agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2914 .



Ana
prose [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [emmagreceanu ]

2009-05-22  | [This text should be read in romana]    | 



Nu a mai durat mult și a venit iarna. Fără să ningă. De vreo două ori a fost lapoviță, în rest marea fierbea învolburată în fiecare seară, ploile deveniseră o obișnuință și sufletul meu era greu, apăsat parcă de norii denși și aproape negri care planau deasupra orașului. Străinii plecaseră demult, străzile erau atât de goale, aveai impresia că o molimă dăduse peste locuitorii veseli, un uragan cumplit pierduse în larg toate terasele, umbrelele și șezlongurile, lăsând în urmă pașii mei cadențați, singurii care stârneau ecou dimineața.
Eram din ce în ce mai deprimată. Simțeam cum, odată cu iarna, mor câte puțin în fiecare zi. Nu mai puteam mânca, eram permanent obosită, nervoasă, și-mi tremura stomacul prea des fără nici un motiv.
Cu soțul meu nu mai comunicam deloc sau aproape deloc, excluzând nopțile în care mi se părea că ne foloseam unul de celălat, cădeam de comun acord fără să ne zicem nimic în prealabil, ne așteptam unul pe celălat în dormitor, ne iubeam cumva pe fugă, de parcă trebuia să plecăm cine știe unde...de parcă ne era rușine că încă mai simțim asemenea nevoi...
Ana începuse să vină la mine, eu nu fusesem însă niciodată la ei, nu înțelegeam de ce nu mă invita.
Avea stări diferite, în funcție de cum se manifesta boala ei, așa am crezut, că poate ăsta era motivul pentru care uneori era deosebit de veselă, mi se părea absurd de relaxată chiar, iar alteori venea, se așeza la masa din bucătărie și fuma.
Am certat-o, îi era rău, slăbise cumplit, tratamentele o surmenau și-i răpeau strălucirea dându-i în schimb culoarea pământului.
Uneori...
Alteori însă plângea mult.
Nu așa cum se plânge, cum aș fi plâns eu știind că mă paște moartea, ci altfel.
Vocea ei atunci devenea aproape ștearsă iar cuvintele curgeau ca și cum ar fi pus-o cineva să citească ceva ce nu ținea de ea.
Vorbea mult despre ce fusese viața ei, despre ce ar fi vrut să facă sau începea să povestească pur și simplu despre acel sat unde credeam, eu din ce în ce mai convinsă, că-i rămăsese o parte din suflet.
- De când eram mică îmi doream să știu mai mult decât ceilalți, inventam tot felul de scene în care eu eram când de o parte când de cealaltă...
Nu-mi pare neapărat rău dacă o să se întâmple...de fapt mai mult mi-e teamă de procedeul în sine, mi-e teamă că ar putea să doară sau știu eu?
Am visat de atâtea ori că am murit încât ar trebui să nu mai am emoții.
Și timpul trece acum destul de repede. Mă gândesc la faptul că dacă n-o să mai fie nimic după, o să-mi pară rău că nu am călătorit atât cât aș fi vrut.
Și mă îngrozește ideea că o să fie cineva care o să sufere.
Dar mă consolez spunându-mi că timpul ne păcălește pe toți cu uitarea.
Nu prea am realizat nimic, peste câțiva ani nu știu ce anume o să le poată aduce aminte de mine, poate doar goblenele.
O să mă întorc acasă, o să-i rog să fiu lângă mama. Tata va fi trist dar el se redresează repede pentru că el știe că dacă te lași să cazi, te irosești.
Înainte credeam în visele mele, acum am descoperit că ele erau doar un simptom al bolii...tulburări ale minții...

Apoi nu mai venea, o sunam dar nu răspundea nimeni, mi-o închipuiam chinuind în patul ei din dormitor, unde pe geamul larg deschis, printre perdelele ei de culoarea caisei se prelingea lumina la fel de tăcută ca și ea. Mi-o imaginam privind în gol, resemnată, stocându-și în minte senzațiile, săpându-și în suflet ca-ntr-o grădină neudată la timp, din care oricum știi că nu mai poți salva nimic.
Mă gândeam la faptul că abia reușise să aibă liniște, își găsise un sens, își putea prinde rădăcinile undeva ca orice om.
Mă întrebam în același timp cum se manifestă Mirko, cum se putea împăca cu ideea că o va pierde înainte de a fi cunoscut-o într-adevăr.
Nu-mi închipuiam să se fi legat ceva trainic între ei într-un timp atât de scurt.
Și totuși poate era mai bine așa, mă rog, mereu am crezut că în orice relație, la un moment dat senzația aceea care a fost definitorie la început, se diluează asemeni unui sirop în care adaugi de prea multe ori apă.
Avea să rămână în mintea lui așa cum era atunci și într-adevăr semnele bolii îi dădeau o aură aparte dacă nu cumva un stigmat, ceva de genul...
...ea n-o să mai fie în curând...ăsta e portretul...
Se întâmpla s-o surprind vorbind singură și mă înfioram, e ciudat cum mintea poate să te trădeze.
Nu-i ziceam nimic, ce aș fi putut s-o întreb?
Cu cine stă de vorbă?
Erau probabil plăsmuiri ale firii ei, din ceea ce-mi povestise reieșea că demult avea acest tic, iar boala care avea să-i mistuie ființa ar fi putut să fi contribuit și ea la degradare.
Nu prea aveam timp să mă gândesc uneori, se adunase și în capul meu o învălmășeală teribilă.
Aveam senzația că nu-mi ajunge timpul, că oricât aș alerga să termin mai repede cu treburile, nu reușeam să fur măcar câteva ore în care să pot scrie despre tot ce-mi trecea atunci prin cap.
Bătrâna la care lucram devia de la normal din ce în ce mai des și în acele momente devenea egoistă, posesivă și absurdă.
Îmi venea să renunț, mă întorceam plină de nervi, obosită fizic de parcă, nu știu, aveam impresia că tot ce i se întâmpla ei sau în general celor din jurul meu avea ecou undeva în mine.
Dar mi-era milă de biata femeie, avusese și zile bune, era deosebită atunci, ajunsese să mi se pară absurd să nu mă duc, să-l iau pe Miki la plimbare, să știu că ea stă în pat ore întregi în aceeași poziție și poate în interiorul minții ei mai exista conștiință, amintiri, dorințe sau acea teamă de singurătate.
Fiul ei locuia în altă parte a Italiei, era căsătorit și nu prea avea cum s-o vadă mai mult decât la sfârșitul săptămânii când stătea stingher și-atunci pe un fotoliu măsurând cu ochi distrați dimensiunile ferestrei sau cine știe ce.
La începutul primăverii Elena a murit.
Înainte însă...
...m-au chemat vecinii ei într-o seară. Abia plecasem de la ea, făcusem un duș, vorbisem cu Ana la telefon și mă anunțase că era la tratament și se simțea din nou rău, amețea, îi amorțea o mână și avea impresia că-i curge ceva din urechi, bărbată-miu intrase la meciuri iar eu mă pregăteam să ies să alerg.
Ca de obicei, în asemenea cazuri, din ce în ce mai dese în ultimul timp, ei sunau la mine, simțindu-se neputincioși sau poate nevrând să se implice.
M-am dus bineînțeles, deși stătea în celălalt capăt al orașului.
În casă toate lucrurile erau răvășite și m-am mirat gândindu-mă ce s-a putut întâmpla pentru că ea de obicei stătea în pat, se deplasa destul de greu și numai dacă era necesar.
Era în bucătărie îi auzeam vocea răgușită și aspră cum mă chema.
- Iulia, vino, ești plătită să fii aici când vreau eu.
Stătea în genunchi, probabil căzuse din cauza efortului, halatul îi era plin de sânge, m-am speriat cumplit.
M-am apropiat tremurând la ideea că ar putea să moară iar eu să fiu singura care asistă la așa ceva.
N-am văzut niciodată cum moare un om.
Voiam s-o liniștesc cumva, s-o duc înapoi în pat.
- Sunt aici Elena, gata, hai să mergem în pat apoi vedem ce s-a întâmplat.
S-a întors spre mine brusc. Ochii îi erau roșii și tulburi, ieșiți din orbite parcă.
- Cine ești? Ajutor! A intrat cineva în casă, ce vrei de la mine?
- Sunt eu, nu e nimeni în casă, linișește-te!
S-a ridicat surprinzător de repede, a luat un cuțit de pe masă și s-a repezit spre mine.
Dar s-a împiedicat și-a căzut după ce a făcut primul pas, iar eu m-a apropiat și i-am luat cuțitul.
Am ridicat-o și am dus-o mai mult cărând-o. A început să plângă înăbușit, cu fața ei plină de riduri, schimonosindu-se ca-ntr-un coșmar.
- Mă doare rău!
Nu știam ce să fac. Am ieșit și am rugat vecinii care erau încă în fața ușii să cheme o salvare.
Casa era și ea plină cu urme de degete pătate cu sânge, Miki lingea câteva picături căzute pe gresie și mi s-a făcut brusc greață.
Știam că are probleme cu uterul, i se lăsase sau ceva de genul ăsta, când o ajutam să se schimbe am observat cum îi atârna aiurea între picioare.
M-am îngrozit atunci de suferința ei.
Peste câteva zile a dus-o fiu-su la un sanatoriu iar eu am rămas fără muncă și cu câinele ei.
Mă duceam însă aproape în fiecare zi s-o văd, mă ruga să vin și mi-era milă, mă atașasem cumva de ea sau nu știu, simțeam că sufletul meu se mărea sau se întărea doar datorită lor, oamenilor cu care veneam în contact.
Și dacă ea ar fi murit fără ca eu să fac atât cât puteam face, era ca și cum murea o parte din mine, locul acela se strângea și eu însămi simțeam că mă apropii de sfârșit.
Apoi într-o dimineață și-a dat sufletul.
Stăteam lângă ea și mă uitam pe fereastră.
Nu mai era conștientă, respirația i se îngreunase asemănându-se cu flăcările unui foc pe cale să se stingă. Respira deodată tare, cu un geamăt, apoi se oprea secunde în șir.
Mi-era frică dar curiozitatea de a vedea acel moment mă ținea cu picioarele tremurânde înfiptă în fața patului.
Ferestrele sanatoriului erau mari, dădeau într-o grădină bine întreținută, în fiecare dimineață pe pervaz se aduceau flori culese de acolo.
În acea zi era liliac nemțesc, mov, alb și roz.
A gemut odată profund ca și cum o lovise cineva, s-a schimonosit la față nefiresc de mult, a scos limba afară ca și cum s-ar fi sufocat apoi n-a mai făcut nimic, a expirat doar...până ce locul de sub pieptul ei, coșul pieptului s-a golit.
Îmi bătea inima, aveam impresia că se aude toată încăperea bubuitul din pieptul meu.
Ce urât mor unii oameni!
Îmi aminteam de cărțile în care citisem că în ultimele clipe moartea vine și cu o seceră retează încheieturile purtătoare de viață, întâi la genunchi, apoi din piept și la urmă dintr-o singură mișcare taie legătura sufletului. Și-mi aminteam mai ales de visul Anei, mă marcase acel vis pe care-l avusese pe vremea când se întâlnise cu Roland. Atunci se presupunea că de la acel accident i s-a tras, călărețul în armură din visul ei putea fi moartea, iar cineva, Dumnezeu desigur i-a mai prelungit termenul, până ce a găsit pe cel ce va rămâne, după ce ea nu va mai fi, cu fiul ei.

Lumina care venea de afară era atât de blândă, încât am simțit că deși în aer plutea moartea, dincolo de acel geam, de acele flori, de acel pat al suferinței viața radia indiferentă și atrăgătoare.
Ce e aia speranță?
Unii spun c-ar fi acel sentiment ce ne motivează , eu spun că atunci am simțit că ea se afla prezentă în acel contrast de început de zi cu sfârșit de viață.
Am fost la înmormântarea ei, am plâns ca după mama deși pe cea din urmă n-am cunoscut-o niciodată.
În rest nimeni nu plângea, nici măcar Miki nu se arăta marcat de eveniment, mă trăgea să iasă la plimbare.
Într-o zi a murit, a doua zi era deja în cimitir, cu o claie de coroane deasupra.
Ce inutil, mi-am spus atunci.
Ce rost mai au și astea? Sunt oribile când se ofilesc florile, mirosul lor dulceag, culoarea roșiatică și fibrele lor uscate nu pot decât să deprime.

Nu am putut să-i spun toate astea Anei când ne-am întâlnit.

Mirko îmi părea un om trist, nu neapărat datorită situației în care se afla, avea ceva trist în felul lui de a fi.
Era calm, prea calm și deosebit de blând, cuvintele ieșeau vibrând cumva din interiorul lui, mă gândeam că se asemănau destul de bine ei doi.
Ana-l domina. Dar nu prin acele tertipuri muierești, care ne fac pe noi uneori să ne credem victime ale sensibilității și în consecință să considerăm că ei, bărbații, trebuie să stea undeva lângă fusta noastră, să ne protejeze de soarele arzător al vieții, ci mi se părea că felul cum îl privea, cum îl proteja așezându-i vreo șuviță rebelă sau îi mângâia mâinile de câte ori se atingeau, aceste gesturi infime, aproape insesizabile erau elementele care îl țineau aproape de ea și m-au determinat să-i admir și să-i plâng în același timp.
Eram inconștientă totuși de felul cum o să evolueze situația și prea subiectivă, neputând să intru în pielea lor cum se zice, să simt ce simțeau ei doi.

Apoi într-o seară, când florile își expuneau bobocii prin parcuri, gardurile căpătau viață împestrițându-se cu verdele iederei, când străzile miroseau a ud și a început de vară iar norii se retrăseseră înapoi în munți ca niște ostași răniți într-un sfârșit de luptă, a apărut fără să mă sune.
Se cunoștea că ceva nu era în ordine cu ei, ea abia respira cum urcase scările, era palidă, cearcănele o făceau să pară străvezie și se întindeau până spre mijlocul feții.
Dar râdea, vorbea continuu, ea care de obicei nu răspundea decât dacă o întrebai.
Mi se părea că se forța, că își bătea joc de ea, că de fapt se simțea foarte rău și refuza să cedeze senzației de neputință.
Mirko a trecut pe lângă mine cu ochii în pământ, nebărbierit și s-a retras în salon unde bărbată-miu făcea teme cu fiul nostru.
Eu cu Ana am mers ca de obicei în bucătărie.
S- a așezat, apoi sprijinindu-și capul de perete, a închis o clipă ochii ca pentru a-și organiza gândurile.
- Gata, nu mai e nimic de făcut. Nu am norocul să prind nici măcar cei cinci ani promiși de știință. Mergi acasă Iulia?
Cum pot cuvintele să cadă ca niște topoare, să facă atâta zgomot în sufletul unui om?
Așa am simțit atunci.
- Dar ți-e rău Ană, dacă o să-ți fie mai rău, eu ce pot să fac? E drum lung până acasă. Am vorbit cu al meu, el e îngrijorat că nu știe unde o să stăm, trebuie să-l iau pe Albert cu mine, să caut să-l reînscriu la o școală acolo, unde...
M-am oprit. Îmi dădeam seama că nu știam unde o să stăm. Pentru că dacă era vorba de casa ei de la țară, eram derutată. Nu suportam satele, sărăcia lor, lipsa de confort în care sunt obligați să trăiască țăranii și mai ales vedeam imposibil faptul că voi putea să-l înscriu pe fiul meu acolo la școală.
- Nu plecăm până nu se termină școala copiilor. Oricum, nu va dura mult, nu cred că va dura mai mult de o lună, poate două, te vei putea întoarce dacă nu vei vrea să rămâi în țară. Am vorbit cu Mirko, vei fi plătită, nu te încrunta, faci un gest frumos că vrei să mă ajuți dar nu trăiești cu aer, poate așa soțul tău n-o să-ți reproșeze că umbli aiurea în loc să te îngrijești de bunul mers al familiei. Te sacrifici tocmai în numele ei.
O să stau la mamaia, ți-am vorbit de ea, e femeia la care am stat în chirie, am stabilit totul, vouă o să vă caut o garsonieră . Nu poți sta cu mine, acolo nu e decât o cameră, nu e apă curentă în casă, nici baie, nici cadă.
Să nu încerci să zici nimic mai ales dacă ai ceva contrar de spus.
Nu mă voi răzgândi, Mirko se topește pe zi ce trece, pentru ce să sufere el, pentru ce să vadă cum carnea pe care a mușcat-o, a iubit-o începe să miroase a expirat?
Andrei e mic, el o să uite mai ușor.
Ne-am certat ieri. Nu ne-am mai certat niciodată și nici n-o să mai avem ocazia de acum încolo. Și nu doar noi doi ci și el cu Dănuț, care insistă să-l ia pe Andrei.
Nu.
O să rămână cu Mirko, Dumnezeu mi l-a scos în cale acum cu un motiv, nici nu vrea să audă să-l dea la altcineva.
Tonul ei rece și tăios s-a înmuiat odată cu zâmbetul șters dar tandru de pe buzele ei pământii.
- Zice că seamănă cu mine, avându-l pe el e ca și cum o să fim totuși împreună. Ce ridicol!
Și mai e ceva.
S-a uitat spre salon aplecându-se aproape gata să cadă de pe scaun apoi cu ochii ei sticloși și verzi mi-a spus ceva de am simțit cum mi se încrețește pielea și mi se strânge undeva spre creștetul capului.
- Am primit ajutor...o fetiță...o visez de câteva săptămâni...ea zice că mă va învăța cum să mor fără să mă doară.

Cuvintele năvăleau ca niște animale alungate de biciul cuiva, învălmășindu-se bezmetice în creierii mei.

Mai târziu...

Bărbată-miu m-a găsit cu scrumiera plină de țigări, cu mintea răvășită, incapabilă să mă redresez sau să mă obișnuiesc cu acea felie de realitate din care tocmai mușcasem.
- Numai tu poți să te implici aiurea în viața altor oameni. Ce ți-a trebuit să spui că o s-o ajuți? Tu-ți dai seama ce o să te deprimi? Și așa ești cum ești...
- Ar trebui să te bucuri. Þi s-a împlinit dorința, voi merge acasă, bine...după ce o să se termine cu Ana...nu-mi vine să cred...nu-mi vine să...
- Da... e o tipă ciudată, altele erau deja moarte de frică, ea parcă e de piatră, iar el, e terminat săracu’...ce să spun, îmi pare rău, rămâne copilul ăsta fără mamă...
Îl ascultam...
„ Ce știi tu...a riscat, a suferit o mulțime, i-a înfruntat pe toți și s-a umilit ca să-l țină, să-i dea viață și acum, acum o să-l lase tot singur...ce balanță sau despre ce lege a compensației se vorbește uneori...nu există nici un echilibru...totul e haotic, neașteptat, neprevăzut ...”

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!