Devenise un robot de casă: spăla, călca, gătea, făcea piața, aducea salariul, avea grijă de soț, copil, cățel, broaște țestoase, porumbei...
Vezi ce au nevoie toți, din proprie inițiativă, citește-le chiar și gândurile, dorințele; gestionează finanțele ca să încapă toate necesitățile în fonduri; ceartă-te cu ei când vor să se întindă mai mult decât e plapuma, stresându-te îngrozitor prin ieșirea dorințelor lor în afara calculelor.
-Dacă vrei supă, mâine nu o să mai avem toți banii de întreținere și e ultima zi de plată. Mâncăm cartofi prăjiți și ouă.
El protesta ca și cum nu ar fi știut ce greu le este:
-Sunt slăbit, mi-e foame! Nu vezi ce am slăbit?
Avea 82 kg. și 175 cm. Slab ca porcul era.
Toți cereau, cereau, cereau, de parcă altceva nu mai știau.
Căzuse într-o capcană tragică, pas cu pas. Mai întâi iubise un bărbat frumos, deștept, blând, puternic, adică pe el, apoi acest sentiment declanșase altele: milă, de visele lui nerealizate, suferință, când era nefericit. Încercase să îi fie mamă, soție, prietenă, bunică, tot anturajul, pentru a-l înconjura din toate unghiurile numai cu intenții bune și puritate sufletească, oferindu-i o oază numai a sa.
Într-o zi obosind și luându-și o pauză de stat cu ochii în soare, a descoperit cum se agăța de ea, de tot ce îi oferea și nu vroia să renunțe la nimic, ba vroia mai mult prin extinderea planurilor sale de viitor. Cum abordase imediat, la primele ei semne de epuizare, o tactică. Îi impunea, îi reproșa tot ce îi lipsea.
I-se părea așa de absurd când se prefăcea că nu știe că are tricouri curate, cu toate că o văzuse când strângea rufele de pe sârmă.
Era absurd cum o trezea din somn, la șase dimineața, când de oboseală nu mai știa nici cum o cheamă, ca să o întrebe unde găsește o pereche de ciorapi. Aceștia erau atât de la vedere, pe raftul obișnuit.
Tot timpul se arăta ofuscat, neglijat, victimă neputincioasă. Îi era clar ce se întâmpla în mintea lui de cocoș. Era un prădător, ce o vâna obligând-o să îi dea tot ce are nevoie, chiar cu prețul nefericirii sale sub atâtea poveri. Pentru a avea câștig de cauză și a nu pierde teren, el se prefăcea a avea orbul găinii și mima neândemânarea specific masculină, cică. Așa că nu găsea niciodată în frigider mâncarea, iar dacă nu îi punea ea pe masă totul, murea de foame, în timp ce alimentele se alterau, se pierdeau. Și nici măcar nu stăteau bine la capitolul bani să își permită risipa. Bine măcar că se pricepea totuși să îi dea copilului să mănânce.
Adevărul rostit de el, se gândea, ar fi sunat așa:
- Am nevoie de tine să ai grijă de mine. Eu am altele de făcut pentru mine, nu am timp de mărunțișuri, dar nici nu pot să trăiesc fără ele. Nu pot să umblu murdar, nehrănit, să ignor datele scadente ale facturilor, etc. Fă tu toate astea! Eu sunt alfa aici, de aceea totul trebuie să se învârtă în jurul meu. Nu mă pune să te compătimesc, căci asta ar însemna să fac eu tot ce nu îmi place. Nu am chef să văd ciorapii la locul lor în dulap, nici tricourile, nici mâncarea în frigider, nici copilul care vrea afară, nici listele la întreținere. O să te terorizez până obțin ce vreau, îmi doresc mult prea mult o viață comodă, psihicul meu are nevoie de lejeritate. Ce vrei? Sunt un om slab. Am nevoie de iubire tocmai pentru că sunt un leneș, căruia îi e greu să ridice un deget pentru propria persoană. Dacă te opui, tot nu o să renunț la tine, o să insist, pentru că dacă s-a putut până acum așa se poate și de acum încolo. Dacă aș pierde avantajul, ar însemna să îmi pierd confortul în care am investit, pe care l-am câștigat prin ceea ce sunt. De ce crezi că mi-a plăcut de tine după ce te-am cunoscut mai bine? Vroiam să îmi oferi mie tot ce erai capabilă să dăruiești. Așa am calculat că o să îmi fie bine alături de tine fiind răsfățat.
Nimic nu o mai putea convinge că alta era mentalitatea soțului său. Acum știa tot, își închipuia tot, nu era o proastă, ba din contră stătea bine la capitolul psihologie masculină.
Nu știa ce să facă. Nu se simțea deloc bine cu adevărul culcușit în mintea sa, o frigea ca un pietroi greu și încins, fie enervând-o într-un final, fie deprimând-o.
Se schimbau stările ei ca ale vremii capricii, dar nimeni nu părea să observe ceva, nici acasă, nici la servici, nici părinții, nici socrii.
-Poate par o ființă puternică, de aceea nu remarcă nimeni că mă usuc pe picioare, că am nervii întinși la maxim și mă dor de îmi vine să îmi dau jos capul de pe umeri.
Dar cineva văzu până la urmă, deci se vedea, deci nimănui nu îi păsa de ea. Dar nu revelația aceasta conta, ci faptul că imposibilul devenise posibil, o ființă vie în carne și oase, care să o ghicească, exista pe acest pământ.
Era un bărbat, ce o ridicase când leșinase de epuizare în mijlocul supermarketului. Stătuse cu ea pe o băncuță până îi dispăru paloarea cadaverică, iar la plecare îi dete cartea sa de vizită. Era psihiatru.
-...pentru problemele care le ai, vino până nu e prea târziu.
De unde știa de problemele ei? Deci se vedeau cu ușurință.
Ca o disperată se duse la cabinet, asta cu multe sacrificii, ajustând listele de cheltuieli de acasă, scăzând din conturile tuturor câte puțin, ascunzându-se de toți, învoindu-se la serviciu.
După prima ședință și ultima, plecă acasă confuză, dar ciudat: cu un imbold erotic de nestăpânit. Se eliberase dorind să facă ceva numai pentru sine, dar nefiind canalizate spre ceva anume, toate aceste energii defulate se transformară în imbold sexual. Vroia să facă dragoste urgent, nu mai simțise vreodată așa ceva. Vroia sex nebun ore, zile întregi. I-se părea că oamenii o priveau și știau cum clocotește pe sub piele.
Scoase din plicul pentru factura la telefon toți banii și cumpără lumânări, parfumuri, șampanie, căpșuni, frișcă, mâncarea chinezească la care poftise în secret de cel puțin un an.
Trimise în aceeași seară copilul la bunici.
Și sâmbătă și duminică se iubiră aproape neântrerupt, ca niște condamnați la o viitoare abstinență, fără să iasă din casă sau să răspundă la mobile.
Muzică, dans, mâncare, mângâieri, atît.
Luni dimineața, îl lăsă dormind și plecă după copil.
Pe pernă un bilet:
- Dacă vrei un robot nu mai mă căuta curând. Sunt supărată și nu mai pot continua așa. Rămân la mama.
Trei zile copilul și părinții săi tot întrebară ce se întâmplă, dar nu vroia să le zică nimic.
- Mamă, nu da cu piciorul la o căsnicie așa frumoasă, vă potriviți așa de bine, toate supărările trec până la urmă!
Seara pe ascuns plângea și mușca perna, sfâșiată interior, având dureri mari.
-De ce? De ce mă? De ce nu înțelegi nimic? De ce e așa rău, Dumnezeule? Îl iubesc așa mult. De ce nu mă iubește, de ce, ce am?
Dar surpriză, el își dete seama că viața sa nu are nici un sens ruptă de tot ce fusese până atunci. O luă acasă în a treia zi, pentru totdeauna.
Și ea avu o revelație: psihiatrul avusese dreptate, era făcută să dăruiască, doar că nu mai era sigură că merita și atunci, refulându-și pornirea de a face doar ce sigur vroia, fără ezitări, ajunsese la simptomul oboselii fizice. Dar acum înțelesese că altcuiva nu i-ar fi făcut cu atâta drag nici măcar un ceai.