O țin în brațe, strig după ajutor chiar dacă nimeni nu vine și nimeni nu va veni. Pentru prima dată de când eram copil, plâng în șiroaie, iar când ochii mă dureau, nemaiputând lăcrima lacrimile au devenit roșii.. Lacrimi reci, sărate, le simt gustul, sângele a încetat să țâșnească din rana de glonț. A început să se coaguleze, pe haine, pe mâiniile mele, pe fața mea, pe coapsele și pieptul ei. O strângeam puternic în brațe; nu mai plâng, dar tremur puternic. Șocul era atât de mare încât mintea îmi joacă feste, încerca să mă protejeze de realitatea absurdă. Nu, nu am s-o uit. Cum să o uiți, cum? Figura ei drăgălașă, accentul ei aristocratic, mersul drept, lin. Și începeam să mi-o reamintească.

Ne-am văzut pentru prima dată acum patru sau cinci ani ; nici nu mai știu când m-am înrolat. Eu așteptam alături de câțiva prieteni să ne ia, credeam noi autocarul; și ea aștepta, autocarul, chiar era un autocar. Am început să vorbim puțin cu ea, ca să mai avem despre ce să discutăm mai târziu. Ea era în ultimul an la nu știu ce universitate cu prestigiu, intrase cu bursă. Nu mi s-a părut prea interesantă la momentul respectiv, aproape că își căpătase accentul de englezoaică, dar nu pe deplin, era enervant. Autocarul ei a venit, al nostru întârziea; halal punctualitate militară! Nu știu ce ne-a făcut să ne înrolăm. Războiul nu izbucnise încă, Nici nu prea erau semne că se va isca; probabil eram tineri, proști și dornici de aventură.
Ne-a venit mijlocul de transport; era un soi de camion vopsit în culori de camuflaj și cu două-trei plăci de metal pe el, nici măcar un transportor blindat. Îmi aduc aminte că a ieșit un sergent, avea un clipboard sub braț, era tuns scurt dar cam neras și destul de tânăr. Noi nu știam ce să-i zicem, nici măcar nu l-am salutat. Cu o voce gravă, puternică ni se adresează:
- Băieți, mă uit la voi și mă întreb... Mă uit la fețele voastre, la hainele voastre și mă întreb de ce dracu vreți voi să vă înrolați. își aprinde o țigară, din alea iefine. În fine, să vă dau câteva sfaturi, acum, afară, pentru că atunci când veți intra în transportor, deveniți recruți, deci eu nu voi mai fi prietenul vostru ci superiorul vostru, eu voi avea îndatorirea să vă fac puternici, duri și nemiloși, deci voi fi dur și nemilos...
- -Și cu puternic, cum rămâne? ăsta era Nestor unul din amicii mei, era cam dus, probabil de la câtă iarbă fuma.
- Puternic va fi pumnul meu în stomacul tău, când vei mai îndrăzni să mă întrerupi, înțeles? era supărat rău că a fost întrerupt din „gloriosul” său discurs; știam că aveam să am probleme cu ăsta.
Nestor a aprobat cu greu, deja începea să tremure.
- Deci cum spuneam, în primul rând cred că nu va învățat mămicuța cum să salutați un om, așa că vă zic eu: „ Bună Ziua”, „Bună Dimineața”, „Bună seara” , în funcție de ce perioadă a zilei este. Dacă nu salutați un superior înseamnă că sunteți indisciplinați, deci veți fi pedepsiți.
- În al doilea rând după ce pășiți în transportor;era al naibi de mândru de”transportorul” lui cel frumos și blindat; veți deveni recruți;băi n-a mai zis asta o dată; deci nu o să puteți părăsi perimetrul unității decât în permisii și după terminarea stadiului, dacă veți pleca fără învoire de la comandant, veți fi pedepsiți, da` mult o să fim pedepsiți. Deci, dacă vă este frică, valea!
Desigur, niciunul dintre noi nu a plecat. În rabla aia de autobuz „blindat” mai erau câteva suflete nefericite sau rătăcite asemenea nouă care au făcut tâmpenia de a se înrola. Când am ajuns în unitate, ne-au tuns, ne-au luat toate lucrurile, desigur am primit altele dar totuși... Îmi amintesc că era un puștiulică cam punkist(probabil taicăsu la trimis aici) cu părul în țepi și vopsit, avea un cercel în ureche, i l-au smuls, a curs ceva sânge pe podea, iar din cauza frezurii , un sergent a început iî zică Poly.
Ne sculam devreme, munceam mult iar noapte la stingere eram frânți, majoritatea; Nestor și încă câțiva au găsit niște caporali și vre-o doi sergenți mai murdari, le dădea canabis(îl primea de la niste prieteni care îi trimiteau pachete, cică de la maică-sa; îl puneau în punguțe etanșate ascunse în borcane) dacă îl mai scuteau de la sarcini, el nu trebuia să se scoale mai devreme, nu trebuia să-și facă patul și să meargă la toate antrenamentele, decât dacă aveam o inspecție. Bine nu a durat mult, comandantul ,ori s-a prins de ce făcea, ori l-a turnat cineva că au dispărut caporalii, sergenții nu mai acceptau nimic de la el, iar Nestor și prietenii lui erau chinuiți rău de tot. Bine că nu m-am băgat și eu în porcăria aia.
Zilele treceau, instrucție pste instrucție , țipete, mâncare infectă, competițe agerbă (mai ales cei care mergeau în tabere militare de mici, bine că nu erau prea mulți). Erau zvonuri, se făceau presupuneri, dar nu le credeam, deși ar fi trebuit. Fără să știm războiula izbucnit(iar pe noi ca popor ne-a durut undeva). Și să vezi, țara nu mai avea soldați(nu că inamicii ar avea dar, cel care putea trimite mai multe trupe, cât mai repede era în avantaj), cel puțin carne de tun, ofițerii superiori avem mulți, ori bătrâni și senili, ori tineri și proști. Unde ne-a dus corupția. În orice caz, veteranii care mai erau întregi la minte au fost chemați să ne instruiască. Am dat o probă finală și în funcție de rezultate, și de comentariile foștilor instructori, urma să plecăm. Desigur Nestor a plecat fiindcă făcea probleme( proastă alegere), eu am făcut cât de rău am putut la acele probe, a fost un compromis, dacă te descurcai și erai trimis la „băieții mari”
erai automat ridicat în grad(Pe Nest l-au făcut sergent-major), eu am rămas la caporal.
Și într-o zi am revăzut-o...

Mă uit la chipul ei, calm, îndurerat, stins, mort. Pieale îi este cenușie, mâna rece, iar în cap nu aud decât vocea ei spunându-mi că eu am omorât-o...

Patrulam plaja, era o zi caniculară. Nu începuseră conflicte armate directe încă, doar amenințări, deportări, furt de informații; era un război rece. Nici nu se putea ști când va deveni unul fierbinte; politicienii și diplomanții noștrii, și ai lor încercau doar să tragă de timp până vor avea trupe. De fapt dacă mă gândesc bine doar militarii știau oficial că suntem în conflict cu rivalii noștri de peste ocean; oficial.
Nu se instaurasă încă legea marțială, dar nici mult nu ar mai fi durat. Se declanșau proteste peste proteste, greve, anarhie. Am fost chemați de câteva ori, când polițiștii, trupele de intervenție și jandarmii nu mai făceau față maselor de cetățeni revoltați care nu doreau decât terminarea răboiului înainte ca acesta să înceapă cu adevărat. Cel mai ciudat lucru era că cei de sus negau cu nesimțire că ar exista un conflict.

Îmi intra nisip în bocanci, uniforma era prea groasă, iar eu continuam să merg, înjurându-mi în gând superiorii, la intrucție ne lăsau în tricou, dar nu și pe stradă.
Am auzi la un momenta dat o mulțime. Teoretic nu prea aveam voie să intervin, trebuia să alertez cel mai apropiat echipaj de poliție și să îmi continui patrulare. Totuși, ceva îmi spunea să mă duc chiar eu.
Un bărbat răgea la o fată, în plină zi pe stradă, iar toți oamenii ăiă stăteau acolo. Nu aveam chef să mă implic în așa ceva, probabil cineva a sunat deja la poliție, sau se va vreunul deranja să intervină; vroiam să respect protocolul și să plec dar, atunci mi-am dat seama cine era fata aceea, era cea cu care am stat de vorbă în stație acum doi ani și ceva . Totuși, puteam să plec ușor, deși nu vroiam, nu puteam, iar când s-a uitat la mine, am izbucnit.
Mi-am croit drum printre oameni, cam prea disperat, am trântit câțiva la pământ; omul care țipa la biata fată era beat, nici nu se ținea pe picioare, nici nu înțelegeai ce spune, deși înțelegeai că țipă, și că este furios. S-a uitat puțin la mine, avea o cicatrice sub ochiul drept, după care întorcându-se la fată a lovit-o peste față, spărgându-i nasul și trântind-o la pământ. În acel moment, vroiam să-l împușc, Am pus mâna pe armă, un M9, am vrut să o scot, să strâng metalul rece și să apăs trăgaciul; dar rațiunea a revenit la timp pentru a mă opri să fac o prostie. Orice glonț pe care l-aș fi tras ar fi trebuit justificat, prin ceva tâmpit de genul: „Mă plictiseam și am tras un glonț în aer”, Ar fi fost umilitor și pe deasupra aș fi fost pedepsit. Era bun și bastonul, de fapt tocmai pentru asta era confecționat, să faci ceea ce am făcut și eu, să lovești oameni în cap cu el. Cred că l-a durut, sper că l-a durut.În orice caz zăcea inconștient pe trotuar, deși nu știu cât se datora loviturii mele.
Nici nu sesizasem că mi-a crescut pulsul, că respiran violent, ardeam. M-am oprit. Aproape că uitasem de fată; hemoragia i se oprise, pe moment. Gura și mâinile era acoperite cu sânge. Trebuia să se spele, să fie consultată de un medic sau ceva(cred că eram cam prea protectiv). Am dus-o la un cabinet mic, era destul de aproape și nu avea nici un rost să o duc la un spital mare, mai ales în acea perioadă. Am, stat și am așteptat. Aveam ceva libertate în privința patrulării, de fapt trebuia să stau doar într-o anumită zonă. Ea era bine. Și-a spart câteva vase de sânge, de fap tehnic nici nu și-a spart nasul, avea doar nasul sensibil. Totuși o să se vadă, cel mult câteva zile.
Am insistat să o conduc până acasă deși aveam să ies puțin din teritoriu, cine avea să afle. Stătea într-un apartamen. Împreună cu o prietenă, amândouă lucrau la același ziar, „Vae victis”, unul recent apărut pe piață. Alice, colega ei era editor de imagine sau ceva de genul ăsta iar ea, ea era redactorul șef; într-un fel ele două au creat publicația, pe care o consideram din ce în ce mai puțin un ziar. Era mai degrabă o revistă de scandal,dar nu un tabloid ci provoca scandaluri legate de armată și război fiind una dintre numeroasele cauze ale protestelor, iar eu aproape că m-am îndrăgostit de cea care provoca manifestările împotriva cărora eu, prietenii și camarazii mei „luptam”, deși dacă aveam să plecăm pe front, iar acest lucru devenea din ce în ce mai probabil, tot ziarul ei și altele de acest fel vor contribui la încetarea războiului sau cel puțin aducerea noasreă de pe front.
- Mersi!zise ea.
Deși am vorbit tot drumul era prima dată când a zis ceva legat de „incident”.
- Pentru nimic. De fapt ce avea omul acela cu tine?
- Oo, nimic; înafară de faptul că singura lui fiică protestează împotriva armatei pe care a iubit-o.
- Era tatăl tău?!? puteam să mă aștept la așa ceva și totuși am rămas înmărmurit pentru câteva secunde Deci și el a fost militar?
- O poți spune și așa, dar a fost nevoit să se retragă după câțiva ani. A fost rănit de o grenadă defensivă, schijele l-au lovit în mâna stângă, la față și la picior, chiar în talpă, îl doare de fiecare dată când calcă, destul de tare, îl compătimesc.
A făcut o pauză, cred că este destul de greu să înțelegi un om care acum câteva ore te-a pocnit și te-a lăsat cu fața și mâinile pline de sânge din nasul sângerând.
- În fine, continuă ea, după ce s-a retras, a pornit o mică afacere, furniza echipament de vânătoare, organiza vânători, avea chiar și un club. A obținut autorizația ușor, primea marfa ieftin. Totul a mers bine până când a murit mama. A iubit-o ; mult. A devenit depresiv, apoi am plecat și eu. Nu mai avea pe nimeni. Nu prea mai știu ce s-a întâmplat după aceea. Știu doar că la un moment dat a început să decadă; chiar nu știu de ce, pentru că era singur, depopularizarea vânătorii, ecologii fanatici, etc. Când m-am întors de la facultate, el era deja distrus, se îneca în băutură. Restul cred că îl pricepi.
- Cam da. Ai fost racolată de tipul acela cu ziarul, ai găsit oameni, și te-ai apuct să publici. Ai încercat să-l ajuți cu bani, dar din orgoliu, furie sau mai știu eu ce motiv s-a „supărat” și ți-a aruncat banii pe jos.
- Exact.
- Deci cred că te învinovățești, cu privință la soarta tatălui tău.
- Destul de mult cât să continui să-l ajut, destul de puțin cât să-mi văd de viața mea.
-Cred că am ajuns, aici stai, nu.
-Da, pe curând. Să mă vizitezi când ai permisie, da.
- Poate!
Și am plecat. Eram fericit, am ajutat o persoană. Mi-am făcut o prietenă; dar nu de asta eram fericit, mă bucuram pentru că o întâlnisem, o reîntâlnisem.

Acum nu mai sunt fericit. I-am dat drumul din brațe și am lăsat-o cu grijă pe podea. Șoaptele nu încetau. Mi-am pus mâinile la urechi, dar tot le auzeam; veneau din interiorul meu, dintr-un colț schizofrenic și întunecat al minții mele contorsionate. Șoaptele îmi spuneau că ea ma iubit, iar eu am trădat-o, am omorât-o. DE CE NU SE OPRESC!

Când am ajuns la unitate soarele aproape că a apus, cam era vreamea să dăm raportul. Desigur eu n-am menționat incidentul și nimeni nu m-a întrebat de el. S-a dat stingere . Mulți încă mai vorbeau în șoaptă, înclusiv sergenții..


- Psst. Eric! ăsta era Vladimir, colegul meu de mai jos.
- Ce vrei?. Unii oameni chiar vor să doarmă! Pe jumătate adevărat, vroiam să dorm ori să gândesc, îmi era indiferent.
- O păsărică mi-a șoptit, că după ce ai salvat o fecioară la ananghie bătându-i tatăl civl ai însoțit-o spre doctor și probabil spre casa ei.
- Se prea poate!îmi era cam somn să gândesc, ori chiar gândeam.
Îmi era prea lene să mint, sau chiar să îl corectez pe individ în apărarea mea.
- Știam eu! Și cum e? E drăguță, are buzele moi, e bunăă?
- Tacă-ți fleanca până nu ți-o închid eu, îți sunt superior în cazul în care nu ai uitat.
- Da, vai o să mă bată caporalul mare și rău. Deci n-ați trecut încă la acțiune, nu?
- Nu, tâmpiule.
- Și cine e?
- Redctora șef la ,ăăă, „Victis” parcă.
- Rebecca „Ghilotin” Richards? Băi nici nu-ți dai seama că ai prins peștele cel mare, deși trebuie să ai grijă, slăbește, trage, agită-l obosește-l, doar așa vei reuși să obții ce vrei.
- Și cam ce vreau pescarul lu` pește?ciudată expresie
- Să fii erou, fraierul meu caporal. Să oprești revoltele, să ne aduci înapoi, să oprești războiul.
Cred că tipul delira.
- M-am gândit și eu la asta. Acum poți să mă lași să dorm.
- Bine somnorici îndrăgostici.
Știam că până la prânz vestea ”proaspetei” mele cuceriri avea să fie cunoscută prin toată unitatea.
Peste câteva zile aveam permisie, ceream destul de rar, dar tocmai de asta mi se acordau de fiecare dată când. De obicei doar ieșeam în oraș, doar o dată sau de două ori m-am întors acasă. Nimeni de acolo n-a fost de acord cu dorința mea de a mă înrola. M-au renegat, probabil vroiau să mă uite.
Am trecut pe la ea. La ușă mi-a răspuns Alice. Era și ea destul de tânără, părea să aibă în jur de 25 de ani, era blondă ochi verzi și cam scundă. Avea un simț al umorului foarte ciudat, s-ar fi potrivit cu Nestor. Eu stăteam în picioare și eram destul de agitat:
- Mai ai puțină răbdare, soldățel. E la baie, iese imediat, mai are puțin și termină toată apa caldă. Ia un scaun! aproape că îmi poruncea.
- Nu mersi. Prefer să stau în picioare, d..! probabil din obișnuință la acel ton m-am răstit puțin; mai aveam puțin și ziceam și DOAMNÃ.
- O.K... Pe loc repaus soldat! Nu cred că ai avut probleme cu goarna în prima zi.
După aceea a început să mă interogheze mai mult. De unde vin, în ce mediu am crescut, ce fel de părinți am avut, întrebări obișnuite, dar puse pe un ton de polițist obosit.
- Uite, s-a terminat apa. 5, 4, 3, 2 ,1! Acum iese.
Și întradevăr ușa de la baie s-a deschia, ea a ieșit într-un halat.
- Bună! Nu știam că vii așa de devreme!
- Salut!
- Mai durează puțin!
După care se retrage repede în dormitorul ei.
- Iar prin puțin fata asta înțelege în jur de jumate de oră. Ar fi bine să iei un loc. Vrei ceva: cafea, ceai, apă?
- O cafea mi-ar prinde bine, mersi!
- Pentru nimic! Cum îți place? Dulce, cu lapte?
- Prefer cafeaua amară! păreram și eram puțin mândru de fatul că nu o îndulceam.
- Amară ca și sufletul tău de soldat netrecut prin focul luptei?
- Nu mă lua peste picior!
Peste câteva minute aveam băutura aburindă în față. Mi-a pus-o într-o ceșcuță de colecție. Sorbeam, încet; era fierbinte, nu conta. Nu era deloc rea, știam că se holba la mine, mă testa, mă analiza mai degrabă. Începeam să-mi fac griji, dacă nu țineam ceașca corect, dacă sorbeam prea mult, prea puțin, prea rar, prea des. Creatura asa mică, ce mă pândea precum un animal de pradă mă intimida mai mult decât superiorii mei cei mai îndrăciți.
În sfârșit Rebecca și-a terminat „ritualul de după baie”, cu îl numise Alice exasperată de cât timp îi lua. Mă așteptam să se fi fardat excesiv, prea mult parfum, haine fițoase (lucru ce denotă părerea mea total neactualizată în ceea ce privește diferențele dintre fete și femei serioase – așa ca ea). În schimb aproape că nici nu se machiase, cel puțin nu perceptibil, se îmbrăcase simplu și totuși elegant.
În sfârșit am ieșit, nu știam cum va decurge întâlnirea, dacă era o întâlnire. Fără vreun avertisment, m-am trezit într-un restaurant detul de scump. Nu eram în largul meu, îmi era clar că nu aveam ce să caut aici. Am fost militar prea mult timp(nu chiar așa de mult dar uiți de finețe și de politețe când mănânci la cantina unității) fără să mă comport ca un civil. Am deschis meniul, am ales ceva simplu, dar când a venit ospătarul a ales ea pentru amândoi, și a ales un meniu complet: am început cu o salată al cărei nume nu-l pot pronunța, care s-a dovedit foarte arătoasă deși nu aș renunța la una de roșii pentru ea, apoi a urmat primul fel, o supă groasă, a urmat o friptură de somon cu sos iute-dulceag și scoici. Masa a fost încheiată cu o sticlă de vin roșu, foarte bun.. Nu prea am discutat în timpul mesei, eu fiind prea ocupat să observ ce trebuie să fac, iar ea parcă prea ocupată să savureze mâncarea. Când a venit nota de plată iar mi-a luat-o înainte și împotriva insistențelor mele ea a plătit. După acea masă copioasă am mers să ne plimbăm pe faleză.
Soarele de aur înflăcărat parcă se dizolva în apa oceanului ce oglindea cerul însângerat. Valuri aurii scăldau nisipul argintiu, zdrobindu-se spumoase de fiecare grăunte infim de nisip ce împrună stăvileau furia apei. Briza ușoară răcorea prea puțin trupul ce avea să adăpostească o pasiune mai înflăcărată decât însuși astrul luminii.
Peste câteva minute am ajuns să simțim atingerea nisipului printre degete și sub tălpi. Peste câteva clipe am ajuns să simțim alintul rece al apei sărate, ce ne scaldă picioarele, îngreunate.
Tăcerea mă omora, nu mi-a vorbit deloc, vroiam să o întreb, vroiam să vorbesc:
- Mersi pentru...
- Ștt!mi-a pus arătătorul pe buze obligându-mă să tac. Nu strica momentul!zise cu o voge aproape rugătoare.
După aceea mi-a sărit în brațe, buzele ni s-au atins, ale ei era fragede, moi, dulci. Atunci lumină revelătoare mi-a străpuns sufletul. Iubeam, iubeam diferit de cum am mai iubit până atunci, simțeam că o să fie o experiență diferită de tot ce am trăit până atunci. Vroiam să iau clipa și să o opresc, să tai firele timpului și să stăm la nesfârșit nedezlipiți.
Dar clipa a trecut, deși cred că a durat mult mai mult decât o clipă, buzele ni s-au dezlipit:
- Nu săruți prea bine! avea un ton glumeț.
- Știu! am oftat
Mă simțeam ca un pre-adolescent ce condus de hormoni crede că sărută pentru prima dată iubirea vieții lui, dar știam și credeam că aceasta este iubirea, pură, frumoasă, dulce.
A trebuit să plec, îmi expira permisia, iar ea vroia să-și facă ordine în sentimente, ca și mine de altfel.

Imaginea dulcii amintiri a dispărut iar din mintea mea, vroiam să retrăiesc fericirea, vroiam să iubesc din nou, deși odată cu ea și acea parte din mine capabilă de iubire, a murit.

Eram la post. Ploua. Omeni fugeau „speriați” pe străzi, în timp ce eu gândeam. Mă gândeam la ea, la cum am ajuns să o iubesc, la cum amintirea ei a fermentat în mintea mea devenind dorință, ajungând dragoste. Picuri mari, lacrimi cerești de bucurie cădeau ritmic pe asfalt, în ocean, unduind oglinda cenușia a apei într-un balet al naturi închinat fericirii.
În timp ce mă uitam precum un copil într-o băltoacă, o pereche de picioare ude mi-a apărut în față. În timp ce îmi ridicam privirea am realizat că era ea.
- Ãăă, ce cauți aici? aveam o privire tâmpă, surprinsă.
- Nici un bună iubi, nimic?
- Credeam că nu a devenit oficial?
- Nici nu a devenit. Sunt în interes de serviciu. Trebuie să iau interviu unor soldați în legătură cu războiul.
Vroiam să o întreb dacă are voie, dar ca deobicei mi-a luat-o înainte:
- Dacă nu măcrezi, verifică, comandantul a fost de acord.
Am verificat și întradevăr; mi s-a ordonat să o însoțesc pe domnișoara Rebecca prin unitate în timp ce intervievează militari. S-a plimbat prin toată unitatea; am înțeles de ce își zicea „Ghilotina” era incisivă, nu dădeașansa de a lovi înapoi și putea întimida și un aristocrat.cu accentul ei. În timp ce o escortam, îmi era teamă să nu îmi arate vreun semn de afectivitate și totuși în același timp doream să fie afectivă. Mă temeam din lașitate, doaream pentru a ști dacă și ea mă iubea, sau dacă totul a fost o iluzie, o fantasmă a minții.
Toate îndoielile mele s-au spulberat, când ajunși din nou la poarta unității, ea s-a oprit :
- De ce te grăbești, mai am pe cine de intervieva!
- Pe mine?
- Da pe tine, buze aspre! aproape se răstea la mine, era Ghilotina.
Eu am roșit.
- Deci, întrebări de bază: De ce te-ai înrolat?.
- Copil prost, n-aveam ce face, vroiam să mă întorc împotriva familiei etc. Crezi că vroiam să servesc și să apăr țara?
- Serios, dar nu acesta este scopul militarului?
- Þi-am zis COPIL PROST! am accentuat și silabisit ultimile cuvinte.
- N-ai vrea să redevii civil?
- Nu! Nu cred că m-aș descurca; și în plus sunt cam bătrân sau needucat pentru facultate.
- Dacă mâine ar începe războiul și ar trebui să pleci, ce ai simți?
- Dezamăgire, simcer să fiu, speram să pot trăi ca până acum. Totuși aș simți și un pic de frică, există o șansă destul de mare să nu mă mai întorc, ori să mă întorc defigurat.
- Doar un pic de frică, alții sunt terifiați, ori se ascund sub masca morții eroice.
- Când m-am înrolat nu am fost sută la sută serios, no-i fi eu militarul anului, dar trebuie să te pregătești psihic pentru așa ceva, și nu simt doar un pic de fric ci puțin mai mult; cantitatea ideală, consider eu. Dacă aș fi mai înfricoșat n-aș avea ce căuta în armată, dacă nu mi-ar fi frică aș fi, hmmm, cred că aș fi nebun.
- Și posibilitatea unei morți eroice nu te gâdilă puțin la mândrie?
- De ce? Numai cei cu grade înalte sunt cât de cât amintiți, n-am copii care să se mândrească cu mine, mi-aș face părinții să sufere și să blesteme ziua în care m-am înrolat, și dintr-o perspectivă patriotică, țara ar avea cu un soldat mai puțin. Să mori pentru patrie, după mine, înseamnă să supraviețuiești războiului și să mori de bătrânețe.
- Interesantă opinie. Unde ai prefera să lupți? În prima linie, sau în spate liniilor inamice?
- Hmm, cred că în spatele liniilor aliate, într-o tabără bine apărată.
Ea începe să râdă
- Ce-i?
- Ești haios. Ești primul militar serios pe care l-am întâlnit capabil să glumească. Cred că am terminat. Pe curând buze aspre.

La sfârșitul săptămânii a apărut noul număr din „Vae victis”. L-a cumpărat Vladimir, avea prieteni în oraș pentru că el era din New Port(orașul). Toți ne-am adunat să vedem articolul. după o introducere în care descria cum a reușit să pătrundă în unitate a început articolul propiuzis:

„ Este greu să înțelegi că într-o unitate de o sută și ceva de soldați și recruți, doar o mână de oameni au ori tupeul să spună ce gândesc, ori curajul să gândească ceva ce „nu au voie” să gândească. În scurta mea incursiune în minunata unitate am pus diferite întrebări, cu acordul comandantului, legate de armată și militărie.
Revelația m-a lovit drept în moalele capului: majoritatea soldaților noștri sunt niște roboți fărăr sentimente legate de propia persoană; din cauză că au permis unor idei fanatice, străine, provenite parcă din Evul Mediu să se inflitreze în mințile lor, idei care îi împiedică să gândească. Nu mă îndoiesc de capacitățile intelectuale ale soldaților noștri, dar să îți permiți să consideri o moarte îndurerată pe front drept o moarte eroică este aberant și cred că ar trebui supuși unei analize psihologice, măcar așa să fim siguri că nu se vor arunca în focul inamic ca mieii la tăiere.
Inițial am crezut că doar câțiva au astfel de porni patriotice duse la absurd, dar am constatat cu mâhnire că aproape toți indiferent de grad, vechime sau vârstă sunt de aceeași părere, desigur există și excepții, care din păcate confirmă regula. Am întâlnit militari care erau morți de frică când se gândeau la război, am întâlnit soldați care erau încă încrezători într-o rezolvare pașnică pe cale diplomatică și am întâlnit un caporal, al cărui nume nu îl voi menționa, care se comporta și gândea ca un om serios, conștient de realitatea războiului, în măsura în care poate fi cineva conștient de această realitate când nu a fost călit în focul luptei.
Când am pus întrebarea:
‘” Dacă mâine ar începe războiul și ar trebui să pleci, ce ai simți?”
Majoritatea mi-au răspuns ori frică, pentru că ar pleca la moarte, lucru care mi se pare destul de exagerat(nu mai suntem în secolul trecut, unde într-un război soldații mor pe capete și supraviețuiește unul la o sută), ori au spus că vor fi mândri pentru că au ocazia să servească țara. Doar caporalul nostru a afirmat că întradevăr îi va fi frică dar nu să facă pe el, a mai spus că va fi puțin dezamăgit, probabil pentru că spera în sufletul lui să nu se ajungă la așa ceva, dar că totuși trebuie să te pregătești psihic pentru o asemenea alternativă, iar o moarte eroică, în perspectiva sa, ar însemna o moarte de bătrânețe după ce a supraviețuit cu brio războiului.
Atunci când întrebat dacă ar prefera să fie în primele linii, ori să fie pe teren inamic, toți au ales între cele două variante, înafară de caporalul cel viteaz, care preferând să facă o glumă a zis hazliu că ar opta pentru o tabără aliată. Deși mă îndoiesc că armata și chiar războiul are nevoie de un soldat gânditor în bătaia carabinei inamice.”
Articolul a continuat cu critici la adresa militarilor în general, la lipsa de informare a civililor etc.
- Frate, ești dus! Claudiu, un caporal prieten cu Vladimir din fosta gașcă a lui Nestor.
- De ce?
- Þi-a pus numele pe articol, gâgă! râde Vlad de mine.
- Vezi că te torn când nu mai stai la post! l-am amenințat furios.


Dar aveau dreptate, primele litere ale primelor paragrafe, înafară de introduce formau „Eric”, iar după o inspecție mai amănunțită unele litere din: „hazliu, că ar opta”, mai precis: ha ar o” erau o anagramă a numelui meu de familie: „O’Hara”, deși era prea la ghicite să fie pusă intenționat.

Vocile, au devenit un murmu, o rezonanță joasă în mintea-mi încețoșată de durere vină și furie. Eram furios pe mine, din cauză că am venit la ea, din cauză că probabil aș fi putus s-o salvez, furios că n-am avut curajul să fac ceea ce ar fi trebuit să fac, dar am fost prea laș.

Peste câteva zile comandantul ne-a adunat și a început să ne vorbească. Ne-a spus că are o veste bună și una rea. Cea bună: aveam o săptămână permisie. Cea rea: peste o săptămână și două zile plecăm pe front.

M-am dus la ea. Era singură Alice plecase în concediu la munte( aveau concediu?).
- Þi-a plăcut articolul?
- Da. Foarte Frumos din partea ta că mi-ai pus și numele!
Încercam să fiu haios; eram furios, agitat, tulburat și nici nu puteam înțelege, mi se întâmplă rar să nu mă pot înțelege pe deplin.
- Nu prea mi-a ieșit numele de familie...
S-a oprit. A văzut că nu ascultam, eram prea abătut.
- Ce s-a întâmplat?
Chiar era îngrijorată? Nu credeam că marea Ghilotină era capabilă de GRIJÃ.
- Va trebui să plec. De aceea ne-au dat permisie o săptămână. Să ne luăm adio de la lume.
Ea a suspinat.
- Să nu mori!
- Vai, dar ce mult mă îmbărbătezi!
- Nu, trage aer în piept, nu asta era. Nu vreau să te pierd.Te...iubesc.
- Și eu. Te iubesc, cum n-am mai iubit pe nimeni.
I-am mângâiat fața.
- Și de aceea nu vreau să te pierd; și nu o să te pierd!
- Nu pari genul de soldat capabil de iubire serioasă.
- Nici nu sunt. Dar tu ești specială, și de aceea te vreau.
Am îmbrățișat-o și am rămas așa mult timp, ea a început să plângă uscat și liniștit.
Săptămâna a trecut ușor, repede, ea n-a mai trecut pe la ziar a rămas cu mine, numai cu mine. Mi-am sunat părinții. Am vorbit mai întâi cu mama, a încercat să mă mustreze, să-mi spună că m-a avertizat, dar nu a reușit și a început să plângă. Imediat a venit taică-mi. El a început să țipe la mine pentru că îmi fac mama să sufere, dar s-a calmat, a început să glumească, să mă îmbărbăteze, n-a reușit. Mi-am luat la revedere, sau adio, ori amândouă... nu mai știu.

Când am ajuns la avions ni s-au dat ordinele. Abia atunci am aflat că războiul armat a început defapt de câteva o luni. Aproape toți am răsuflați ușurați când am aflat aceată veste. Nu vom lupta în prima linie. „Fericirea” nosatră a sporit când am aflat că misiunea noastră era să fortificăm o clădire care întrunește cerințele și să o transformăm în cartier general.

Am început să înțeleg vocile. Nu mai era numai vocea ei. Toți îmi vorbeau, mă ironizau, râdeau de mine, TOÞI! Toți cei pe care i-am omorât Îmi spuneau că singura scăpare de la nebunie, era să mor eu însumi.

Nu întâmpinasem rezistență în oraș, doar că oamenii erau foarte ostile față de noi, nu vroiau să ne dea nici o clădire; nici că am găsit vreuna. Unele erau imposibil de fortificat, altele erau prea mici, unele aveau nevoie disperată de reparații, iar noi pur și simplu nu aveam cum. Până la urmă un localnic ne-a îndreptat spre o închisoare din zona. Era perfectă! Era de nivel minim, iar o tabără militară se aseamănă în unele privințe cu o închisoare. Era o singură problemă. Unde erau pușcăriașii? Am aflat că o dată cu războiul, au cam evadat și se ascundeau prin înprejurimi. S-a hotărât să-i lăsăm în pace, nu avea nici un rost să mergem să îi vânăm. Risipeam muniție.
Când am încetcat să ne insatalăm, am descoperit că trebuia să face niște modificări. Celulele erau prea mici, mizerabile, iar de instalațiile sanitare nu aveam nevoie. Trebuia să spargem unii pereții pentru a uni celulele, să fortifică gardurile, să modernizăm postul de observație, să instalăm apartatura electronică, nu puteam face toate acestea singuri; nu eram constructori, eram antrenați să supraviețuim sub foc inamic, nu să gletuim pereți, cel puțin nu toți. În orice caz eram prea puțini, un pluton de treizeci și patru de oameni, dintre care jumătate trebuiau să facă de pază.
Mulți au ajuns să doarmă în celule, inclusiv eu. Era insuportabil, debea așteptam să sune goarna, să ne trezim.Mirosea a fecale umane(mă întreb cu este în carceră), igrasia domnea pe pereți, „împrospătând” aroma de budă, paturile erau mai rele decât cele din unitatea de acasă.. Acasă, Rebecca...
De la un timp am observat că ne dispar proviziile de mâncare și unelte,erau deținuții, locotenentul a desemnat o grupă să-i caute, n-au găsit nmic.
Eram de pază noaptea, am auzit un foșnet în niște tufișuri, îndrept lanterna spre el, hoțul s-a speriat și a tulit-o. Am strigat,dar a continuat să fugă, l-am împușcat în picior, a început să țipe. Era doar un puști de 18-19 ani(eram mai bătrând decât el cu 5 ani și-l fac puști?), dar murdar, slab și plin de vânătăi, probabil era deținut aici pentru furt s-au ceva asemănător.
- Șefu? Caporal O’Shea raportează?se auzeau bâzâituri în stație.
- Ce vrei? locotentul adormise, cred că l-am sculat.
- Am prins un fost deținut; fura din rezervele de mâncare.
- Vrei să-l interoghezi, tu ai onoarea, o să pun pe cineva să te înlocuiască.
Defapt când spunea că onoarea îți revine, e un ordin, am învățat asta repede.
- Da, domnule!
L-am băgat cuforța în sala de interogatoriu, de fapt o debara. Unde împreună cu un soldat am început să-l „interogăm”.
- Așa pentru a clarifica situația. Deci tu ai evadat când au atacat oamenii noștri, tu ai evadat, acum ne furi din proviziile noastre drept răsplată? Ce fel de om ești tu mă! Furi de la salvatorii tăi.
- Ce salvatori, moșule!avea un ton amețit, obosit. Aveam mâncare, nu mă băteau ăilalți, aveam un pat, un acoperiș frate!
A început să plângă
- Bine, bine. Unde sunt ceilalți.
- De ce să-ți spun? N-o să mă bagi iar la bulău, o să-mi dai drumu’, și atunci o să mă găsească și-o să mă pună să fur iar, ca să mănânce iar ei ca porcii și mie să nu-mi deie decât resturi...
- O.K. Consideră-te prizonier de război. Soldat omul acesta pare a fi spion inamic nu crezi.
- Da, domnule! Din moment ce fura din proviziile noastre, ne întrerupea activitățile, deci este inamic.
- Du-l la carceră!
- Da, domnule!
- Stați fraților că vă zic totul!era disperat Vă zic totul! Nu vreau la carceră. Unii s-au înecat cu propiul câcat ca să iasă de acolo.
Probabil nu era adevărat. Nu apărea nici un deces în dosare.
- Soldat, prizonierul este pe cale să mărturisească. Ce ai de zis.
- Uite, dacă vă zic unde sunt eu cu ce mă aleg?
- Nu o să-ți mănânci propile fecale într-o încercare de a scăpa din carceră. Plus poate o să te plătim.
- Hăă? Să ce?
- Deci, avem nevoie de mână de lucru. Cărăuși, oameni care să execute treburi unde sunt necesari mulți oameni. Noi nu avem efectivul necesar, unor operațiuni atât de ample. Putem scrie pur și simplu că i-am luat prizonieri de război. Nu trebuie să menționăm că-i punem la muncă.
- Bine, omule. Uite știi râul ălă de lângă Vanessbourg.
- Soldat?
- La aproximativ 1550 de metri sud est.
- Undeva pe acolo este un canal, ne-am ascuns acolo.
- Câți sunteți? Aveți arme? nu știu de ce dar începeam să mă răstesc la el, îmi plăcea puterea.
- Ce arme vrei moșule: bețe, bare de la canale, cutii de conserve, plus ce am putut fura de aici, câteva bastoane și un pistol.
- Câți sunteți, bă. Ești surd.
- Da.. Ãăă vre-o cinzeci
- Și tu ești cel mai prăpădit de acolo?
- Da, păi eu am fost închis pentru furt armat, da eu nu am furat nimic, doar că vără-miu, s-a hotărât să jefuiască magazinul unde lucram eu, nu puteam să dau alarmă, era rudă cu mine; dar o babă s-a pus să strige poliția, ne-au băgat pe amândoi la bulău. La proces văru, de prost ce era, a zis că eu am plănui, da eu n-am plănuit nimic.
- Sincer, mă doare undeva de ce ai fost închis. Dar dacă mă ajuți să-i aducem pe ceilalți aici, o să am eu grijă de tine.
- Chiar?
- Da. N-o să te mai bată nimeni. O să te bag în celulă singur și o să-mi pun prietenii să te supravegheze. Ce zici, ne ajuți?
- Bine frate. Da’ să nu se ia nimeni de mine.
- Da.
- Batem palma?
Omul îmi întinde mâna, iar eu i-o stâng. Mai târziu am verificat ce mi-a spus și nu mințea, chiar a fost închis aproape pe degeaba. Trebuia să-i dea doar un avertisment sau să-l închidă câteva zile pentru că nu a apăsat un buton și nu a opus rezistență prea multă știin că cel care în jefuiește este rudă cu el.
Seara următoare am luat o echipa de șase oameni și am scos militarii din cuib. Erau 56 de „foști” deținuți, doar unul închis pentru viol, restul doar pentru tâlhărie, spargeri și lucruri de genul acesta. Acum puteam să lucrăm la ceea ce cu adevărat conta: stația, salubrizarea, armamentul, garajul(după au venit niște tancuri și blindate).
Priveam la stele și vedeam ochii ei, priveam apusul și vedeam părul ei, mă măngâia vântul și simțeam mângâierea ei, sărutam ploaia și simțeam buzele ei; citeam în nori fața ei și auzeam în picături vocea ei.
Din incidentul cu deținuții am primit și un bonus. Am devenit sergent. Era destul de bine să fii sergent.
Începusem să mă obișnuiesc cu închisoarea când au venit noile trupe și o dată cu ele și noile ordine. Să avansam spre front. Melancolia a cuprins tot plutonul. Mulți au reușit să se îmbete bine înainte de plecare, chiar și ai mei, nu reușeam să mă impun prea bine, dar încercăm, problema era că oamenii mă considerau încă unul de-al lor.
Am plecat cu câteva transportoare blindate, două jeepuri și un tanc ușor. Înaintam ușor deși era brum mocirlos. În mod curios nu am întâlni nici un inamic, deși vedeam semnele luptei peste tot, gropi de obuze, copaci ciuruiți, ridicături de pământ drept morminte. Ajunși la linia întâi am ridicat puțin moralul acelor soldați.La început erau o companie de 500 de oameni, au pierdut 200 soldați, două blidate, un depozit de muniție și unul de provizii. Puținul pe care îl aduceam le prindea bine. Inamicii i-au hărțuit pe drum, iar acum au început să depună rezistență. Foarte multă. Am început deja să dăm înapoi.
Eram de pază într-o noapte. Se apropie un caporal de mine:
- Vreți o țigară, domnule?
Eram tentat să zic să nu mă domnească, dar asta ar fi o dovadă de slăbiciune.
- Nu, mersi, nu fumez.
- Și cum facți față stresului, domnule?
- Mă gândesc, filozofez? Tu ai rude, prieteni acasă? O iubită?
- Da, domnule?
- Gândește-te la ei și la cum o să mai supaviețuiești 7 luni până te întorci acasă. Așa scap eu de stres.
- Mulțumesc, domnule, dar o să rămând la țigările mele, domnule.
- Faci cum vrei!
Aud un zgomot. Se auzea de lângă un jeep. Era un soldat, îmbrăcat în unformă gri cu roșu, nu era a noastră, ci inamică. stătea și se uita la un turn de observație. M-am apropiat încetișor și l-am lovit cu un M4 după ceafă devenind inconștient pe loc. L-au interogat și am aflat unde își aveau multe depozite, cuiburi de mitraliere, posturi de observație. Am decis să reîncepem ofensiva, am luat și eu parte la unele atacuri. Îi împingeam, începeam să câștigăm.

Era o noapte ploiasă tuna și fulgera, iar pământul devenise mocirlă. Chipurile dormeam, dar nu puteam dormi, așa că încercam să-mi imaginez cum era afară. Simțeam că ceva nu era în regulă, simțeam asta până am auzit goarna atunci știam. Mi-am sculat soldați și am ieșit afară. Ne atacau mulți și de toate, în depărtare, artilerie, aruncătoare de grenăzi, mai aproape tancuri și infanterie A început prima mea luptă adevărată și cu adevărat mortală. Picăturile de apă se evaporau de pe multiplele țevi ale tunurile Gatling, instalate în jurul taberei. Tunuri care aveau să fie spulberate în secunde de către obuzierele inamice. Pământul zbura în aer, împreună cu membre și părți din corpul nefericitilor atinși. Eu eram lunetist. Þinteam în depărtare, era greu, dar știam că nu aveam să mor atunci. Și astfel am apăsat pe trăgaci.

Jeepul militar m-a lăsat în fața unui hotel. Puteam să stau într-o cameră de cinci stele pe tot parcursul permisiei, nu aveam nevoie. Eram acasă în final, iar acesta era cel mai important lucru. Nici nu mă schimbasem de uniformă și am mers să o caut. era la redacție. A chemat-o o secretară. Când m-a văzut nu și-a putut cred ochilor. Am strâns-o în brațe, am sărutat-o și am privit-o. ea mă strângea cât de tare putea încercând să se convingă că sunt real:
- Deci tot singură ești domnișoară?
M-a pocnit.
- Eu plâng în fiecare noapte pentru tine, iar tu mă iei cu din astea, nici măcar nu mă saluți?
- Iartă-mă. Dar măcar am trezit „Ghilotina” pe care o cunoșteam.
A început să râdă și m-a sărutat din nou.
- Săruți mai bine, buze aspre. M-ai înșelat cu soldați?
- Nu, cu picăturile de ploaie?
S-a uitat mirată la mine.
Am mers să ne plimbăm pe plajă, pe aceeași plajă unde ne-am înfrăgostit. A remarcat însfârșit cele două dungi aurii de pe umerii mei:
- Ești locotenet? Cum ai reușit?
- Dacă îți spun mă vei mai iubi?
- Te-ai culcat cu fica urâtă a generalului?
- Nu, serios acum. Pentru ceea ce trebuie să facă un soldat, pentru ceea ce suntem antrenați, pentru ceea ce doream să nu fac niciodată. Am ucis. Am ucis fără încetare, glonțul și omul, apăsam pe trăgaci fără să mă opresc și cu un zâmbet sadic pe buze. Am devenit sublocotenent într-un atac la baza noastră când am măcelări în douăzeci de minute un pluton întreg și pe cei de la artilerie dintr-un turn de observație.
M-am oprit pentru o secundă să o privesc în ochii ei ca două perle negre; ea se uita adânc, profund, parcă vrând să-mi citească în abisul sufletului.
- Cum ai putea să mă mai iubești? Sunt oare altceva decât un criminal premiat? De ce aș fi? Nu există buni și răi? De ce aș fi scutit de răspundere.
M-a pocnit din nou, după care m-a sărutat din nou, mai înflăcărat decât ma sărutat vre-odată
- Þi se pare ție că te sărut cu mai puțină patimă. Þi se pare că te doresc mai puțin . Ai dreptate nu există buni și răi, dar există ei și noi. Dacă noi ne retragem ei vor ataca, dacă noi nu ripostăm, ei ne vor cuceri. Dacă toți ar gândi ca tine viața ar fi perfectă; dar puțini au astfel de gândur.i Ești soldat pentru numele lui Dumnezeu! Traba mea este să opresc războiul, iar a ta să-l câtigi, dar NU și să mori încerând.


Trupul ei însângerat se risipește printre degetele mele, devenind praf purtat departe de către un vânt inexistent. Acum îmi amintesc, ea trăia, cu ajutorul ei în lume e din nou pace, și noi doi vom ne vom trăi viața ca una.