A fost spaima iernilor noastre moștenită din negura timpurilor, cauzată de vecinătatea teritorială și culminând cu perioada când „LUMINA ne venea de la RÃSÃRIT”. Tot de acolo, dar numai după ce soarele asfințea, sute de ani năvăleau migratorii, culminând cu tătarii. Pe urmele lor au venit cazacii, apoi rușii cu Regulamente organice și proletari din toate țările, uniți-vă!”
Nu știu unde se naște Crivățul, dar am învățat că până să ajungă la noi face peste două mii de km., neprescurtați. Că fenomenul a fost simțit ca un sinonim pentru slavi, că ambii și-au pus în gând să facă pod pământesc de la Atlantic la Pacific. Pe la noi se zice că devin cap-coadă.
Armele Crivățului, norii, cu tot arsenalul știut, era trimis în cercetare, pe sus, armele celor de jos aveau alte reguli de deplasare.
Până la Carpați, fenomenul despre care vorbim n-avea nimic în cale, zburda și-și făcea necesitățile unde poftea.
Lovitura era atât de neașteptată că se trezea după ce parcurgea zeci de kilometri îndărăt, poposind pe dealurile Bucovinei, unde se descărca în prostie, dar și fiindcă acestea le sfâșia burta, lăsând omăturilor drum spre pământ, iarna, apei, vara.
Al doilea deal ca înălțime din Moldova era Oadeciul, care oblăduie și azi Udeștiul.
Cu câteva zeci de metri mai jos,Oadeciul era învecinat cu alți trei frați-dealuri: Pietrăria, Codrețul și Lazuri.
Sfâșiind și mai rău burta norilor, formau cele trei pâraie, care despărțeau satul în trei cătune, după care șuvoaiele ocazionale se vărsau în cele ale apei Suceava.
Partea dinspre Lazuri se numea Breaza. Era locuită de brezani. Casele lor erau ridicate pe limbi de pământ săpat în dealul-mamă și alte delurețe dimprejur, despărțite de pâraie, lângă care erau drumurile,transformate în puhoaie când ploua, ori se topeau omăturile, rupând podețele, aruncându-le scândurile pe unde se nimerea.
Urmarea era că brezanii, ca să ajungă La Vale, adică în centrul satului, la biserică, ori la școală, trebuiau să ocolească aproape doi km.
În 1947 omătul trecea de doi metri pe locuri adăpostite. Viscolul a nivelat drumurile cu gardurile, cu acoperișurile grajdurilor.
Morții de tifos erau cărați spre biserică pe lesele de nuiele folosite toamna pentru uscatul prunele. Preotul și cantorul, după ce făcură o baie în pârâul Biță, îi așteptau pe oameni cu morții la capătul podețelor.
Crivățul a domnit peste sat toată luna lui Februarie. Începutul lui Mărțișor a venit cu o încălzire bruscă, neașteptată, care a topit nămeții și iar au distrus podețele de lemn.
.Pe punți au trecut echipele de învățători ca să-i cheme pe copii la școală.
Breazu Virgil își avea casa hotar cu imașul zis a lui Lazur, la câteva sute de metri de pădurea cu același nume. Avea trei școlari: Ileana, cea mai mare, într-a șasea, Miron, într-a patra și Ortansa într-a întâia. Când cineva din echipă a strigat, Ileana a ieșit la poartă,
-Cheamă-l pe taică-tu afară, a spus învățătorul.
-Nu-i acasă.
- Zi să iasă maică-ta!
- E dusă și ea.
- Unde-s?
- Sus. În Deal.
- La vreo rudă? Pe cine aveți acolo?
-Tot neamul. Poate că i-a chemat bunica, poate Milică, fratele mai mare, că pe el l-a luat primul Tifosul, a zis copila și a izbucnit în plâns. Ce mari au oftat. Cimitirului i se mai spunea „În Deal”.
- De luni trebuie să veniți la școală. Să-i aduci și pe cei mici, da?
- Nu pot.
- De ce?
- Pentru că am devenit mamă.
Alături de învățător mai era în echipă și un funcționar de la primărie și un sătean. Cei trei, după ce și-au închis gurile, și-au plimbat privirile de la unul la altul, apoi la boțul acela de fetiță, care avea 12 ani, două cozi groase, lăsate peste sânii care de abia-i mijiseră. Primul și-as revenit învățătorul:
- Cine-i nenorocitul care și-a bătut joc de tine?
- Tifosul…
- Știm…dar am auzit că s-a mutat la voi o bătrână.
- A plecat…de fapt am gonit-o noi, ne bătea, ne fura lucruri din casă…
În casa lui Virgil Brezan s-a mutat un unchi, care n-a lăsat-o pe Ileana să mai meargă la școală. Când a făcut 16 ani acel bărbat s-a îmbolnăvit și a murit. Ileana n-a mai vrut să aducă pe nimeni în casă. Îi venise timpul de horă, dar nici un flăcău n-a chemat-o seara la poartă. Umbla vorba că numai un prost s-ar însura ca să se bage slugă și la ceilalți doi copii. Miron s-a dus la un unchi, dar Ortansa n-a vrut să meargă la casa de copii, deși Ileana a rugat-o, îi dădea târcoale un flăcău, dar acesta a pus condiția să meargă doar ea la el acasă. Cele două fete s-au certat. Ileana a blestemat-o pe Ortansa, care a zis că până ce nu împlinește 18 ani nu pleacă de acasă.
Ileana s-a măritat la 23 de ani cu un tractorist, căruia i-a murit nevasta, gravidă în șase luni, într-un accident auto. Spunea că-și dorește un copil. Și Ileana voia, dar nu putea. A luat calea doctorilor, toți îi spuneau că e normală, dar ea nu rămânea gravidă.
A visat că este din cauza blestemului. Atunci a luat calea bisericii, dar n-avea curajul să se mărturisească preotului, care o chemase acasă la el.
A auzit de un călugăr, care ar fi ajutat o seamă de femei. Acesta a spus că n-o poate ajuta, dacă nu vine și cu bărbatul.
- Aș merge, a spus Vlad, dar duminica lucrăm. Și poate m-aș învoi, dar dacă se află că merg la mănăstire, mă dau afară.
A auzit Ileana de alt călugăr și s-au dus tocmai la Humor.. S-a spovedit acelui călugăr bătrân, care a spus că se va ruga pentru ea, dar e bine să facă o cât de mică danie pentru mănăstirea căreia i se confiscaseră toate bunurile, că sunt amenințați cu demolarea.
Ileana s-a oprit în fața cutiei milei și a înghețat. Știa că în tren a adormit. Constată că i s-au furat banii A plâns și s-a rugat vreo două ceasuri. A venit starețul și a întrebat-o de ce nu pleacă, pierde trenul. I-a spus necazul. Din cutia milei călugărul a luat bani pentru tren. Ileana nu voia să primească.
-Înțelege femeie că așa a fost voia Domnului
Ileana a născut un băiat. La trei luni a venit cu copilul să-l închine la stareț, să-i mulțumească și întoarcă datoria. În locul mănăstirii din lemn, cărbuni udați de ploi, cenușă.
Unii spuneau c-a trăsnit-o, alții că i s-a pus foc. Despre călugări nu se știa nimic. Ileana a plâns, apoi l-a rugat pe Vlad să se plimbe cu copilul, ea vrea să se roage.
Când acesta s-a întors, Ileana răscolea pe lângă piatra crăpată a fostului altar.
- Ce cauți?
- Un semn…
-Vrei să te duc la doctor?
Băiatul creștea, era sănătos, dar au constatat că-și mișca greu mâna stângă. La trei ani boala se agravase, așa că l-au dus la spital. A fost pus la raze. S-a constatat că avea un obiect de metal în mușchiul mâinii. L-au operat și spre uimirea tuturor i-au scos o verighetă de aur, care avea gravate pe interior literele I-V, U, și cifrele 1957. Adică Ileana-Vlasd, Udești și anul căsătoriei lor. Toți s-au miratat: cum a ajuns inelul acolo. Întrebată de verighetă, Ileana l-a rugat să nu se supere, l-a pus undeva, că are canon să-i spună după trei ani. L-a pus în cutia milei la acea mănăstire arsă, asta căuta ea printre tăciuni…Să existe o explicație?… Poate ne-o oferă careva.