Nu rămăseseră decât niște pilaștri susținând imense arcade. Nu rămăsese decât umbra exorcizată, nimic decât rana pietrelor care se deschidea spre putreziciunea întunericului. Treptele castelului nu erau decât un labirint al tăcerii întrerupte pe-alocuri de șoapte care se dispersau sau uneori de o respirație care se cufunda în apnee. Dar treptele duceau spre nicăieri. În acest cimitir al vestigiilor, pe fundalul negru, moartea trecea în fiecare zi, desculță și fără armură.
Timpul se dilată și se contractă fără sens, iar zilele nu le mai poți deosebi una de alta. Ce singur e castelul! Și-n jur e-atâta liniște și pustietate, iar nimicul câștigă teren. Fără nici un fel de speranță, între turnuri gotice, între mari contraforturi, trăiesc în spaimă.Cumplitul ochi al spaimei pândește de după ochiul meu dilatat care se înnegrește în fața singurătății sale. E sfâșietor că nu-ți mai pot spune:ții minte vremea lui de glorie?E sfâșietor să gândesc că de-acum înainte amintiri despre el voi avea doar eu.