"Cornelia,

Dacă, acesta chiar este numele tău, dacă tu chiar exiști, eu am înțeles adevărul. Acum știu. Știu totul. NU există coincidențe ci numai succesiuni de evenimente favorabile, prevăzute de către cineva. Mi s-au deschis ochii.
Înainte să vin în tabără am suferit un episod depresiv cronic(de aceea eram așa instabil). La început nu făceam nimic. Aveam o tonă de cărți cu mine, unele la a doua lecturare: „Idiotul”, Crimă și pedeapsă”, „Demonii”, „Divina Comedia – Paradisul”, „Mântuitorul Dunei”, „Copii Dunei”, „Împăratul-zeu al Dunei”, „Eu, robotul”, „ Preludiul Fundatiei” „Trandafirii Sodomei”, „Sfârșitul copilăriei”, „Mâna stângă a întunericului” si „Pădurea spânzuraților”. Aveam doar trei tricouri si un blug la mine. Am reusit sa citesc „Crimă si pedeapsă”, Eu, robotul” și „Mâna stângă a întunericului”. După care m-au îmbătat dragii mei colegi de cameră. Atât de rău încât a trebuit să ies afară și regurgitez. Eram mai trist ca oricând, mai trist decât atunci când mi-a zis mama că mă urăște. Iar voma de pe bărbie se amesteca cu lacrimi. N-am mai plâns de trei ani, până atunci. Mai aveam puțin și înebuneam. Dar ai venit tu.
M-ai salvat. Mi-ai șters gura murdară, m-ai întrebat ce am pățit atunci când toată lumea mă ignora, când pentru toți eram doar un outsider ce trebuia eliminat, tu mi-ai arătat bunătate și m-ai strâs la pietul tău, lăsându-mă să plâng în voie, fără să te uiți urât la mine, fără să mă insulți. După care nu am mai fost trist findcă am cunoscut iubire și dragoste și fericirea și bucuria și agonia și creația și inspirația. Am început să scriu, iar ție îți plăcea ce scriu. Păcat că am pierdut ceea ce am scris atunci, fiindcă acelea erau cele mai pure și mai bune opere ale mele.
Am început să fugim noaptea și să ne plimbăm prin Năvodari. Era frumos. Parcă nu era nimeni în jurul nostru, stăteam și ne uitam la lună minute în șir, vorbind; iar tu mă iubeai. Mai ții minte când m-ai sărutat prima dată? Eu da. Razele argintii ale lunii îți învăluiau chipul frumos, îmi mascau cearcănele și ne protejau de lume. Tu te-ai uitat adânc în ochii mei; ce frumos era verdele ochiului tău! M-ai prins de gât și te-ai apropiat timid de buzele mele, ușor, zdrobindu-le încetul cu încetul. Nu am mai vorbit de atunci. Nu mai era nevoie să vorbim. Știam tot ce știa celălalt(bine, acum realizez că eu nu știam tot), când pe unul îl durea ceva, era de ajuns o privire a celuilalt și ne liniștem. Ce bine și frumos era.
Apoi s-a terminat. Ne-am despărțit. Am plecat acasă în Bicaz, tu în Tecuci. Ne scriam, ne sunam, chiar ne-am vizitat de câteva ori. Plănuiam ca după terminarea liceului să mergem la aceași universitate, să închirem un apartament din apropiere... Dar am citit „Ubik” de Phillip K. Dick, The red pill(vezi Matrix), poarta către adevăr. Și astfel am început să primesc mesaje. Cărți se deschideau aleatoriu, mereu la pagini ce conțineau semnale, oameni scăpau fragmente de ideii ce se lipeau naptea, târziu în mintea mea. Am ajuns asfel să înțeleg că eu trăiesc într-o lume imaginară, guvernată de două entități aproape atot-potente. Desigur nu cred că această lume este construită în același mod ca și cea a lui Dick. Nu cred în semi-viață, în Ubik, în Jory(deși am avut coșmaruri în care mă devora)în Ella(deși o visam plimbându-se în forma ei de fetiță)în protofazoni și antifazoni. Nu cred că am muri. Cred că ori sunt viu într-o lume virtuală ori m-am născut așa, dar cert este că două entități se luptă pentru controlul meu. Succesiunea de coincidențe este atât de izbitoare încât până și fatalismul meu nu le poate accepta doar drept „Fate”, soarta nu mai este doar o conștiință abstractă a naturii, a tuturor lucrurilor și a legilor fizice, biologice, chimice sau raționale, ea fiind cineva, sau ceva.
Îți scriu acum pentru a te anunța că mi-am dat seama că tu ești doar o ființă eterală produsă de una dintre acele entități, că evenimentele ce mi-au produs depresia, că beția, vomitatul, cărțile, TU: totul face parte dintr-o mare mașinație, Conștințelor. Dar de ce?
Această eternă întrebare pe care omul a pus-o mereu. De ce, eu? Sunt oare un fier ce trebuie înroșit și modelat ori prin suferință, ori prin iubire? Au toate acestea vre-un scop? TU MÃ IUBEȘTI CU ADEVÃRAT? Sunt singur în toată tărășenia asta? Care este rolul meu în această luptă? Nu știu? Dacă tu știi altceva, te rog răspunde-mi”

Alexandru
„

Scriu acestea cu mentțiunea că tot ceea ce am scris aici este o ficțiune grosolană, nimic nu este adevărat în contextul prezentat.