alungă-mă din metafore dă-mă de-a dura prin cuvinte simple chinuie-mă cu vocale iubindu-te simplu așa cum pătrunde aerul până în interstiții smulge din mine poezia rădăcină cu rădăcină să mă simt femeie de viață nu de cuvinte mi-e de ajuns castelul de fum în care ne prefacem că simțim frumos elegant matur mi-e dor să te văd mergând liniștit prin ploaie fără niciun capăt de lume în palme să nu te mai gândești că ochii mei văd aglomerarea de versuri până la imposibil am nevoie doar de apă dulce nu mai știu cum să îmi răcoresc fruntea să îmi sting sânii de pietre cochetând cu soarele am obosit să spun adio fiecărei zile îmi țin mâinile prea mult pe o tastatură de plastic și nu mai pot deschide numai ferestre virtuale au dreptate oamenii darius poezia ne trădează eu te-am trădat în fiecare zi în fiecare noapte am uitat să te trăiesc agale să îmi încrucișez palmele pe umerii tăi să ignor cum îți vezi prietenii morți prietenii vii și mă cauți în jurul tău ca un bolnav de pământ știind că brațele mele sunt fragile nu duc mai mult de o pierdere pe anotimp și strigi în mine ca-ntr-o peșteră de granit numele tău ascuns