agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-17 | [This text should be read in romana] |
Nu mai trecusem demult pe la azil.
Mă trezisem într-o dumincă la fel ca oricare alta, cu gândul la el. Nu că m-aș mai fi simțit legată de promisiunea făcută Adinei, pur și simplu mi se făcuse dor de oamenii aceia, de existențele lor, mai mult sau mai puțin mărunte. Sătulă de compania pereților, care pesemne și ei se săturaseră de mine, am hotărât să fac un drum până acolo. Parcul era la fel cum îl lăsasem, poate un pic mai înviorat de prezența oamenilor, aflați în număr mai mare ca de obicei. De departe, îmi atrăsese atenția silueta Generalului și am decis să trec să-l salut, cu riscul de-a mai primi o „binecuvântare”, în stilul cu care aproape mă obișnuisem. Ultima dată, îl lăsasem cu lacrimi în ochi, strigând-o pe Olga. Abia când m-am apropiat, am observat că avea companie. Mai exact, se îndrepta, cu o floare în mână – pe care tocmai o culesese – către o femeie cam de aceeași vârstă cu el. Aceasta mi-a atras atenția printr-o izbitoare distincție, prin grația și eleganța gesturilor și chiar frumusețe – atât cât poate fi de frumoasă o femeie trecută de șaptezeci de ani. Apoi, părea a-i privi de sus pe ceilalți, în ciuda faptului că era destul de scundă. Numai pe General îl privea de jos în sus, într-un cu totul alt fel, de parcă ar fi vrut să-l cuprindă întreg în toată ființa ei. - Vezi, Ana, îi spunea, până și floarea aceasta a nimănui are o soartă! Dumnezeu știe prin ce minune o sămânță de floarea-soarelui a trecut de zidul ăsta, a prins rădăcini și-a-nflorit. Destinul ei a fost să ajungă în mâinile tale. Asta pentru că tot te plângeai că ți-e dor să-ți odihnești ochii pe un lan de floarea-soarelui. Eh! Uneori, în loc de un lan întreg, trebuie să te mulțumești cu un singur exemplar. Așa cum, în loc de un regiment de iubiți, vei fi nevoită să te mulțumești doar cu mine. Și râse. Ei, ce zici? Femeia plecă ochii și surâse trist, în timp ce strângea floarea la piept: - Nu mi-am dorit niciodată un regiment de iubiți. Unul dintre personajele lui Camil spunea: „Dacă tot nu poți trece marea înot, ce importanță mai are câte mile ai înotat?” Pentru mine, dacă aș fi întâlnit omul potrivit, la momentul și locul potrivit, ar fi însemnat că am trecut nu marea, ci oceanul înot. Și m-aș fi mulțumit cu el pentru o viață. - Perfect! Atunci treaba-i aranjată. Iată-mă! Și își umflă pieptul cu un gest teatral. Mi s-a părut că este momentul să-mi fac simțită prezența, printr-un „bună ziua”, spus aproape militărește. În loc de răspuns din partea lui, l-am auzit vorbind către un auditoriu imaginar: - Unii au darul de-a pica în cele mai neinspirate momente pe capul oamenilor! Apoi către mine: - Tocmai mă pregăteam s-o cer în căsătorie pe această distinsă doamnă. Nici n-am apucat să-i cad la picioare, c-ai venit tu să-mi trântești mucii-n fasole. Femeia a roșit ușor, nu știu dacă din jenă față de mine sau de încântare, la gândul cererii încă nerostite. Iaca! Și eu care credeam c-am salvat-o de la dezastru! Simțindu-mă în plus, dau să mă retrag. Dar Generalul, ca orice general care se respectă, îmi ordonă: - Dacă tot te pricepi să strici cheful oamenilor, fă-o măcar temeinic! Nu suport treaba făcută pe jumătate. Rămâi! Vreau să ți-o prezint pe prietena mea. E singura cu care am ce discuta din toată adunătura asta. Femeia a făcut un început de gest de a-mi întinde mâna, dar buna cuviință a îndemnat-o să aștepte ca Generalul să mă prezinte și pe mine cumva. Cum acesta, însă, nu dădea semne c-ar avea de gând s-o facă, ne-am încrucișat numai privirile pentru o clipă, suficientă pentru mine să-i citesc tristețea calmă din suflet și să am sentimentul acela ciudat pe care-l încercăm uneori când întâlnim anumiți oameni pentru prima dată, că o cunosc de o viață. Am vrut să ripostez la bădărănia Generalului, să mă prezint singură cu numele de Olga. Totuși, de teamă că aș putea-o răni pe femeia de-alături, m-am mulțumit numai să-l privesc, arcuindu-mi ironic sprâncenele, gata să-i arunc în față povestea cu Olga, la prima mișcare greșită. Dar, mai deștept decât mine și parcă citindu-mi gândul, mi-a luat-o înainte, lăsându-mă fără replică: - Să nu-mi zici de Olga! Ana știe. Mai multe chiar decât tine. Și nu te obosi să-mi spui cât de schimbător e sufletul omului! N-ai înțeles nimic. Olga trăiește în mine. Atât am purtat-o cu mine peste tot, atâția ani, că, oricât aș vrea, nu mai pot s-o separ. De altfel și Ana găzduiește o umbră – pe Igor, marea ei iubire neîmplinită – un dobitoc, în opinia mea, dac-a putut să rateze o asemenea femeie, pe care-o avea la picioare, doar fiindcă s-a cramponat de niște principii idioate. Dar vezi, bătrânețea are un singur avantaj – acela că, pe măsură ce simți că meschina clepsidră nu mai are răbdare, ajungi la concluzia că nu poți trăi printre umbre, că nu mai ai timp de așteptat pentru a te oferi întreg, cu tot ce ai mai bun, cuiva care poate n-o să vină niciodată. Târziu! Mult prea târziu ne dezmeticim, de regulă atunci când nu mai rămâne nimic de făcut, nimic de sperat, nimic de așteptat... Mi-am aruncat ochii spre Ana care, fără să-și dea seama, exteriorizându-și tensiunea ce părea s-o stăpânească, rupsese toate petalele florii, încercând acum zadarnic și copilărește s-o refacă din bucăți. Generalul i-a atins umărul cu o tandrețe pe care nu i-aș fi bănuit-o, a mângâiat-o ușor pe spate, apoi i-a luat resturile din mână și le-a aruncat peste cap. - Las-o, Ana! Nu-i de niciun folos. Așa facem și cu viața noastră – o fărâmițăm în bucăți mărunte și-apoi jelim întregul. Ne risipim prostește în nimicuri, ne împărțim acțiunile în cuvenite și necuvenite, permise și nepermise, uitând că, de fapt, singurul lucru care se cuvine este să ne urmăm sufletul. Tu trebuie să știi că ce-am stricat o dată așa rămâne în veci, oricât ne-am căi și am căuta cale de întoarcere. Asistam ca la un spectacol și nu mă puteam urni, așa cum, după ce ai văzut o piesă care te-a zguduit, nu te poți dezlipi de scaun nici după ce cortina a căzut. Ana începuse să plângă. Poate plângea floarea pe care tocmai o omorâse, poate plângea după Igor sau poate-și plângea întreaga viață irosită. Generalul a strâns-o la piept și și-a continuat discursul cu ochii în gol: -Plângi, Ana! De ce să nu plângi? Ne merităm soarta. Când pierzi în iubire, înseamnă că n-ai iubit de ajuns, că n-ai oferit totul sau că ai dat, drămuit, la schimb. Cum îți spuneam, eu mi-am dorit să fiu aviator. Iar tu balerină. Asta pentru că amândoi iubim zborul. Dar n-am înțeles la timp. Zborul nu e pe scenă, nici deasupra norilor, Ana, zborul nu poate fi decât în noi. Și nu depinde decât de noi. De aceea eu mă visez uneori pilotând, iar tu dansând pe marile scene. Pentru că n-am avut curajul să zburăm atunci când a trebuit, pentru că nu ne-am rupt lanțurile, că ne-am obișnuit cu ele, călcându-ne sufletul în picioare. Deopotrivă pe-al nostru dar și pe al altora. Am trăit în lanțuri și acum de încurcăm în ele. Când ar fi fost atât de ușor! Florii pe care-ai rupt-o nu-i pasă, Ana, de lacrimile tale. I-ar fi păsat dacă i-ai fi putut oferi o șansă, păstrând-o întreagă alături de tine. Dar vezi, se pare că, până la urmă, soarta ei a fost tot de-a sfârși sufocată printre buruieni. Tot astfel, pe-acei ce i-am iubit nu-i încălzesc lacrimile noastre tardive, nici părerile de rău. Avem în noi pornirea de a distruge ceea ce iubim. Asta numai Dumnezeu știe de ce! Dacă imbecilul ăla te-o fi iubit, de ce nu și-a lăsat lumea pentru tine? De ce? I-o fi plângând și lui acum sufletul pe undeva, prin lumea asta mare. Și tu, tu de ce n-ai luptat? Eu de ce nu m-am dus după Olga? Ea de ce nu m-a căutat niciodată? Întrebări fără niciun răspuns. Lasă! Îți promit, îți promit că la anul, am să cultiv pentru tine un lan întreg de floarea-soarelui și, dacă vrei, o să zburăm de mână deasupra lui. M-am depărtat ușor, lăsându-i îmbrățișați, întrebându-mă – a câta oară? – cum e posibil să fim mereu în contratimp cu viața noastră... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy