Fetițo,- îmi zicea țiganca, descântându-și bobii – tu ești ursită pentru dragoste mare! Ai să iubești mult și-ai să pierzi ca la carte. Ai să te bucuri, da’ vai de bucuria ta! Cu lacrimi amare-ai să inunzi pământul...uite bobii cum s-așează!
Taci, că ești proastă! Ia-ți bobii și cară-te!

Coniță – ofta țiganca în colțul basmalei – ai tras din cărți pe valetul de verde. Cum e ăla? Înalt, bine făcut, cu ochi verzi, cum să fie? Uite și dama de roșu – de roșu te-am pus – cum i se scurg ochii după el. Da’ vezi, el stă cu spatele, asta nu-i de bine.
Minți, vrăjitoare! Eu sunt de ghindă, nu mă zăpăci! Ba nu! De roșu! Femeia care iubește mult nu poa’ să fie de altă culoare. Io-ți zic – da’ știu că-ți zic degeaba – să fugi de ăl’ de verde cât te-or ținea picioarele. Știu că n-ai să poți...și nici n-ai să vrei...uite cărțile cum arată!
Mă laaași? Nu ești decât o țigancă proastă, fără carte. Ce știi tu de viață, de dragoste și de alte alea?
Da’ tu ce știi? Poți să te duci la școlile-alea-nalte cât oi vrea, ca mine n-ai s-ajungi. Și tot n-ai să scapi de dragoste.
Strânge cărțile, că ți le-azvârlu-n ochi!

Dom’șoară – se tânguia țiganca, adâncindu-și privirea neagră în ochii mei care căutau după soare – uite cum vorbește cafeaua! Ia și pune deștu’ acolo-n fundu’ ceștii! Vezi? Io ți-am spus, da’ nu vrei să crezi. Uite colea ce inimă neagră ai. Se vede și-o literă, e fix în inima ta. Uite,-l vezi? Tu-l ții în brațe, în suflet, el stă să plece, cu gândul în altă parte. Vezi drumu-ăsta, uite-aici? Ai să te tot uiți în urmă și-ai să tot îl aștepți. Atâtea suspine...
Sparge ceașca aia, nebuno! Nu cred o iotă din tânguielile tale. Dragostea-i dragoste și-atât. Nu poate să-ți dea decât fericirea. Ești o cobe care toarnă minciuni pentru un ban de cinci lei. Ia zece și du-te-nvârtindu-te!
Mă duc, mă duc, fetițo, da’ tu, când te-oi face mare și-oi afla că dragostea-i de mai multe feluri – și bune și rele – adu-ți aminte de baba Zina și de vorbele ei fără interes. Ia-ți banii-napoi. Nu-mi trebuie. Da’ mă uit la tine și zic că-i păcat, că prea ești frumoasă...
Ieși!

Așa-mi proorocise țiganca, niște ani în urmă, stând pe o bancă între castani, într-o frumoasă zi de toamnă. Am râs și-am aruncat cu bobii și cărțile după ea.
S-a dus țiganca, la soroc, s-a dus ca noi toți într-o bună zi. Așa-i trebuie! Castanii mai foșneau uneori în urma ei, ca un ecou: „de verde...de verde...” I-am tăiat, să mă răzbun, și i-am sortit uscăciunii.
Într-o seară, mi-a apărut în vis. Așa cum o știam – puțintică, neagră și mult adusă de spate. Mi-a zâmbit și mi-a aruncat de sus: „Coniță, ce mare și frumoasă te-ai făcut! Hm...Ia zi, tot mai crezi că sunt proastă?”

Am vrut s-o întreb, am strigat-o. N-a stat. A dispărut precum venise,lăsând în urmă doar foșnet de castani. Și n-am apucat s-o întreb – de unde le știa așa bine pe toate?