agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-30 | [This text should be read in romana] |
Locuiam pe strada aceea la casa cu numărul 60. Zilele curgeau monoton și nu-mi dădeau nici un semn.
Pe strada noastră era întotdeauna o liniște de duminică. În fiecare casă locuia cîte un om bătrîn. Uneori priveam de la fereastră trecătorii: o haină de catifea albastră cu nasturi aurii, pereche de ochelari cu rame subțiri, o rochie roz cu volane de dantelă. Orașul mic, de provincie, undeva prin Ardeal: - Bună ziua. - Bună ziua. - Bună ziua. - Bună seara. - Bună seara. - Bună seara. Și iar de la început. Se cunoșteau între ei. Se vedeau tot timpul pînă la exasperare. Se știa totul. Doamna bătrînă cu cîinele ei mic și întotdeauna nemulțumit care lătra de la geam pe toată lumea. Fata profesoarei care exersa în fiecare după amiază la pian. Prin fereastra deschisă a casei se auzeau acordurile unei"Nocturne", cînd ploua dacă treceai prin fața casei lor, o depresie neagră punea stăpînire pe tine în ritm suav de Chopin. Pe strada noastră mai era o casă unde storurile erau coborîte toată ziua dar seara, misterioasa doamnă cu părul alb, vopsit în nuanțe albăstrui-violete, doamna care locuia acolo încă de la început, ridica storurilor și dacă te ridicai pe vîrfurile picioarelor puteai să observi prin perdeaua subțire un interior somptuos cu tablouri imense și fotolii grele, brocarturi și catifele arzînd în penumbra unei lămpi vechi cu abajur și picior de marmură albă, înalt, o lumină cînd verzuie cînd roșiatică. Cine era femeia aceea nu prea știam cînd am început să pun întrebări despre ea, murise deja, murise bătrîna doamnă cu păr albastrui-violet fără să știe că uneori, serile, mă gîndeam la dînsa. Murise bătrîna doamnă și toți pe care i-am întrebat despre ea ridicau nepăsători din umeri. Tot pe strada noastră mai exista o casă locuită de un bătrîn urît și foarte zgîrcit și de fiica lui. Ea avea o față ciudată, parcă sculptată în piatră, avea vreo 40 de ani pe atunci și nu fusese niciodată căsătorită. Stătea toată ziua și se uita pe fereastră, dacă îi făceai cu mîna nu se întîmpla nimic, nu-ți zîmbea, nu tresărea, se uita mereu în gol, ca și cînd, undeva foarte departe, peste acoperișurile caselor ar fi văzut ceva extraordinar. Într-o zi femeia aceea a dispărut, în aceeași zi casa a luat foc iar pe bătrînul și foarte zgîrcit l-au scos cu greu din flăcări. De ce a luat foc casa? Unde e femeia aceea care privea mereu undeva deasupra acoperisurilor caselor? am întrebat și ei mi-au răspuns că asta nu are nici o importanță și oricum nu interesează pe nimeni. Fata care cînta după-amiezele la pian avea o curte plină de copaci, cînd mă gîndeam la ea îi spuneam "fata cu pădure în curte", copacii erau bătrîni și imenși mai avea un scrînciob acolo dar nu se dădea niciodată în el trebuia să exerseze la pian. Acum cîtva timp, cineva mi-a spus că la puțin timp după plecarea mea casa le-a fost demolată și s-au mutat la bloc. Bunica fetei făcea prăjituri foarte bune din care mă serveau cînd mergeam în vizită pe la ei, ea îmi citea apoi din biblie despre Sfîntul Daniel și despre groapa lui cu lei, de fiecare dată doar despre Sfîntul Daniel. La sfîrșit, fata îmi cînta la pian o Nocturna de Chopin, de fiecare dată aceeași Nocturnă de Chopin. Pe strada noastră mai erau niște plopi înalți care foșneau. În cele din urmă au venit niște oameni și i-au tăiat. De ce au tăiat copacii? am întrebat și ei mi-au răspuns că fără plopi sau cu plopi e același lucru. Dimineața devreme trecea "mașina care spăla orașul", așa îi spuneam eu. Era ceva fantastic, uluitor. Nu am mai văzut de atunci ceva atît de uluitor. Apoi, într-o zi, a dispărut și ea. De ce nu mai vine mașina care spală orașul? am întrebat și ei mi-au răspuns că oricum făcea prea mult zgomot și deranja pe toată lumea. După-amiaza, de la 3 la 5 toată lumea dormea. Era atunci o liniște apăsătoare, îți venea să faci ca un bondar sau să ieși pe stradă cu o tobă mică și să lovești din toate puterile în ea, să joci șotron, să rîzi, să scoți limba, să spargi cu mingea ta roșie geamurile vecinilor și să o iei apoi la fugă urlînd ca un nebun. Seara, vecinii se adunau să povestească despre ce se întîmplase peste zi, nimic important ziceau ei întotdeauna. Își făceau vizite unii altora, ronțăiau prăjiturele vechi, mîncau dulceață de casă din farfurioare minuscule, cu lingurițe din argint, strălucitoare. Îmi plăceau lingurițele acelea și mai îmi plăcea aburul care se prindea de pereții de sticlă ai paharelor ca un praf albicios aproape transparent, aburul de apă rece, proaspătă. Și îmi mai plăceau gesturile cu care toți oamenii aceia își mîncau porția infimă de dulceață, gesturi adormitoare, leneșe, voit simandicoase. Toate întîmplările zilelor de atunci par acum acoperite de o lumină profundă, o lumină de film rusesc, de dumbravă înrourată dimineața, acoperită de ceață. Timpul nu a mai adus cu el nimic. Nu a dat oamenilor și lucrurilor de pe strada aceea vreo aură de mic paradis pierdut. De ce? mă întreb și această întrebare la fel ca toate întrebările puse de mine atunci demult, în copilărie, cînd locuiam încă pe strada aceea, la casa cu numărul 60, nu are nici un răspuns. Poate tocmai de aceea... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy