-mi în pept o inemă Și în pumn o bardă

Și de vrednic ține-mă în tămîi si nardă!
Că sălbăticiunile
Nu mai vor ciuline, Ci vin spurcăciunile
în staul la mine. Ceartă tu protivnicii,
Neamul risipește-le, Doamne, care schimnicii
Te laudă-n peștere!
Ruga-i fuse priimită, căci ieșind pe bocaport
El zări un ochiu-n nouri, străveziu, căprui, întort
Cătră sine mai degrabă...
— Ce v-am zis ? E Dumnezelea! Răcni Ghiorghi egipțianul scărpinîndu-și iute pielea. Grecii, hoții în genuche să trîntiră și pe burtă, Ci rămaseră-n picioare apostatul de laurtă, Manoil și Zenaida, ce-n picioare au jurat Ca să șază și în fața Tronului cu nestemat La eterna judecată. Mîndre vițe de români! Dar greșea zavera toată, și creștini ca și păgîni, Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci Uitătură indiscretă între pagine de op, Cum privește biologul goangele la microscop. Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta Fenomenuri subatomici fără a le-nfluența. La fel eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc
Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc. Deci să-nchid ochiul dîn nouri, nu cumva să îi smintească Pă pirați și toți ca unul să mi se călugărească Uitînd de țaruchi, paluki, de zaveră și de tot.
Palid stei urcînd dîn ape verzi ca fierea ce dîn bot lase la năpîrci e Hosna (lîngă Samos undeva), Insul cari pre nici o hartă zugrăvit nu să afla. Coborîră călătorii în bărcuțe și-o porni Cătră țărmul cu volute de florar și coralii Scoici cît casa, resfirate pe nisipe-n evantaliu, Crabi cu gurile dă șearpe și cu ochii dă vitraliu, Străvezii meduzi albastre și cu franj ele lățoase Zvîcnind moi pre lîngă barce, mari cît niște gavanoase, Iar pre țărmure, minune: bolovanii străvezii Sunt ciopliți în chip de hurii, de satiri cu fudulii, De pitici, de lupi de steclă care adunați în haiti-s, Gryli și troli și alte hojme ce găsești în Baltrusaitis. Curcubău să-ntinde leneș preste insulă ca pod Și cînd trece pîn picioru-i răzvrătitul meu norod Să mînjește-n roș, naramză/galbin, verde, azuriu, Indigo ca o brîndușă, ca oftarea vioriu, De să rîde palicarii și-și dau coate, se ciupește, Degete albastre barbe verzi și roșii le sbîrlește Iară gure mov proferă cruci și-anafuri rozalii. Urca ceata cea pestriță pă poteci cu bălării, Cînd dihănii noi, ciudoase să iviră pe o rînă: Mestecări de roți dințate unse cu lichid dă frînă, Arce rupte, cruci de Malta prinse tare în șurupe De cremaliere știrbe, de rulmenturi și de cupe Ce mișcau parcă Satana în cazane era-nchis: Una mare cît hambarul lua poame dîn cais
Cu trei dește de aramă și le pune iute-n coșuri;
Alta mică jumulește peanele de pe cocoșuri,
Le ascute și le moaie-n călămări ce cresc dîn stîncă
Și înscrie-n pergaminturi vro istorie adîncă;
Alt mehanic cu lăboaie de paing înșfacă iute
Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute
Și îl bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oțel:
într-o clipă-l scuipă proaspăt, pomădat, spălat și chel,
Ras obrazul, ras și capul, cum să poartă la tătari;
O mahină ce da zumzet, mitutea cît un canari,
Zbura-n aer la un stînjen și prindea muște dîn sbor,
Le băga subt coade pamblici, le lăsa în voia lor;
Una scurtă și-ndesată cu o perie freca
Stînca tare de subt dînsa, pînă cînd se străvedea
Pîn grosimea Terii alte continenturi, Antipozii
Cu orașe răsturnate, unde umblă ca nerozii
Oamenii cu gaibe-ntoarse și cu capul tot în jos,
De să uită pre subt fuste ale sexului frumos
Deochiat rînjind pirații: aferim invențiune!
Dar i-apucă bîțîiala cînd zăresc altă minune:
O grămadă dă burlanuri care iese crîntr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată, cerebrală
Și fum iesă de pe coșuri — se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pîlpîinde, efemere,
Căci planeți sunt fiecare, cu popoare și cu regi,
Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nțelegi,
Cu istorii sîngeroase, cu invenții, cu mari genii,
Cu stăpîni și sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranța că vor dăinui în veci:
Pîn-la urmă toate crapă ca bășicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pîn-la urmă
Preste tot vîrîte-n peptul Adevărului, îl scurmă.
Cum priveau cu-ncremenire toți în lumile-oglinde,
Iată că de pe cărare o muiere se desprinde.
E trufașă, poartă-n capu-i o bonetă frigiană
Și pe toți cu dușmănie îi privește subt sprinceană:
— Cine sunteți voi, obrasnici, de venit-ați fără voe,
Au n-ați auzit de mine ? Au n-ați auzit de Zoe ?
Ce dați buzna în ogradă ?
— Doamnă, să avem pardon
(Languedoc luă cuvîntul), bunul nostru-amfitrion Leonidas să numește, renumitu-Ampotrofag. Nu-i sunteți cumva iubita soață ?
Insă cu arțag
îndoit urmă fămeia: — Toți milogii mi-i aduce Secătura, toți tîlharii, de îți vine să-ți faci cruce. Aide, spuneți, cine sunteți și ce vreți și-apoi plecați! — Chera mu, noi suntem grecii și rumânii răsculați Cari jugul greu nu-l sufăr al tiranilor și vreu La izbîndă sau la moarte să își ducă steagul seu! Zisă Manoil. Þaruki!
— Și paluki, muieroiul
Ii răspunsă-nflăcărată, înmuindu-și iute boiul, Ba zvîrlind și o ochiadă fanfaronului franțuz. Da, să sugrumăm odată al tiranilor abuz! Da, cu armele în mîne, cu furci, coase și topoare Să ne-alăturăm vîlvorii ce coprinde pre popoare! Da! Trăiască libertaua! viva-n veci egalitaua! Jos șalvarii! jos cahveaua! jos halvaua! narghileaua! Da! De trei ori da! M-alătur, suflet, trup, la cauzași! Fiți bineveniți la Hosna greculeți și rumânași! Cît de soțu-mi... of, ca vita e nesimțitor acesta, Nu știe politichie, Bucuresci și Budapesta Pentru el totuna este și le-ncurcă cu Milano,
Geaba-i zic de Galibardi, geaba-i spun de Candiano De statua Libertăței dîn Ploesci n-a auzit, De bonjur, de Carmaniola el nu știe negreșit. Da' o să-l vedeți. Hai iute! Și-o luă pre Zenaida De un braț. Colindă ceata pîn rovinele ca crida Tot cîntînd un cîntec aprig:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Uriașilor, e vremea! Bunilor, sculați la arme!
Nu simțiți în inimi flăcări ? Nu vreți spada s-apucați ?
Lepădați dîn suflet lenea, priimiți în suflet larme
Și în mîndrele cazarme
Ca vultanii să strigați:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
își sfîșie pelicanul peptul să mănînce puii. Voi de ce să păstrați viața ? Și la ce v-ar folosi ? Rîvniți floarea pe mormînturi, rîvniți dafinul statuii Și văpaia flăcăruii Aideti a o înteți:
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Unii vivă în desfrîuri, alții vivă în durere. Ferbe indignațiunea în popolul suveran. Vrem o constituțiune, nu despotică putere, Să-ndrăznim doar a o cere Și-o să vie momentan!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Nu mîncați de la zaveră și zdrobiți reacțiunea! Cereți, cereți într-un strigăt sufragiu universal Asta ni-este idealul, asta ni-e ambițiunea: Propășască națiunea! Vivat Teatrul National!
Zon, zon, zon, vive le son, Vive le son du canon!
Se curmă la jumătate însă cîntul, că în zare Pușcătură să aude, focuri-focuri bate-n mare Și să-nalță dîn tufișuri... ce ? moroi sau pricolici ? Nu, e om ce suie-n aer, atîrnat de trei elici! Cu aripe ca de șoarec sburător, dîn cherestea, Către ceata-nmărmurită iată, mări, că sosea: Leonidas e, bărboiul la genuche îi ajunge, Anteriu poartă pre sine, iminei cu boturi lunge, Brîu dă lefegiu, da-n locul dă jungher și dă pistoale Are pile, șurubelniți și burghie cu spirale.
Vine-n zbor, poartă în spete un țilindru cu piston, Ochilari pre nare large, iar în mîni un faust-patron.
— Anghelos! holbează grecii ochi ca ouăle dă gîscă, Dară Zoe, bărbătoasă, izbucni dodat în rîs, că
Ãl cu barba tutunie ș-anteriu ca dă la Atos
Brusc se prăvăli dîn ceriu la picerele lui Tatos,
Cel pă care mehanismul îl ferchezuise-așa
Că-a Chanel dă la o poștă și-a Lancome o fresh putea.
Să ridică însă-ndată cum în Dante Aligher
(„Iadul", cîntul zece) saltă din mormîntul cel dă fer
Farinata, și-i înfruntă pă pirații cei cu spange:
— Voi, nelegiuiți, vreți aur ? Ați venit aci-n falange Pentru aur ? Nu știți oare care aur e mai bun ? Talerul și mahmudeaua sunt a omului nebun.
Zimții dă florin sunt solzii care dracu-i poartă-n spete.
Guldenul mare ca roata dîmprejur dă sfîrc la fete
La fel duce în ispită, firfiricul și carboava
Ca și filtrul dă amoriu picură-și în sîn otrava,
Lira minte, rubla-nșeală, țechinul te măsluiește
Și Mamona cînd vrei aur scuipă-n palme și rînjește.
Aur! Aur! și judanii au întors lui Moisi buca
La vițelul cel dă aur dînd năvală. Matracuca
Dîn Apocalipsă, Roma, ce lui Amor inimică-i
Aur vrea. Și voi vreți aur ? Uite ceasul care-l ticăi
Pre sub nasul vost.
Și scoasă un ceasornic cu capace Pre cari scrie Cave Tempum cu sgîrieturi dibace. Tot dă aur lucitoriu iaste el, în filigran Cum își lasă și cahfeaua dungele pă filigean. Toți bărboșii cu basmale, cu cercei și cu inele Răpeziră dește grase și deschisă tășticele Și-nhățase cel mai iute greu ceasornicul gălbui
Cum o coțofană ciobul. însă vai dă mama lui! In o clipă discul d-aur cu cadran încondeiat Bubui cu sgomot groaznic și vui înfricoșat Numa-n zdrențe dă rămase gros-obraznicul acela Și-un văzduh ieși, ce moaie toți genuchii, dă cad lela Hoții. Și își luă ciudatul ins vorbirea de la cap:
— Cicmigeaua e mormintu-ți și beșlicul i-un harap Cu ferman venit să-ți prinză gușa-n coardă de mătasă. Icrele dă aur grele sunt cocoașa ce te-apasă.
Voi, listopirați, acuma țineți minte ce vă spui: Omul n-are numai mațe, să le-ndoape cu lămui Cu fripturi și cu plăcinte, cu halvale și ghidem, Nu-i burduf pentru vinațuri omul, nu-i un eritem, Nu-i o ploșniță ce sînge suge pînă-și umflă rînza, Nu-i păduche ce-și pitește ouăle pre după pînza Care cusătură face. Omul duh e, sete pură De știință, vas prea nobil ce primește-nvățătură. Voi, ce nu știți nici a scrie și nu știți de Aristot, Ca pre boi fără simțire, ca pre țapi eu vă socot. Aurul știința iaste, bogăția adevăru-i, Mehanismul ce rotește ceriul. însă nu mai stărui. Margaritas ante porcos. Zoe, cine sunt acești ?
— Om nebun și tot mai capiu pre cît tu îmbătrînești, Sunt prieteni, Manoil e și-a lui soră Zinaida,
Care Iancu Aricescu îți scrisese dîn firida
Unde l-au ascuns-au fiara ce domnește la munteni,
C-or să vină să te vază. Cauzași sunt, ploeșteni.
— De-i așa, iertată fie-mi firea asta păcătoasă. Adevăru-i că nu merge nici piston și nici chiulasă Și cureaua cea dă piele dă rechin a cam pleznit Dă la astă invențiune: „Mehanismul dă vîslit
Pîn văzduh." Turbat sunt d-asta. însă am aci un șip
Unde licăre-antidotul fără care nu e chip
Să vă mai sculați vrodată pă picere. Aide, sus!
Cum lui Lazăr îi grăise-n Evanghelie Iisus.
îi pofti în casă-ndată chir Ampotrofagul, cari
înviase pîn minune șontorogii, palicarii.
Manoil îi spusă planul: c-o beșică să să suie
Tocma-n Turnu Colții care-n Bucureșci mai mare nu e,
Și acolo să răpească domnitorul cel tiranic
Ce va urmări cornetul pe al cerului zăbranic.
Să gîndi Ampotrofagul și răspuns dădu dăștept:
— Veac al nouășpe! Te laud cu tot duhul meu dîn pept!
Secul ce-ai făcut dîn omul cu-apucări dă animal
Frate drept al veciniciei și al Domnului egal!
Secul nobil unde-mi place a trăi în veci dă veci!
Vezi pîn sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci,
Pîn luneturi vezi vîlvoare de-nstelări ce nici nu cugeti,
Roți dințate-nvîrt curele la batelurile bugeți
Ce rotesc pe ape zbaturi și fum negru scot dîn coș;
Bielele să-nvîrte iute ca dervișii fioroși,
Pre pămînt locomobiluri iar în ape batiscafuri,
Dirijabile vărgate intră-n nouri ca-n pilafuri,
Telegraful bate depeși ce dîn stîlp în stîlp aleargă
Și-un velociped te duce unde vrei, în lumea largă,
Ba și-n lună de-ți năzare, în ghiuleaua de obuz
Poți s-ajungi, și stai tot drumul ca sămînța în harbuz.
Preste tot e propășire, propășire infinită,
Fabrice ș-ateliere unde munca e velită,
Da, travaliul ce face însul ca egal cu zeii.
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dîn apă chioară. însă nu primesc
A uza de propășire într-un scop politicesc.
Vodă-i un tiran, îmi ziceți ? Și ce-mi pasă ? pentru mine
Mai neînsemnat el este ca o muscă dă latrine, Că nu știe nici dă Volta, nice dă Flammarion...
— Da nu-ți pasă dă orfanii ce muncește la patron ? în ateliere-și scuipă ofticoși ai sei bojoci.
Cu-a sărmanilor obidă voiești tu ca să te joci ? Să îți pun în față, oame, jalnica icoană-a terii: Uvrierul întră-n crîșme cum să lasă geana serii Și să-mbată cu rachie ca să uite dă amar. Lefușoara-i întră toată în chimir de cîrciumar, Iar acasă pruncii plînge iar fămeia-nnebunită Să chiorăște-n ochi dă lampă, vede acul ca prin sită, Tot ce fost-au frumusețe-n chipul ei acum mîncat e. Scofîlcită e, ca ceara i-e obrazul. I să zbate Inima în pept și plînge. Dar țeranul nu îl vezi Cum să tîrîie ca verme pîn cîmpii și prin livezi Rumegat de scrofuloză și podagră și-mbeznare ? Nici o rază dîntre nouri nu îi rîde-n desperare. El doar cu căciula-n mînă ce mîncată e de molii îl înghite cimitirul, zidurile sfintei Golii, Cînd zapciu-i cere dijma el dă pielea de pe spete... Umilit, Ampotrofagul sta cu ochii în părete.
— Ai grăit cuminte, Zoe, apriga mea soțioară. Adeverul soțial eu îl zăresc întîia oară.
Orb am fost la suferințe și la diavol m-am vîndut.
Calpă e știința toată dacă inema-i dă lut.
Arte și științe nu sunt decît simple bagatele,
Mai folositoare iaste o păreche de obiele
Decît tot ce scris-au vanii de Diderot și D'Alembert:
Nu perpetuum mobile să visăm, ci falanster
Unde toți egali să fie, să lucreze toți cuminți.
Da, vreu ștință angajată, da, vreu artă cu tendinți!
Știu ce-ți trebui, Manoile: dirijabilul îl țin
în hambar. Cu cinci elice-i și mătasa de nanchin Zugrăvită-i c-un balaur ce își mușcă de dîn coadă...
Dar el tace, că deodată să ivește o iscoadă Scoțînd capul dîntr-o pîlne unui antic gramofon. Pe Languedoc el îl salută și-i grăiește monoton:
Mudromu i cestitomu i plemenitonxu Monsieur Languedoc Briliant, i pak dau știre domnietale za lucrul inglesului, că știu de la omin de crezut vrenici că să-ndreaptă spre Hosna corăbii ce sunt trimese să prinză pre un Manoli sîn Negruț dîn Lerești care aciuat ar fire în ostrovul ce ți-am spus. Scoală-te grabnic cu casa ta și aleargă la adăpost și ascunde-te că e primejdie de cap. Și au trimes inglesul opt barce mari cu bombarde dă cioaie și ducul lor iaste un lotru ce Mortimir să chiamă și are omen 400. A blagorodniciei tale umilită slugă, Bogoslav ot Gabrovo.
Capul îi disparisește, iară toți stătea uimiți. — Apucați dă manivelă și degrabă învîrtiți, Poate că mai e pă placă vun mesagiu, zisă Zoe Mestecînd apelpisită o frunzuță dă aloe. Să repede chir Iaurta crunt la gramofonul care Fonografului urmașă, și resort sucește tare, Da fîșit și miorlăiele dă pe placă doar ieși Dîmpreună cu romanța ce o condeiem aci:
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul. Castanu-n curtea școlii primare e-ncărcat. — Elvira, mai ții minte hogeacul d-altădat ?
în mai, cînd Cișmegiul de liliac se-mbată
Și ceru-i de safire și norii sunt de vată,
Pe podul ce imită stejaru-atît de bine
Prin scrijeliri în ciment, mă promenam cu tine.
Ce dulci și dragi cuvinte îți șopoteam supus, Și talia supțire eu ți-o strîngeam nespus. Păuni și păunite p-aleile de tei Pășeau, și eu, iubire, te-asemuiam cu ei.
Cînta în chioșcul verde fanfara militară Și svon de mandoline te aromea spre seară. Ce paternă nespusă cînd ochiu-mi îți zărea Pîn-la genunchi aproape pulpita sub dantea!
Cînd se stingea mireasma de dalii și gherghine, Urcam în odăiță, cădeai pe pept la mine, îți desfăceai șireată corsetul cu șiret Și beți de voluptate, citeam cîte-un sonet.
Uscat e liliacul și veștedă e luna.
Se-mbată altu-acuma de gura ta, nebuna,
Un altul îți ascultă delirul monoton
Cînd îi reciți pierdută-n visări „Les sanglots longs..."
E toamnă. Se aude în berărie tacul. Bătrînii-ndeasă-n pipe tutunul cu futacul.castanu-n curtea școlii primare e-ncărcat. - Þii minte, adorato, hogeacul d-altădat ?
Să perdu romanța însă-n bubuieli de canonadă.
Repezindu-să afară, bravii ce li-i dat să vadă ?
Terțarolele umflate, flamuri desvălite-n vînturi,
Opt corăbii urieșe pre a apelor frămînturi
Cu, pre franje dă mătasă, ciucuri moi și sinilii,
Conjurasă tot ostrovu-n ordine dă bătălii.
Fumulețe dă aramă să rîdică cît colo
Dă dîn gurele dă tunuri, să destramă ca-n Callot
Și ghiulele vine iute, iar pă una dîntre ele
Sade burduhos Miinhauzăn pîn lornion privind la stele.
Uite-o bilă ce-i atîrnă ca la luminare mucul:
O înșfacă-n palmi Iaurta și-și aprinde-ncet trabucul
Azvîrlind apoi în mare bomba cît un topatam.
Pune mîna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam,
Și cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede
Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede,
Neștiind el pe ce parte să să uite pîn lunet.
Cad de pă catart matrozii în a apelor sipet,
Vin cu capu-n gios în mare pă corabiile-ntoarse,
Cade tunuri pă tavane, ape-n cale se revarse,
Și se duce-n funduri toate opt barcazuri pă minut.
— Ura! strigă palicarii cînd minunea au văzut.
— Brav Iaurta, glăsuiește cu tristeță Manoil, M-ai scăpat de la obidă, capu-ți datorez umil, Dar e vreme să despartem ale noastre cărărui Făr-a despărți și inemi. Ca a ta niciuna nu-i. Meri deci, rumâneasca țeară de agiunge cu ai tei, Pă barcazele zarverei. Palicari, voi aprigi lei,
Și voi, bravi pirați ca pardosi, însoțiți-l pă Iaurta Și vă fie-n veci sîmțirea plină, de vi-i goală burta, Simțimînturi patriotici să tot oploșiți în sîni. Ne-ntîlnim la Giurgiu tocma preste două săptămîni. Plînge Manoil, Iaurta și bocește lotrii roată Ba pre jos, preste podele să trîntește unii-n coată, Urlă mai precum pruncuții cînd le ei dîn gură țîța.
Urcă-n deal Ampotrofagul ce-n spinare-avea momîța
Dragă lui, ce-o cheamă Ercul și-are hăinuri dă cașmir,
Nădragi găuriți la spete, purpurii, dă serasir,
Dă dîn care-i ese coada. îl urmează Zenaida,
Manoil și-apoi franțuzul Languedoc și intrepida
Zoe cea republicană. Ei foc face-n vîrv dă munte
Și apoi cu opintele și cu broboneli pă frunte
Umflă pinza cea vărgată ce stătusă vălătuc
Pînă oul să-ntărește, uriaș, dă cauciuc,
Strîns legat în mii dă funii cu grosimea ca pă braț,
Cînepă neruptă care îngrozește pă pirați.
Subt ovalul ce la coadă are cîrmă și șurup
I-un coș mare dă nuiele. Să adună ca în stup
Toții iroii epopeii. Leonidas taie funga
Și să-nalță drăcăria de-i zărește mării dunga,
Mării care apărusă dintre colții unui stei.
Manoile,-ți flutur părul și îți pun în ochi schintei, Buzele te fac să-ți umezi isaltat cu vîrvul limbii, Ca bătrînele icoane vă aprinz în creștet nimbii, Dragi făpture dă hîrtie. Manoile, voi să cugeti La rotundul ban al mării, la a valurilor mugeți
Ce le-auzi dă sus, dîn ceriu. Să gîndești la libertate
Măcar tu, în opul ista ca de bande desenate
Ce trudesc de-un an (mai bine) să gravez în mușama.
Te pot face să-ți perzi mintea, te pot face a zbura,
însă dar cu mine însumi ce-o să fac, ce duc o viață
Intre casă și serviciu răsipită ca o ceață,
într-un secul fără aripi, în odaie fără foc ?
Nu-mi rămîne decît ție glas să-ți dau, ca ventriloc.
Mă apucă desperarea cînd gîndesc că-i ora unu
Și trebui s-ajung îndată la cea școală 41,
Să mă-nghesui pîn tramvaie, să citesc într-un picior
Bahtin și Bolintineau, Cortâzar și Maldoror.
Iar apoi școlerii-n bance să le spun dă Coșovei,
Dă conjuncții, genitivuri ce nicicînd visat-au ei
Să auză. Blestemată soarte ce m-adusă-aci!
însă taci, tu, auctore, și urmează-a povesti:
Nici nu să-nălțase bine oul mare cît o chită Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită Sfîrîind în marea verde, dispăru cu tot cu mâhini Cum dispare Daurita cînd să-nchide-n flori dă dafini, Cum destramă-se viața ce credeai că vecinie ține. Preste mare să ivise stele svelte și serine.
CÃŽNTUL AL sASELEA
Să făcea că-s într-o urbe • E arhipelagul tainic • Știe că bărbații miaun ca cotoii în căldure • Te-ntrebi de ce mi-i părul smult f • Stop imagine • Sub ferești trei muzicanți • Politichie naltă • Oh, va fi ca-n raiu ! • Insă cine va cîrmi ? • Ficatul lui Lumumba • HELLESPONT • Ercul cu caninii goi • Este insula întîia, ce în formă e de H • Spun elinii cum că Eco • Pîn pădurile sîlhue • Dîn rîpa arsă • Se-nfoaie flori dă mînăpe cărarea-ntortochiată • O fee goală pușcă
V
Tis vi
is visai ciudos aznoapte. Tremurînd mă pui să scriu. Ci sunt visele sicrie unde, zăvorît de viu, Cum gîndacul în gogoașa dă mătasă tu îți teși Dîn a genelor închise lînă, lîncede cămeși Cari poartă-n spate aripi. Or sunt visele alcovuri Unde-ți prăvălești muiarea și-o despoi dă malacovuri Și-o desmierzi, deși e oarbă și în pîntec are plod. Or în piața solitară bocănești pe eșafod, Tu tîlharul, tu gealatul cu satîr și cu cagulă, Și tu apa grea de stele, îngălată, somnambulă,
Care îți înghite leșul. Vis, tu poartă de cleștar
Dîncolo de care urlă feara cu miros amar
Și cu fața ta, dar ochii altuia, de nenumit!
Să făcea că-s într-o urbe cu statue de granit.
Urbe rece și gălbue, ziduri-ziduri cu licheni,
Străzi ca șanțuri singuratici, și niciunde pămînteni,
Doar vrun cîine galben, coasta de-i zărești pîn blana roasă
Alergînd dă la o poartă pîn-la alta, friguroasă.
La fereștile rotunde dîn mijloc dă capiteluri
Păsărici în colivie par văpsite cu văpseluri
Și statuele gigante dîn răspîntii sunt spoite:
Ruj pă buze, fard pă pleoape, supțioare curățite...
Sîngur, Doamne, cum vrodată sînguratec nu am fost,
Preumblam pîn scuaruri limpezi, rătăcisem drumul nost'
Și statuele dă carne mă privea ca dîntr-un turn
Semănînd ca picăture: muieri roz, cu ochi nocturn.
Mă durea sîngurătatea, nostalghia mă sfîșie
De căzui pă caldarîmul cel de gheață viorie
Și mă tăvălii, sunt ore... Apoi drumul mi-am urmat
Pînă, într-o piață vastă, geometric loc tărcat,
Am zărit, imens, în centru, un fantastic „Remington".
Oglindea în lacul negru cartierul monoton.
Bătea singur: se afundă clapele rotunzi cu literi
Condeiate alb, cu sgomot, țăcănit ca și de țiteri
Și scria ceva pă foaia ce se perde în înalt.
Mă apropiai și-ndată sus p-o literă de smalț
Am sărit, dar prăbușit sunt în mașina cea de scris
Rătăcind pîn arcușoare, pîrghii cu șurup închis,
Cățărîndu-mă pă schele dă oțel pîn-ajunsei
Sus, în nouri, unde foaia iese dîn tamburul ei.
E cît mine orice buche care scrisă e pe filă
Și-a ceti încerc, dar ochiu-mi, ca și cel de coșenilă,
Nu-ncăpea imensitatea. Desperat atunci văzui Cum coboară de pe socluri uriașele statui Și-umplu piața nesfîrșită. „Mamă, mamă!" am strigat Și pe fila dîn mașină dîntr-un salt m-am aruncat Pînă mă izbi o buche de mă răstigni în text.
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext
Pentru a-mi vîrî iar coada în istoria ce-o torc.
Narcisismu-mi e de vină. Insă, iată, mă întorc
La narațiuni, descripții, personage, și-ți promit
Să mă mai zărești în carte tot mai mult cătră sfîrșit.
E arhipelagul tainic veșmîntat în solzi dă aur
E tăcerea nesfîrșită, ca-n urechea unui maur
Un cercel e sîntul soare care-n lună s-o schimba
Cînd sirene-or să pleznească-n val cu coade de sardea.
Mii de valuri poartă spume și s-alungă și se zbate
Și se perd în rochea mării de mătăsuri dantelate,
Regi cu pletele dă spumă, cu coroane de sclipit
Ce să pleacă spre măritul împărat dîn răsărit.
Valuri, nu sunteți voi chipul vieții noastre ce să trece ?
Ca și junii cei resbelnici umpleți țărmurile grece
Toți plesnind d-enthousiasmos și bătînd cu lancea-n scuturi,
Dar moșnegi cu plete albe vă întoarceți iar în luturi,
Luturi verzi și străvezie dă de unde v-ați ivit...
Ici și colo es dîn mare colțurile dă granit.
Manoil și cu ortacii privea umbra ce o lasă
Dedesubt cu mii de stînjeni preste marea dă mătasă
Mongolferul ce să nalță colo-n ceruri și dă cari
Să agață coșul unde adunați sunt temerarii.
Ei văd putrede barcaze care lasă-n urmă dîre,
Și de soarele ce arde milionul dă satîre
închid geana și să strîmbă. La motorul ce tușește
Leonid Ampotrofagul ceva tainic meșterește,
Tot el ține și dă cîrma ce e parcă evantaliu.
Languedoc scrie-n răchită cu jungherul țapăn: a JIK)6JIK)
Te6a arată Zenaidei, ce o crede
Turcă, rusă sau rumâncă, e totuna, citarede
Baiadere, hetaire, toate sunt în Orient.
Zenaida îl străpunge cu un ochi ireverent.
Știe că bărbații miaun ca cotoii în căldure
Cînd simt sînuri dă muiere cu gurguiele cei dure,
Cînd văd coapsa zuvelcată arcuită subt șalvar.
Ei simțirile cei nobili iute scot dîn bozonar.
Ei la mandolină-nstrună iute mațul cel dă oaie,
își ascute peana smulsă și în călămări o-nmoaie
Și-ți trîntește la soneturi și la ode și canțone
Dă ai zice că-i Petrarca, nu un vil de mascalțone
Ce îndată pune brînca, de sfîrșește cu sonetul.
Zenaida să-ncrezuse în gurița ca șerbetul,
Cînd fu fată, a viclenei, ticăloasei beizadea
Care-n mahalăli fecioare cu sîn fraged sfîșia.
Și acuma în corsaju-i cu dantelă de olandă
Păturit ține răvașul cu mireasmă de lavandă
Ce îi trimisese grecul de fetia i-o răpise.
Cu cîrlige rafinate stihurile-n el sunt scrise:
Te-ntrebi de ce mi-i părul smult Și nici nu văz și nici n-ascult Pe nime, pe nime ? E că în soare mă uitai Și te văzui în vîlvătai Pre tine, pre tine!
De ce nu m-am mai ras pă cap ? De ce sunt negru ca harap Și plîngu, și plîngu ? E că nu poci să îți vorbesc, Că de te văz mă poticnesc Nătîngu, nătîngu!
De ce nici nu mă mai închin, De ce mă arde~n pept un chin De miere, de miere ? E că vroiesc să mă ridici Dac-o să caz l-a tale mici Picere, picere!
Of, Zinaido, nici nu știi Ce-aș vrea papucii tăi a fi Sub talpe, sub talpe! Cămeșa ta dă borangic Aș vrea să fiu, vorbe nu-ți zic Eu calpe, eu calpe.
Ca țîțișoare să-ți coprinz
în brațul meu ce-i prea aprins
Agapi, agapi!
îți scrise astea beizadea
Nenorocită Calima —
Limachi, limachi!
Ese-o lacrimă dîn ochiul chinuitei dă amoriu; Să focalizăm pre dînsa și cu încetinitoriul
Să o urmărim cum curge pă obraz pă lîngă nas. Și cum scînteindă pică înspre apele de stras. Stop imagine! Gros-planuri pînă sfera ce sclipește între cer și între mare s-umflă, se curbează, crește Pînă împle tot ecranul și atuncea poți zări O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii Ce-ncărcate sunt de stele ca și vazele de floare: Sunt pre Bucuresci crescute ca o nobilă vîlvoare. Pre subt stele, uliți pline dă noroaie, bezne groase, Lătrături și umbre hîde, garduri rîncezi și poroase, Cerșitori ce își descoasă carnea falșă de pă pept, Șontorogi cari aruncă cîrja și pășește drept. Umblă furii cu ciomege ca să tragă drept la mir Bețivanilor ce-ntină haina scumpă dă cașmir, Podăresele s-agață de drumețu-ntîrziat Și-i pun mîna pe rușine, să îl vază-ntărîtat... Totu-i beznă, totu-i vițiu, colcăială de năpîrce, își aduce-ndat ursitul babele ca niște hîrce Pă o coadă dă tigaie; doar la podul cel numit Al Calicilor, o lambă la ferești a pîlpîit. E-n cămara Zenaidii ce cetește un romanț. Deodat răsar dîn noapte sub ferești trei muzicanți: Ii vezi bine subt fanariul ce le arde toată fața, Doi sunt ciori ce trag arcușul și își rod avan mustața, Sunt în zdrențe și ochi galbini tot rotește în găvani, Dar al treile e tiner, muchelef ca un vultani, O cupolă uriașă poartă-n creștet, de catle, Fermenea are în spete, căptușită cu nafe. Ei să sfătuie o clipă și apoi începe jalnic O cîntare cu ohtaturi etajate. Un nacealnic Să apropie, dar vede că-i a țării beizade Și să-ndepărtează-n grabă. E vardist, dar prost nu e.
Zenaida iese iute la ferești pre subt castani. E ca luna de frumoasă, are șaisprăzece ani Și d-a lumei răotate nu aflat-au nicidecum. Ea nu știe că bărbații ce promite e doar fum. Jurăminți îi face junul pînă-l lasă să să suie în iatacu-i ce a moscuri mirosește ș-a lămuie; Fata tremurînd la peptu-i să aruncă cu oftat Și jertfit-o-a îndată junele cel desfrînat, Iar în zori fugi lăsînd-o cu o lacrimă p-obraz. E aceeași care luce între cer și mare az. S-o lăsăm dară să pice; estimp Zoe să certa în politichie naltă cu Manoli, ce privea Arhipelul dîn nacelă.
— Bun. Să pui că îl răpim Pă vampirul cel dă vodă. Și apoi ?
— îl omorim, Răzbunînd astfeliu chinul neamului prea obidit.
— Și apoi ? urmase Zoe cugetarea-i neclintit.
— Apoi secuiul dă aur dă la sine a veni, Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii
Și avea-se-vor ca frații, numai noi dă noi în țeară. Națiunea va remîne, ce e venetic să peară. Genia care veghează colo sus în nori românii Le va da tăria vînei, le va da mireasma pînii, Va-nflori liber-schimbismul, școalele să vor dășchide Și beserici să vor face, cu sfinți mîndri în firide, Oh, va fi ca-n raiu! Unde nu mai am eu șapte vieți Să-mi văz visul meu cu ochii: tăbăcari și precupeți, Dascăli și țerani în hore să-nfrățească a lor rînduri, Să zîmbească fiecare cînd se duce-n patru scînduri, Căci trăind a fost ferice și ferice va muri.
— Pîn-aici sunt bune toate. însă cine va cîrmi ? Căci corabia, se știe, tocma-n fundul mării cade Dă nu este un mai-mare preste pînze și năvoade. Machiavel, ce Guicciardini îl urmează și—1 domoale, Pre un Principe îl pune-n fruntea obștii. El morale Gînduri n-are, ci-și frămîntă mintea cum să fie bine Pentru Patrie. Nu-i pasă nici de mine, nici de tine. Vrei să punem pre un princip luminat la țară-n frunte ?
— Nici gîndesc! Eu voi poporul să să facă luntre-punte Singur să să cîrmuiască, toți ca unul la putere, Fiecare să își spuie-n libertate a sa vrere.
Să domnească cîte unul, nu-i chip altfel, dar puțin,
Să nu guste al puterii fără de măsură vin
Ce îmbată și te face ca cu zeii să te-asameni,
Să socoti ca pre furnice subt papuc pre ceilalți oameni.
Da, gîndesc că ar fi bine să să schimbe an dă an
Un boiar c-un negustoriu, un uvrer cu un țeran,
Cel mai bun din starea sieși, electat de-ntreaga obște.
Dar nu principe să fie (vodă-i zice îndeobște)
Ci umilul slujitoriu al poporului întreg.
Soțietatea ca un stupu dă albine o-nțeleg.
Să nu aive nici palaturi și nici cabaniță-n spete,
Să nu bată cu topuzul; nici fermanuri, nici decrete,
Nici năpăști să nu arunce pre spinare de rumân.
El sfătuitor să fie, ca un tată, un frățîn
Ce să-l vază toți la munca cîmpului mînîndu-și boii,
Iară nu-n saraiuri mîndre, laolaltă cu ciocoii
Ce nimic cu națiunea nu mai au a împărți.
O, muri-voi pentru viața nobilei democrații!
Un republic democratic în Valahia voiesc!
— Biet Manoli, zise Zoe cu un zîmbet îngeresc,
Și eu sunt republicană, și eu voi democrație,
Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie.
Este oare neamul nostru pentru asta copt dăstul ?
Nu cumva mai sus să sue cel mai rău, mai nesătul,
Ce-ascunzînd cu viclenie lăcomia de putere
Să arată-n față nobil, strigă revoluționere
Cîntice (oare ca asta ceva este mai ușor?)
Pă cînd bunul cel cuminte sade într-un colțișor
Și rușine-i e să ragă cît iubește el poporul ?
în politichie iute să jertfește visătorul,
Iar naivii cu prințipuri umaniste să dau tumba.
Mulți mîncat-au în pădure dîn ficatul lui Lumumba,
Mulți rînjit-au pre cînd Gramsci, Pătrășcanul sta sub gratii,
Mulți scurmară în bojocii lui Bălcescu și Istrati.
Oh, mă tem că și dîn visul nostru va eși așa...
Pre cînd Zoe și Manoli tot din astea discuta, Momîțica Ercul iute, fără niminea s-o vază Sus pă funii să suisă, pă balonul dă turcoază Și ținîndu-se cu labe îmblănite și cu coada Dulmeca cu nare large arhipelul și Elada Ce sub ei să desfășoară ca și hartele cei vechi. Doar o boare dă albastru estompează munți părechi Unde-ncepe Hellespontul.
— Ia te uită! Languedoc Strigă tare, și să uită pîn lunetul dîn breloc. — Ce e ? strigă răzvrătiții. Dar zăriră de departe Șir dă insuli ce în marea Marmarâ să-nșir. Catarte Dă barcaze le înconjur, ca furnicile dă mici. Insule cu stînci și codri, viaducturi și porției, Iazuri pure ca azurul, sate albe și podgorii.
Ele-n formă sunt de literi care le umbrește norii Și cu literile astea scrie-n mare:
HELLESPONT
Ca pre harțe. își țintește Leonidas nasul bont Și nu-i vine-a crede. Ochii îi mijește Manoil. Insuli-buchii încongioară valuri verzi de email. Pre cînd toți stătea subt vrajă, Ercul cu caninii goi Ronțăia mătasa tare a beșicii. Un șuvoi Dă gaz galbin-verde îesă și spărtura să sfîșie, Urlă dîn bojoci momîța și aleargă pă frînghie, Văz cu toții cum balonul pierde-pierde dîn înalt; In zadar aruncă sacii dă nisip și dă bazalt. Pinza să zbîrcește-ndată și motorul s-a oprit, Desperat Ampotrofagul manivelul a smucit D-a rămas cu el în mînă. Marea vine mai aproape, Să lărgește mult o zonă dîn întinderea dă ape, Zonă ce cuprinde-un ostrov, care crește-n sus abraș: Este insula întîia, ce în formă e de H. Și ea să lățește iute cum mongolfierul cade Pîn-să văd în ea pădure și pescarii cu năvoade Răsturnînd pă țărmuri broaște-n carapace de bagă. — Þineți-vă bine-n funii! N-o să moară nimenea! Tot răcnea Ampotrofagul cu bărboiul înfoiat. Un bufnit, o izbitură și rămasă spînzurat Zepelinul în un arbor ce-și lățea în cer coroana. Acățat e în cordonul ordinului Sfînta Ana Frîncul, iar Ampotrofagul e dă barbă încîlcit Precum Ionatan odată, care este pomenit In scripturile cei sfinte; ceilalți șede în nacel Leșinați dă isbitură, dar să scoală cătinel Și cu chiu, cu vai coboară dîn copac întreaga ceată Răzvrătiților ce vecinie ei cătră lumină cată. Ocolind o pădurice să afundă între stînci...D-ai putea privi în ochii melancolici și adînci
Lui Manoli, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă,
Te-ai vedea pre tine însăți, visătoare, surîzîndă,
Brună poate, au roșcată (cît iubesc să mi te-nchipui!)
Luînd dă bune tot ce-n opu-mi doar ilusie, tertipu-i,
Meșterșug ce-n desperare tot încerc a stăpîni:
Bat smaragde, pun safire în horbote aurii,
Dar ce iaste poesie și ce iaste doar lipit
Dă tortițe, fioriture pă pocalul daurit ?
Cît dîn lume, lumea mare, cît dîn stele, cît dîn creer,
Dîn real și dîn visare sunt în stare să cutreer ?
Cît dîn iad și cît dîn raiu, cît dîn dor și cît dîn paterni,
Cît dîn tot ce fu vreodată scris cu rîset și cu lacremi
Mai poci însumi a rescrie cocîrjat pă foi cu drag ?
Ercul saltă în spinarea marelui Ampotrofag, Damele cu tocuri frînte șchiopătează pă cărare Ce să perde-n defileul dă granit și dă calcare. Ce pă margini își resfiră fragii copți și clopoțeii. Cînd poteca să lărgește, e de-a curmezișu-aleu Neted zid dă stîncă, unde eco crește și descrește: Cînd momîța dă un chiot, parcă zece chiuiește. — Spun elinii cum că eco vrăjitor e și oracul, Zisă Manoil. Hai dară ca să iscodim ce veacul Și destinul ne va-aduce. Să-ntrebăm dară pă rînd. Și strigară cîte unul, zidul vorbele-ngînînd:
ZOE: Eco, cît mai este Pîn' s-aud aceste: Că numai poporul Este domnitorul Sîngur la putere ?

ECO: Ere, ere, ere, ere...
ZENATDA: Voi ajunge oare Ziua cea cu soare Cînd cel care minte Iară-mi va întinde Mîna cu perfumuri ?
ECO: Fumuri, fumuri, fumuri, fumuri.
LANGUEDOC: Eco, la voilâ Þara de halva. Voi rămîne oare Lîng-o soțioare în țara prosperă ?
ECO: Speră, speră, speră, speră...
LEONIDAS: Cînd omul ferice,
Confirmînd pre Nietzsche, Va putea prin ștință Și prin străduință Moartea s-o amîne ?
ECO: Mîne, mîne, mîne, mîne...MANOIL: După ce-om da jos Tiranul fălos, Cine a domniei Și a volniciei I-o gusta lichiorul ?
ECO: Chiorul, chiorul, chiorul, chiorul,
Să afundă căuzașii pîn pădurile sîlhue,
Iazuri negre trec pă plute strînse-n ruginite cue,
Ape unde-afundă-aripa lilieci în plină zi;
Dîn bulboane iese fumuri sulfuroase, străvezii.
Anticii stejari au barbe dă licheni, dă vîsc și iască,
Șerpi, năpîrce în crepuscul prind lucios să fojgăiască
Iară umbrele să-ntinde ca și cioturi sîngerînde.
Coarne, colți dă fildeș galbin ies dîn negure plăpînde,
Cîte-un șuier, cîte-un răget te îndeamnă să treci Styxul
Cum în „Cantafabuli" scoate (-n „Invocație") „Phoenix"-ul.
Trec cei cinci pă lîngă schituri cu anahoreți schelete,
Prăbușiți în rase putrezi sub ciupearce și burete,
Văd păianjenii cît palma ce aleargă ca să prinză
Paseri și nu muște: frînghii are ei în loc de pinză...
Și deodat să face noapte, și dodată iese luna
Rîdicînd în ceriu crace și găteji; troznește-ntr-una,
Tot mînjindu-se dă sînge dă din nori ca dîn tifoane
Sîngerate, codrul negru; spaime reci, sudori broboane
Ii înghesui unii-ntr-alții zavergiii și-i oprește,
Cînd o nălucire hîdă pre toți cinci îi copleșește:
Dîn rîpa arsă dodat se varsă, Dodat se lasă duhori de iad
Fantasme iese în șiruri dese Ca priotese subt crăci de brad. Ceriul să-ntunecă, hîrcele lunecă Pă cai cu tunică, putrezi și ei. Le iese coastele pîn piele, mațele Le-atîrnă, oasele să sparg de șei. Ies gărgăunii pe buza lunii Și ca tăciunii stelele ard. Se casc mormintele și osemintele S-adună sprintene subt hîd stindard. Zboară pîn aere îazmele-n vaere, Prind să se-ncaere feți lepădați. Le ard căițele, s-aprind troițele, Iese noițele pre unghii lați. Codrii în clocote sună de hohote,
Balele-n horbote dă pricolici.
Cu tîrnăcoapele izbesc hîrtoapele
Și tulbur apele trolii pitici.
Babele țepene cu pîntec-pepene
Călări pe pieptene s-afundă-n nori.
Se iscă fulgere, pieloase ugere
Prind ca să sîngere, mijesc tumori.
Cerul de bube, munții de hrube
Codrul de lupe e năpădit.
Ielele goale dau rotocoale
Strîmbe dîn șale, cu pept scobit.
Dodat o vînătă lună, o vînătă
Mînă, o vînătă hîrcă luci.
Cad mandragorele în somnuri, orele
Se-nțeapăn, horele rămîn pustii.
O vrăjitoare, o lipitoare
P-un țap călare strigă „Sabbath" !
Se-ncordă iasmele, se screm fantasmele Și lasă muntele desferecat. O grotă tulbure desface muntele Precum muierile cînd sunt în rut. Șoareci cu aripe, cîrtițe umede, Bufnițe rîncede răsar din lut. „Intrați!" le zbiară celor d-afară Cea vrăjitoară; cranii rînjind I-mping în peștere cu brațe veștede, I-azvîrl cu deștele în labirint.
Languedoc intră întîiul cu jungheru-n dinți în grotă, Minunat de țurțuri palizi atîrnați de sus horbotă, De gîngănii străvezie, care umblă fără ochi... Zoe și cu Zenaida scuipă-n sînuri de diochi Și pătrund și ele-n stîncă; le urmează-Ampotrofagul Cu o faclă-n mîne, cari lumina firav meleagul, Iar la urmă e Manoli cufundat adînc în vis, Floarea-albastră căutînd-o ca și blîndul Novalis. Ei pe calea-ntortocheată se afundă, pîn băltoace, Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja și-o desface, Ei coprmși sunt ca de-un farmec, ca niște copii ei cată Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată. Vecinice, crescînd în beznă, pentru nici un ochiu, ele Licăresc acum la faclă în cristaluri și dantele Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu. Pentru cine e coloarea fragedului minereu ? Pentru cine turmalina, malachitul și cleștarul Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul Ori pătrate, exagoane, prisme lucii, poliedre Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre ? Poate niciodată nime nu ar fi trecut pîn grotă.
Ș-atunci ce rost au, ivite dîn pereți de teracotă,
Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel lucești o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar,
Risipind atîta trudă și splendoare în zădar.
Tot coboară colidorul, tot mai cald, mai cald să face
Dar pă-ncetul să lărgește și-ntr-o sală se preface:
Are murii de oglinde negre, ce răsfrîng în ele
Candelabre daurite, licărind în mii de stele,
Căci subt prismele-i de cuarțuri se înalț-un tron măreț:
E cioplit dintr-un beriliu; lucrătura fără preț
Lei închipuie cu oarbe pleoape contemplînd ceva
Ce e dincolo de lume; pe spătar de peruzea
Incrustat e-n vine d-aur șarpele ce coada-și mușcă,
Iar pe perina cea roșă șade-o fee goală pușcă,
O fămeie ce nici gîndul nu cutează-a plăsmui.
Praxitel parcă cioplit-a șoldurile sidefii,
Iară părul străveziu e ca o apă de isvor
Ce îi curge-n valuri calde pre gingașul sînișor,
Coperindu-l, desvălindu-l ca pre lună un halo.
Stînga între sîni ș-apasă iar în dreapta are glo —

J
s
CÃŽNTUL AL SAPTELEA
Microcosm și macrocosmos • Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? • Dară sufer și stejarii • Oasele încep a crește • Gol era ca o statuă • HALUCINARIA • Cetate dăltuită în porfir • Cipassă, Manuele • Spune-mi ce e poesia • Un fantastic mehanism • De ce din umbră-mi ai fugit? • De ce nu-s singur și nefericit? • Numit ținut, grup simplu, falsă landă • E seară și ninge-ndesat • M-am retras într-o peșteră • Deodată mi s-a făcut moarte • Floare-a lumilor, val verde
R
"ui dă cuarț ce nici o lume nu să laudă că ține, Dar în fiecare lume își trimete el lumine, Căci sunt lumile cu astre, cu planeți, cu aurori Oglindirea pă perete-a globului neperitori. Lumi în lumi, telescopate dîn mărunturi în înalturi, Microcosm și macrocosmos între valvele dă smalțuri Ale scoicii grea a minții au în mijloc, mărgărint, Globul dă cristal dîn palma principesei Hyacint. Poate că scrisei „Levantul" doar să aflu globul ista
Ce cătase Lionardo și-l cătase Gianbattista,
Ce-l simțise pă aproape Gongora și Fulcanelli
Și să află chiar în mijloc între-atomuri și-ntre steli.
Poate că la rîndu-mi scris sunt, cu viața-mi, cu haloul
Ce în juru-mi este Lumea, de alt îns ce cată oul
Și să-l afle nu putut-a într-o lume dă giganți.
îl privesc cu fascinare ai luminelor amanți.
Nainteaz-apoi Manoli și-n amurgul care zbate
Voluptuos joc cu icoane și cu șoapte tremurate,
Glăsuiește:
— Zîna nopței, adîncimii și răcorii, Ce Moiră ne împinse să-ți vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce în pepturi ne aprind un negru foc ? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toți plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă. Noi cutreerăm Levantul, dîn ostroave în ostroave, Vînt nebun de libertate umflă vîntrele la nave Ce-n amurguri roz să-nfoaie ca petale dă sidef. Punem sînge, punem aur pă a zilelor gherghef. Dară însă noi ne temem să nu fie un caprițiu Al Istoriei (această damă cufundată-n vițiu) Visul nostru dă iubire între oameni, între semeni... Este omul o jivină sau e zeilor asemeni ? Poate revoluțiunea pentru care noi ne zbatem Ca să izbăvească neamul, să îl curețe de paterni ? Sau e jertfă în zadariu, sîngerare fără rost ? Feea Hyacint dăschise cu blîndeță al său rost: — Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe, Lumea în cristalul ista să sfîrșește și începe, Iară eu dă orce murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum. Au ce este pentru mine vacul ista ? Punt ridicul Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul Kosmosului. Sufer oameni ? Oprimați sunt, umiliți ? Dară sufer și stejarii, suferit-au trilobiți, Stele sufer cînd pre ceriu ele schimbă-n supernove, Sufer peștii-n ape, sufer în pădurea de mangrove Pangolinii, sufer zorii cînd ameaza le ia locul, Suferă pămîntul, apa și văzduhul, sufer focul, Cocîrjat e-n suferință tot ce pare că esistă, Dar în centru e lumină, deși carnea este tristă, Cum din chinul scoicei naște perla, bucurie pură. Globul de cristal e singur care nu știe tortură. Libertate n-afli-n lume, unde totu-i prins în mreajă. Manoile, de vrei lumii să îi fii călită streajă Liberează-te pre tine mai întîi, și-apoi pre cei Ce să-ndoaie subt călcîiul de nebuni și de mișei. Te cufundă-n poesie și-n visare, te cunoaște Tu pre tine, dar nu-n lume, ce-i asemeni unei broaște Unde merge orce cheie și niciuna, ci în sferă Te cufundă, s-afli floarea sufletului. Efemeră Nu e ea, ci-n nemurire, în Akasia-și întinde Cupa limpede. Privește ici în glob și te desprinde!
Manoil păși în fața tronului cu scump desen, Ceilalți șed în grup dă peatră ca burjuii lui Roden... Manoil luă dîn mîna cu brățare de onixă Globu-n palmele-amîndouă și-l privi cu pleoapa fixă Pîn-un foc de apă rece îi pătrunse-n braț și-n unghii; Carnea i se face steclă, își putea privi rărunchii
Scînteioși ca vii smaralduri, oasele ca și mărgeanul,
Cum vezi plopii-n faptul serii vîntul cînd dăschide geamul
Grota, zîna i să pare depărtată și străină
Cum vezi lumea cînd ai ochii turburați dă atropină.
Dodat nu mai e nemica, numai trupu-i gol asvîrle
Vîlvătaie înghețată, ca curentu-n jur dă gîrle,
Flăcări ce destramă carnea-n stropi de rouă ce scînteie
Pă scheletul ca pistilul fabuloasei orchidee
A Levantului. Dar, iată, oasele încep a crește,
Pe scheletul mîinii aripi dă cleștar înmugurește
Pîn-acoperă humerus, radius și cubitus,
Și dîn grotă ca dîn pîntec își croiește drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvîrlind sub stele.
încrustat în stînca frunței arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesnește-n cusături
Și se taie-n putrezi lațe atîrnînd de-nchieturi...
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc și vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Neființă și ființă-s rîncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pîn sine.
Să-mpăcau bune și rele, întunerec și lumine
Și totuna e mic, mare, nesfîrșit și mărginit...
Genia și mai dăparte aripa și-a desdoit.
El sbura dodat în toate părțile, și în afară
Și înuntru, pîn-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme...
Oul de cristal chilia unde treze ele dorm e.
Și dodată oul crapă în trozniri d-apocalipsă
După cîte mii de ere ? Vremea este în eclipsă.
Iar Manole-apare iarăși cum îl știm. Ce-n ou trăit-a
Nici în gînd și nici în vorbe nu-și găsește potrivita: Ochi ce se privește însuși, poate așa-o pală umbră Aș putea s-aștern pă filă, dîn esperiența sumbră A trăitului cu sine, a mușcatului dîn totu-și...
Manoil dăschide ochii: pîn la brîu el stă-ntre lotuși
într-un iaz ce unda verde-i scînteiază străveziu.
Sori sunt trei în crucea boitei: galbin, frez, liliachiu,
întreite deci aruncă umbre toate ce se vede.
Manoil eși pe malul tăului cu unda verde.
Gol era ca o statuă, ca dă marmur are peptul,
Plete scoase ca dîn daltă, ochii goi ca înțeleptul
Dă Omir sau Milton bietul sau al lui Ulysses tată.
Talpele-i pășiră goale pre cîmpia ce-i smălțată
Cu mii flori dă iod cu frunze dă safir și peruzele,
Cupele de carne-atinge cu moi buze paseri grele
Ce-s jumate transparente și jumate ca de plumb.
Șerpi cu creste de găină cîntă-n lanul de porumb.
Fauni nalți de nici o palmă două flaute-au la gură
Nimfelor cu zeci de țîțe să le dea șuierătură,
Iar la rîul cu dantură loc de punte triumfală
Þine luna, o felie fragedă de portocală.
Toate curg, să schimbă toate pe măsură ce se-ncheagă:
Peștele devine soare, soarele devine fragă,
Umbra, iată, să desprinde de pămînt și prinde sînge
Iar ce aruncasă umbră-n cioburi licurind să strînge,
Fiecare ciob crescîndu-i aripe dă libeluli...
Manoil înaintează pîntre moii glomeruli
Ai copacilor ce-ndată ei să schimbă în fămei.
Toate îl îmbie lîncezi, da-ntre pulpele de stei
Ele n-au nimic, doar peatră lustruită ca de ape: Cînd să-ntorc, pe două fese dăschid ele două pleoape. Și dodat în aer luciu se ivi un curcubău Și să-ncheagă slove limpezi atîrnate preste hău, Ce par cînd muiate-n ojă, cînd săpate în dantea. Preste tot ținutul scrie-n arc:
C
I
N
U
L
R
A
H
A
Literile schimbă-ndată în mii stele colorate Și-n beșice de săpunuri zugrăvite și perlate Ce să sparg subt ghiara lungă miilor pterodactili, Numai H-ul mai remîne între nouri versatili, Dar și el într-o beșică de săpun s-au prefăcut Ce s-apropie de mutul Manoil, întrețesut Cu bulboane de lumină roșie. Manole-atinge Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge Care are peisagiul desenat în semilună Pe o margine de tremur; ca un clopoțel răsună Bila, însă nu să sparge, ci-l coprinde pe erou Și cu el să-nalță-n aer: stă ca puiul viu în ou. Manoil privea pîn coaja străvezie-un peisagiu Ce cuprinde într-olaltă fandacsie și miragiu, Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal, Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval, Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s
Șoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis, însuși ceriul e un pîntec, soarele-i un ombilic, Subt pămîntul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck... Toate în anamorfoze stranii se resfrîng în bilă Și apoi se inversează-n a eroului pupilă, Pe retină pune fire de colori ca pe gherghef Și lichide colorate curg pîn nervii de sidef Pîn ajung prin centrul optic, unde să combină straniu Și apoi să proiectează pă peretele de craniu Și-astfel să încheagă visul, iar în sala uriașă Șade-un singur spectatoriu, ce se zbate strîns în fașă, Paralitic doar privire, doar dorinți, numai terori; Are-un singur ochiu-n frunte, și aripe-n subțiori. Este tristul, veșnic singur, sufletul al meu ș-al tău.
Bila de cristal pogoară în uitare și în hău.
E o vale străvezie chiar în centrul lumii estii, I-un ostrov ca de faianță ferecat în scoici și trestii Ș-are-n mijloc o cetate dăltuită în porfir. Elefanți în două labe străjui scara de safir. Campanele cu-orologii ce arată alte ore Săgetează infinitul, lasă umbre incolore, Și popoare de statue sunt suite pe zidiri: Nu-i niciuna maiestoasă, toate strigă în delir, Toate să sucesc dîn șolduri, mînele întind cu jale, Degete își frîng, se scutur, mușchii se-ncordez pe șale. Unele sunt prăbușite p-a lor soclu și suspin Altele să-mbrățișează sus în ceriul opalin...
înaintea scării large să așează bila lină
Și plesnește fără sgomot în lumină hialină,
Iar Manoli se îndreaptă și pășește, gol, pe trepte.
Dăltuită-n corn și-n aur balustrada pîn-la pept e,
Lespezile la picioru-i sunete încep să scoată,
Pești cu voal în fiecare, tot căscînd dîn guri, înoată;
Toată scara se-nghioacă pîn-ajunge la intrare.
Manoil, deasupra, literi citi, reci, de chihlimbare:
„Dilecta sum cetate, quae Domnul o depinge, Omnipotintul acvil que svoală colo-n cel,
Sum oglindirea mundei, belețea quae-și întinge Radioase aque-n cerevel.
Un baciu sum, que boca ți—1 pune, mortiferă, A soartei svînturoase, pe peplu-ți și pe vis,
Abis abdominabil que angelii proferă, Dar volutate în abis.
Nu circonda cetatea, ci passă, Manuele,
în templul que e-n tine quel mai profund ospel,
Risorge, interoagă și cogită la stelle In tempul esta solenel.
înterogare pune, cetatea-ți va respunde,
Turmentul din cervelu-ți va resipi pe loc
Coragio, căci tu sîngur știi, admirabil, unde Jace seraful ventriloc."
-continuare-

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!