Ia te uită! Și nu din cauza vreunei temeri. Aceea exista la începutul poveștii, nu și acum.
Peste realități încărcate de atâta nepăsare, cenușii de atâta negură te-ai redescoperit și ți-era atât de frică!
Mă uimea la început lipsa ta de regret. Apoi, am înțeles că era trăire. Ești tot tu, în ziua primirii. Te-am redescoperit după a doua conversație. Și atunci, zâmbeam cu tine.
Aș vrea să petrec și eu mai mult timp împreună cu tot ceea ce mi-este drag, să pot lasa deoparte constrângerea trebuinței. Și va veni acel moment?
Te-ar fi acceptat lumea așa cum ai fi vrut să fii, dacă ai fi recunoscut puterea convingerii experimentate în focul unei împliniri? Tu spui că nu, eu spun că da.
Se poate pentru că nu lumea contează atât în ființarea existenței personale, nu lumea ți-a creat dorința. Poate că mediul ei da, însă a rămâne definitiv cu propria redescoperire înseamnă a nu te mai întoarce înapoi, chiar și cu riscul de a-ți rupe picioarele.
Aici, pe noul drum, nu există regrete ci doar conștiința faptului îndeplinit constant în mulțumirea de sine, în deplinătatea unei sincerități neegalate de alte idealuri.
Luxul redescoperirii costă multe și tocmai aceste costuri fac jocul viitorului.
Iar tu tot mai stai să te gândești că poate ar fi trebuit ... Ce anume?!?