De ce nu scriu? O să vă relatez ceva, care acum, după aproape două decenii mi se pare cea mai diavolească metodă pentru a tâmpi un om. Atunci am crezut că din cauze știute mi s-a dereglat mecanismul fiziologic.
Ieri l-am întâlnit pe unul dintre cei mai atroce dintre torționarii mei.. Era cu un nepoțel în Cișmigiu și râdea scârțâit, scrâșnit, râs pe care am reușit să-l alung cam după trei ani de la condamnarea mea.. .Nu-mi pot explica de ce m-am repezit la el cu brațele întinse, de parcă aș fi vrut să-l strâng de gât. Cred că a fost un gest țâșnit din subconștient, pentru că mi-am însușit de ani buni preceptul biblic:Iert, deși recunosc, nu pot uita.
M-a recunoscut, s-a dat cu un pas îndărăt și a căzut în apă. Toată mânia adunată de atâta timp s-a evaporat, a devenit râs, când l-am văzut ud, ca pe un șoarece plouat.. I-am dat mâna să iasă, careva a chemat poliția, eram curios ce va face.
-A fost o confuzie, a strigat la oamenii în uniformă. Plecați!
Un gradat insista, omul meu a scos o legitimație, i-a vârât-o sub nas și l-a înjurat porcește, apoi, către mine:
-Ne vedem mâine tot aici? Bem o bere… Te rog, Paulică, vreau să mă edific asupra unui experiment care-ți poartă numele:Pavelpavlov. Pricepi?
Nu am priceput nimic și a doua zi, după ce am consultat și am aflat ce-i cu Pavlov, am intuit ceva, deși, glumind, consideram că reflexele mele condiționate, încă funcționau la parametri normali.
-De ce nu scriu. Nu pot. De ce nu pot? Iar cer scuzele de rigoare, dar nu sunt vulgar, pentru că, imediat ce pun mâna pe instrumentul de scris îmi vine să fac reaba mică. Vorba celebrului personaj al lui Caragiale „Am,n-am treabă”, simt nevoia să merg la toaletă. De cele mai multe ori n-am, dar tot merg.
Și acum explicația: Am fost un cobai al cetățeanului care avea o stea pe umăr și făcea liceul la seral. Acolo a învățat de Reflexele condiționate și de experiența lui Pavlov cu câinele care saliva, de câte ori i se aducea mâncare. Ce credeți că a gândit cretinul? S-o aplice la deținuți. Cum? A auzit de nenumăratele mele ieșiri la raport și a promis superiorilor că mă vindecă de scris. Mi-au dat hârtie și creion, iar în mâncare un laxativ. Cam după ce scriam jumătate de pagină, trebuia să mă cer la hârdău. Reveneam, mi se oferea o cană de ceai, trebuie să menționez că tărășenia se petrecea în prezența anchetatorului, care citea Urzica și se prefăcea tare amuzat de poantele de acolo.
Mai scriam o jumătate de pagină, iar mă apuca burta. Numai că rezerva mea din stomac era eliminată din primul tur, ca să mi se dea mai multă mâncare, ar fi însemnat să se încalce regulamentul și asta n-o putea face nici cel cu mai multe stele, dar amărâtul de anchetator care avea numai una mică pe epolet și visa la mai multe.
Apa nu se înregistra la contabilitate. Nici buruienele uscate care se fierbeau cu numele de ceai. Pentru bunul mers al anchetei, o litră de zahăr, se aproba. S-a găsit și medicamentul „natural” ca să elimin băutura caldă: Mi s-a poruncit să rămân fără nădragi. După ce beam o ceașcă de ceai, venea deținutul care trebuia să facă curățenie, adică să dea cu furtunul pe jos.