agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5522 .



Să nu pleci când plouă
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Teardrop81 ]

2006-07-15  | [This text should be read in romana]    | 






Băiatul ieși din casă puțin după prânz. Voiau să-l culce, dar maică-sa cedase smiorcăielilor. În fond, era ultima zi de vară, ultima zi în satul bunicii. “Să nu te duci departe, Gabi. La șase vine tata să ne ia.” Mama îi deschise poarta masivă de lemn, care se urnea greu, proptită într-o singură balama. “Și vezi că s-ar putea să plouă, să nu-mi vii ud acasă”.
Mama se întoarse in curte. Împachetau de zor, ea și bunica. Mai erau câteva valize de umplut, mobila plecase cu un camion de dimineață. În hol, ceasul vechi cu pendul se balansa într-un timp suspendat.
În drum, liniște. Trecu doar o căruță din aceea mare, cu platformă, ridicând în urma ei praful. Drumul însuși era un brâu de praf printre casele bătrânești și prunii trecuți de vremea pârgului, desperecheați de rod. Gabi păși târșâindu-si sandalele prin praf, până peste drum.
Vizavi de casa bunicii lui era o casă mare, străjuită de un nuc uriaș. Ziceau că a fost a unor evrei ce țineau o prăvălie pe vremuri. Gabi nu știa ce înseamnă evrei; îi plăcea casa zugrăvită într-un gălbui-crem învechit, cu obloane mari de lemn maro. Se așeză pe podețul de piatră din fața intrării, o poartă mereu închisă, părăsită, și așteptă privind prin scândurile gardului date cu smoală. În curte, undeva în spate, ușa deschisă a hambarului se legăna lovindu-se ritmic în bătaia vântului. “Uf, nu mai vine Bianca odată…”
Își scoase din buzunarul pantalonilor scurți cei trei soldați de plumb și o bucată de cretă. Nu avea chef să se joace cu ei, așa că îi așeză deoparte și luă creta. Începu să scrie pe gard. El și Bianca aveau un joc zilele trecute – trebuia ca fiecare să scrie pe una din scândurile gardului numele celuilalt, de sus până jos, de mai multe ori. Cel care ajungea primul la baza scândurii câștiga. Adică Bianca. Era mai înaltă cu aproape o palmă decât Gabi, deci începea să scrie mai de sus, dar tot era prima care ajungea până jos, curgând cursiv pe scândura uscată Ga-bi, Ga-bi, Ga-bi. Băiatul scria mai încet, îi era mai cu seamă greu să-l facă pe B mare de mână. Fetița râdea de el. De aceea acum exersa, încercase să-l scrie doar pe B de cât mai multe ori și apoi să revină la început și să termine cuvântul. Bian-ca, Bian-ca, Bian-ca…
Terminase o scândură când o văzu venind. Mergea voit apăsat și puțin legănat, așa cum fac copiii, ducând ceva în poala rochiei. Avea o rochiță lungă cu poale largi, înflorate, pe care aproape că le atingea pe jos, prin praful drumului.
“Unde ai fost? Te-am așteptat o grămadă”, făcu băiatul pe supăratul. “A vrut buna să mă culce” răspunse Bianca, dându-și părul din ochi. “Da, și pe mine”. “Uite ce ți-am adus”. Dezveli poala rochiei, adusese cirochini mari de struguri cu boabe rotunde, de un indigo închis, strălucitor. “Buna a spus să nu mâncăm și pielița, că ne doare burta”.
Mâncau struguri, așezați pe bordura de piatră ce ducea de la casa evreilor în drumul prăfos, scuipând pielițele boabelor în șanțul uscat, cu iarbă rară și anemică. Bianca îi povestea cum bunica ei a bătut cocoșul care voise să o lovească cu ciocul. Gabi tăcea, privind-o cum își leagănă picioarele goale pe marginea podețului. Bunica lui urma să plece diseară, se muta cu ei la oraș, și nu mai veneau aici. Nici anul viitor, nicicând. Voia să o întrebe pe Bianca dacă ea mai vine vacanța viitoare și cum să facă să se vadă, dar îi era rușine. O s-o roage pe mama să-l lase să vină și anul viitor, poate o să-l lase, la anul o să aibă opt ani, o să fie mare. Dar unde o să stea? Bunica vânduse deja casa la un nene mare, cu barbă, el nu l-ar fi lăsat niciodată să vină să stea acolo. “Poate mă lasă bunica ei să stau la ei”, gândi băiatul, uitându-se la fată cum rupea boabele de strugure, una câte una. Dar îi era așa de rușine să întrebe…
“Vii să ne dăm huța?” Bianca aruncă ciorchinele golit de struguri și sări de pe bordură pe iarbă. Gabi își îndesă în buzunar soldații și fugi după ea. La capătul gardului de la casa evreilor, era o scândură desprinsă, de care dacă trăgeai într-o parte, puteai să te strecori în curtea pustie, cu bălării și cu un balansoar ruginit, prins sub nucul uriaș. Însă nu puteai să intri singur, trebuia să-ți tragă cineva scândura, și după ce intrai, o trăgeai la rândul tău. Gabi trase scândura, iar Bianca se aplecă să intre. Abia păși înăuntru că țipă scurt, speriată. “Ce-i, ce s-a întâmplat?” Fata trase de scândură ca să poată intra și el. Chiar lângă intrare, pe cărarea ce-o făcuseră printre bălării în drumurile lor repetate la balansoar, era o vrabie mică, moartă. Gabi o luă în mână, iar Bianca își feri ochii. O scutură ca să vadă dacă mai e vie. Nu. Ochii mici erau închiși, iar piciorușele subțiri stăteau drepte și țepene. “ Ce-o fi pățit?” “Nu știu, dar trebuie s-o îngropăm, o s-o găsească furnicile”, hotărî Gabi, grav.
Copiii duseră pasărea moartă, în mijlocul curții, acolo unde fusese odată un rondou de flori și pământul era mai moale, afânat. Gabi scobi cu un băț o groapă mică și puse vrabia în pământ, acoperind-o ușor. Apăsă pământul cu palma, netezindu-l. Afară se înnorase. “Trebuie să punem și o cruce la mormânt”, zise Bianca și Gabi rupse în două o crenguță verde din nuc. Se căută prin buzunare, dar nu avea nici o bucată de sfoară. Bianca își scoase una din fundițele care îi legau părul și i-o întinse. Părul îi veni în față, dar îl dădu cu mâna la o parte; Gabi legă crucea care nu voia nicicum sa stea dreaptă și o înfipse în pământul moale . Se ridică în picioare și priviră amândoi în jos câteva minute, la mormântul proaspăt al vrabiei, uscându-se repede, chiar dacă nu era soare. În jur, vântul se întețise puțin și răscolea bălăriile. Era totuși cald, aproape zăpușeală…
Se legănau în balansoarul de lemn, prins cu sârmă ruginită care scârțâia înfundat. “Plecați mâine?” , întrebă fata. “Azi. Vine tata la șase”, răspunse Gabi, și dădu o dată tare din picioare, fiindcă balansoarul aproape se oprise. Părul lung al Biancăi îl atingea pe umăr, cum stăteau, mici în balansoarul mare, scârțâind. Era bine. Mirosea a caise și a… a lapte, parcă. Dacă ar fi fost fată, lui Gabi i-ar fi plăcut să aibă părul exact ca Bianca. “ Și la anul…în vacanță… mai veniți, nu?” Băiatul simți ceva tare în piept, ca o apăsare. Nu știa de ce, dar îi venea să plângă. Tăcu, fiindcă nu putea să vorbească și nu voia ca Bianca să-l audă vorbind smiorcăit. Apoi, într-un timp, răspunse scurt un “nu știu”; îi alergau o mulțime de gânduri prin cap și nu putea să spună nimic. “Eu cred că o să vin și la iarnă, de Crăciun. Ar fi fain să vii și tu; să vezi ce zăpadă mare e pe-aici și să ne dăm cu sania cu caii” adăugă fata. Se uită la el, zâmbind, cu ochii mari și căprui. Vântul îi tot dădea părul pe față. Gabi, îi zâmbi înapoi, încurcat. Ar fi vrut să-i dea el părul de pe față, să-l cuprindă cu mâna. În spate, ușa hambarului continua să se lovească ritmic, numărând. Era târziu.
Când se auzi primul tunet spărgându-se înfundat, departe, veni ca un ecou și vocea mamei. “Ga-biii!... Ga-biii!”. Gabi se dezmetici, aproape speriat. Bianca se dădu jos din balansoar, și-l aștepta, zâmbind in continuare. Fugiră printre bălării , pe lângă mormântul vrabiei, până la gard, prin care se strecurară, pe rând. Acum trebuia ca Bianca s-o ia înapoi în josul străzii, iar Gabi să treacă drumul, vizavi. Înainte să plece se opriră amândoi, într-un timp care putea fi o secundă sau minute în șir. Îmbujorat, Gabi scoase din buzunar soldații lui de plumb. Se uită la fiecare pe rând, apoi îi întinse Biancăi indianul, singurul care era colorat, cu tunică maro și pene galbene și roșii. “Uite… vreau să-ți dau ție ăsta.” Bianca nu mai râdea. Luă indianul și-l strânse în palmă, apoi dintr-o dată se aplecă în față și-l sărută pe Gabi pe obraz, scurt și apăsat. “Mulțumesc pentru indian. Să vii la iarnă, da?” Se întoarse pe călcâie și o rupse la fugă, ținându-și cu mâinile poalele rochiei. Începuse să plouă, primii stropi, mari grei. Gabi fugi și el. Când intră în casă, avea obrajii umezi. Tata sosise deja.

*

Mă trezesc greu, în penumbra camerei. Nu știu dacă e dimineață sau seară. Am dormit cu brațele desfăcute, adânc, crucificat. Răscolesc cu mâna dreaptă cearșaful, locul de lângă mine, sper să mai fie cald. Nu-mi dau seama, poate doar mâna mea e caldă. Afară e înnorat, iar. Mă ridic în capul oaselor și ascult, să te aud prin casă…

Te-am văzut printr-un geam aburit de vagon de tren, într-o gară din care mă pregăteam să plec. Te-am recunoscut imediat, după mâna care îți aranja părul, după fusta cu flori și cute largi de sfârșit de vară. Ai început să te faci mică pe peronul care fugea de lângă mine. Am alergat la ușa vagonului, dar era târziu. Am coborât în prima stație, la Gara de Est și i-am spus taximetristului că îi plătesc dublu dacă ajungem înapoi în zece minute. Am gonit. Peronul pustiu, nimeni. Te-ai volatilizat. Aproape am plâns. Poate mi s-a părut.

După o săptămână, eram la bere, cu colegii. Fum, vorbit tare, mirosind a uitare. Au tăcut toți. M-am uitat în spatele meu, nu înțelegeam ce se întâmplă. Primul lucru pe care l-am văzut a fost palma ta întinsă. În ea, indianul meu de plumb. Ne-am bucurat. Ne-am adus aminte. Mult. Târziu am dansat în ploaie și ne-am îmbătat cu ea. Întotdeauna picură cu despărțiri sau revederi.

Te-am dus acasă, cu foame; ne-am drăgostit, ne-am povestit. Și iar. Anii din urmă, șterși, pentru ziua asta, neîmblânzită. Toate câte le-am pierdut, le-am iertat din bucuria noastră.

Nu știu dacă e dimineață sau seară. E înnorat, o să plouă. O să mai închid ochii un pic. Și când îi deschid, o să fii aici, să-mi trec mâna dreaptă peste pieptul tău rotund, peste pântecul tău, peste coapsa ta, peste ochii tăi limpezi. O să fii aici, caldă. Azi nu ne despărțim. Azi știu să-ți scriu numele, șoptit, incantat, numai eu.


Pentru B.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!