Mă pierd printre vise, visuri pentru tine și coșmaruri pentru mine. Piedută într-un abis întunecat mă caut, dar totul este în zadar.
Mă găsesc, sunt o lacrimă ce se prelinge pe un obraz roșu, iarăși mă pierd printre miile de lacrimi ce curg din doi ochi negri. Ajung prima jos pe podeaua plină de praf, mă aflu într-o cameră veche, mă întreb ce caut acolo, dar nu găsesc niciun răspuns. Mă preschimb ca noaptea în zi, nu știu ce sunt nici cine sunt. Zăresc o oglindă spartă, mă privesc în ea. Ce-i asta, ce sunt? Fug cu picioarele goale pe zăpada rece, ningea cu fulgi mari, vântul bătea, eram acoperită de o plapumă de zăpadă. Iarăși intru într-o încăpere veche, dar goală, numai o masă în fundul camerei și un ulcior cu apă, ce apă cristalină, voiam să beau, dar ceva mă oprește. Mă zăresc pe fundul ulciorului, sunt un animal fioros, scap ulciorul, mă tai. Sângele curgea din picioarele mele ca râul la vale. Ies pe ușă, nu, ce se întâmplă? era toamnă, pătez frunzele galbene cu sângele meu murdar. Zăresc altă casă veche, intru în ea, aud mii de glasuri care suferă și cer ajutor. Îmi zdrobesc inima, dar nu aveam inimă, sângele se oprise, iarăși mă preschimbasem. Voiam să aflu adevărul, ce se întâmpla cu mine, de ce totul ducea la abis? Într-un labirint fără ieșire zăresc mii de chipuri suferinde, îmi implorau ajutor, dar nu aveam cum să le ajut. E primăvară, pot să zbor, mă prăbușesc într-o casă fără acoperiș. Aud îngerii cum cântă, dar nu văd nimic, mă uit în spate, nu se poate! Întunericul era ca un vânt. Venea cu putere și lăsa totul în pierzanie, încerc să fug, dar mă prinde. Lăsată în beznă simt cum ard, iau foc, mă transformasem în niște frunze palide ce ardeau cu o flacără ștearsă, dar puternică. Nu mai suport, mă arunc în ocean. Înot alături de pești, văd dansul și aud vocile lor, parcă ar fi niște sirene ce cântă ca și precum ar fi ultimele lor minute de viață. Sunt prinsă într-o plasă de pești, zăresc din nou lumina soarelui, dar era prea puternică, nu puteam ține ochii deschiși, era vară. Visurile îmi erau ucise, de ce trebuia să fiu un ucigaș, omoram animale fără milă, n-aveam suflet, n-aveam nimic, eram doar un cuțit jalnic din cauza căruia avea să curgă mult sânge. Pierdută și zdrobită în coșmarurile mele, voiam o nouă viață, voiam să am din nou sufletul ce-l pierdusem în foc. Sunt o floare înt-o câmpie pustie, eram singură din nou, doar eu și cerul înstelat. Simt cum ating o viteză de zece mii de ani lumină, eram o stea pierdută în Univers mă prăbușeam pe pământul rece și nefast. Înconjurată de pădure zăresc un lac, mă privesc, eram eu, mi-a fost așa de dor de cuvântul "eu". În sfârșit nu mai eram ceva nesemnificativ pe acest Pământ. Îmi pot zări umbra pe fundul lacului, privesc în urmă, nu văd decât amărăciune, eu eram prezentul, viitorul era aproape, dar necunoscut.
Pot zări din nou zâmbetul meu timid de altădată, al unui om. Ce bine e să fii om! Închid ochii, voiam să dorm, dar alt coșmar se apropie cu repeziciune de mine... Când se va sfârși totul?