Îl întâlnisem în parc. Stătea rezemat de bancă cu trupul perfect mulat după curbele ei. Cu capul puțin înclinat asculta copacii. Palmele ușor crispate îl ancorau de realitatea morții. Prin lemnul cariat al băncii se scurgea spre aleea pietruită strigătul copacilor care-și plângeau confrații rânduiți ca sarcofagele, umbre negre străjuind aleile. Dintre toți care căutau liniștea numai el părea să înțeleagă limbajul plopilor. Mantaua militară roasă de molii și fără galoane îi învelea parțial trupul firav. Bocancii scâlciați și fără șiret lăsau la vedere două glezne subțiri pierdute în dezbinata dechizătură a bocancilor. Mă așezasem lângă el. Doream să-l ascult, să-l întreb despre viață, să-i aud vocea. Încremenisem sub trăirile lui. Nu aveam curajul să îi adresez nici măcar un salut. Mă simțeam umil sub forța trăirilor lui. Îi simțeam superioritatea. Extrem de rar mi se întâmplă să fiu intimidat de semeni. Liniștea lui îmi spulbera siguranța. Eram convins că acea liniște domina zvârcolirile noastre. Cu certitudine curiozitatea mea îl deranjase mai mult decât propria-mi prezența, pentru că brusc, dar fără să se întoarcă spre mine, m-a întrebat:
- Ce vezi când mă privești?
Tăceam. Îmi căutam cu febrilitate cuvintele.
- Nu este nevoie să fii tăcut. Și nici să faci pe înțeleptul. Răspunde te rog la întrebare! După greutatea tăcerii tale îmi pari suficient de inteligent, dar în același timp nepregătit pentru întâlnirea cu mine.
Se opri să asculte scâncetul unui copil legănat de brațele mamei, aflați la a treia bancă de la intrarea în parc. Tăcerile noastre se luptau fără rezerve. Zâmbea.
- Tăcerea ta este mai obosită decât a mea. Vei ceda. Poți răspunde orice îți vine în gând. În general oamenii se tem de mine, dar tu nu! Simt asta! Și cei cărora nu le este teamă preferă să le fie milă sau să râdă de mine. Superficialitatea este primul viciu al omenirii. Când voi termina cu tine îți va fi teamă de mine! Dar acum, nu!
I-am replicat dur, ca o răzbunare a tăcerii mele înfrânte:
- Vorbești prea mult pentru un orb. Vorbești mult de felul tău sau aceasta este modalitatea de a te întregi?
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu dezvolta un atac pentru că nu știi răspunsul la o întrebare simplă. Asumă-ți lipsa spontaneității. Dar nu-mi jigni intuiția și inteligența printr-o astfel de atitudine. Dacă nu ai un răspuns pentru mine te rog să pleci! Poți să iei liniștea mea cu tine. Nu liniștea îmi este vitală. Am nevoie de oameni. De altfel, acesta este motivul vizitei mele în parc. Povestea vieții oamenilor. A ta! Dacă nu a ta, atunci a altora! Dacă nimeni nu poate să mă suporte într-o conversație atunci mă voi întreține cu natura. Mai am foarte puțin timp. Te rog ia o decizie. Îmi vorbești sau nu? Dacă te decizi să-mi vorbești îți reamintesc că îmi ești dator cu un răspuns. Poate ai uitat întrebarea. Ce vezi când mă privești?
Încercam să-mi stăpânesc iritarea. Nimeni nu îndrăznise să îmi vorbească astfel vreodată. I-am raspuns totuși:
- Ce văd când te privesc? ...
- Din nou mă jignești. De ce repeți întrebarea? Încă nu ai răspunsul?
Mă surprinse printr-un hohot de râs. Toată forța râsului nu îi schimbase poziția corpului. Banca îl asculta liniștită. Nici lemnul nu avea curajul să tremure. Nici aerul nu vibra sub rafala hohotelor lui. Se opri brusc, precum începuse.
- Deci?...
- Este penibil să ceri imperios un răspuns. Te găsesc extrem de interesant …
- Acesta este un răspuns specific habotnicilor. Tu nu crezi în Divinitate. Nu ai credință în nimic. Nu ai izul tămâiei. Miroși a mic burghez de sorginte săracă. Te-am jignit?
Am renunțat să-l privesc. Mă rezemasem de spătarul băncii. Îi copiasem poziția. Doream să îi răspund când o altă cavalcadă de întrebări cu răspuns indirect afirmativ mă copleșiseră:
- Crezi că adoptând aceeași poziție devii egalul meu? Am să te anunț când te voi considera egalul meu. Deocamdată îmi ești de două ori dator. Aștept încă răspunsul pe care îl merit!
- Ce te determină să crezi că iți sunt dator cu un răspuns? Puțini m-au jignit în acest fel. Nimeni nu mi-a spus că sunt un burghez, până acum.
- Nu ești diferit cu nimic față de ceilalți, deși tu te proclami unic. Am parte de o singură pedeapsă. Să conviețuiesc cu cei ca tine. Acesta este stigmatul meu. Al tău ți-l voi împărtăși, dar numai dacă te vei dovedi vrednic de ajutorul meu.
Era rândul meu să râd în hohote. Mi se părea straniu ca el să fie cel care să îmi confere lumina. Cel care nu are parte de nimic dorește să ofere totul. Îmi părea o sfidare adusă rațiunilor care au creat Universul.
- Cum poți să-mi oferi ceva, când tu însuți ești într-o perpetuă căutare?
- Te rog să mă asculți! Am o întrebare. Poți formula o frază care să nu se finalizeze cu semnul întrebării?
- Bineînțeles!
- Iată prima propoziție simplă. Te voi învăța să vorbești simplu. Să ajungi la oameni și să-i înțelegi. Să îi iubești. Să îi accepți cu defectele lor. Să iți șterg iluzia stupidă prin care tu crezi că poți îndrepta greșelile acestora. Ești un idealist. Frumos în gândire, dar naiv. Eu îți voi fi astăzi martor și ispită. Iar tu vei fi martir.
- Argumentează-ți vorba orbule! – l-am întrerupt cu furie.
- Ești un asasin. Þi-ai ucis menirea prin gândurile tale de bine adresate acestei lumi. Ca să faci bine trebuie să cunoști mai intâi binele. Tu nu știi nimic despre el. Oricât de burghez ai fi, tu faci parte din tagma celor săraci cu duhul. Și aceștia se împart în două categorii. Cei săraci împreună și cei săraci singuri. Primii sunt săraci în adevăratul sens al cuvântului, iar ceilalți sunt cei născuți cu har de la Dumnezeu, dar fără noroc. Idealiștii. Categoria în care te integrezi perfect. Și asta numai după ce te-ai dezintegrat din prima categorie.
Îl ascultam cu furie dar în același timp simțeam în mine tăișul îndoielii. Mă frământa și faptul că știa atâtea despre oameni. Gândeam identic dar împărțeam lumea diferit. Aveam alte sisteme de valori. Pentru el toți eram săraci. Pentru mine toți eram nevrednici de ceea ce am primit. De ceea ce suntem. L-am întrebat răstit:
- Și de ce, mă rog, aș fi eu martir?
- Pentru că îți vei pierde astăzi toată agoniseala zvârcolirilor tale. Vei înceta să fii ceea ce credeai că ești. De azi vei fi exact ceea ce ești. Până acum te-ai crezut singur împotriva tuturor. Un proroc care propovăduia eradicarea mediocrității din semeni, cum îți place ție să numești umanitatea. Un fals proroc. Un naiv. Dacă nu mă întâlneai nu ai fi fost condamnat niciodată la moarte. Numai la singurătate, la care oricum te-ai condamnat singur. De acum înainte vei fi în mijlocul oamenilor. Îi vei cunoaște și vei învăța despre ei. Îi vei iubi. Așa îți vei desăvârși menirea. Îți vei atinge propria Apocalipsă; pe care o cauți și de care îți este frică. Nu de moarte trebuie să îți fie frică! Ci de moartea sufletului tău! De lipsa pasiunii! Ești numai rațiune. Îți voi aduce eu simțirea pe care tu crezi că ai pierdut-o treptat în cei pe care i-ai iubit, ca un lepros care se pierde bucată cu bucată în drumul spre crematoriu. Te voi lepăda de încăpățânare. Idealiștii sunt încăpățânați că niște catâri. Vei vrea să îmi spui că ți-am scandalizat sufletul îndârjit de nedreptățile pe care și le fac oamenii? Hai gândește-te! Ce-i face pe oameni inegali? Credința? Absolut greșit. Servitutea, mândria, invidia și iubirea de stăpânire scoate la iveală mediocritatea din voi. Îmi răspunzi totuși la întrebare? Deși acum gândul tău nu mai este liber. Se află sub jugul cuvintelor mele.
Nervii mei stăteau să cedeze. Îmi venea să-l lovesc cu furia care de obicei îmi caracterizează acțiunile. De această dată dreptatea nu îmi aparținea. M-am ridicat și m-am înfipt în fața lui silindu-l să mă privească. Îmi pierdusem respectul de sine. Pentru a-mi impune părerile și a fi sigur de dominație l-am prins de gulerul hainei și l-am întrebat, din nou răstit:
- Cine ești?
- Nu ai aflat încă? Știi bine cine sunt. Mi-ai renegat existența cu fiecare vorbă si mi-ai anulat rolul. Credeai că vei trece neobservat? Că te voi lăsa să scapi nepedepsit? Crezi că religia mă acceptă ca să sperie copiii din oameni? Că sunt doar o fantasmă care bântuie coridoarele sufeletelor voastre? Stafiile trecutului vostru ar avea viață fără puterea mea? Apar numai unde sunt solicitat. Eu primesc sufletele oamenilor. Osândirea nu intra în responsabilitatea mea.
- Ești diavolul!?
- Ei na! Spune-mi cum vrei! Belzebut, Satana, Scaraoțchi, Dracu’, mi-e egal. Spre deosebire de singurul adversar demn de mine, și aici l-aș numi pe Dumnezeu, eu am grijă întotdeauna de cei care mă pomenesc în înjurăturile lor. Pentru că la liturghie nimeni nu vă spune că pomenirea mea este identică cu invocarea.
- Tu nu exiști !…
- Știu! Mereu spui asta. De fiecare dată când aveai o controversă pe teme creștine spuneai: “eu nu cred în existența Satanei”. Acum te-ai convins că nu sunt o invenție. Știu de pe acum ce vei face! Te vei arunca cu disperare în prima capela întâlnită. Dumnezeu nu te mai crede. Tu ai ales să te lepezi de El! Nici măcar nu s-a obosit să-ți răspundă. Greșeala voastră și bucuria mea este negarea Lui. Fiecare negare a Lui înseamnă o primenire pentru mine. Dumnezeu este ca o galerie de oglinzi în care omul nu are curajul să se privească.
- Și tu vrei să îmi dai mie lumină?
- Am pomenit eu undeva de lumină? Tu credeai asta. Cât mă amuză gândurile tale. Þi-am spus doar că am venit să îți martirizez existența.
- Dar îmi spuneai că mai tarziu mă voi întoarce în mijlocul semenilor și voi învăța să-i iubesc. Să le accept defectele. Mi-ai promis că îmi reanimezi sufletul. Că voi simți din nou iubirea …
- Eu nu ți-am promis nimic. Þi-am spus numai ceea ce doreai să auzi. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu. Vă cunosc pe toți și vă știu pe de rost rugile. Rugile voastre refuzate ajung la mine. Știi cât de greu trece o rugă de Poarta Raiului? Am vorbit destul! Este timpul să ne îngrijim la fapte. Te-am avertizat de la început că am foarte puțin timp. Toți vreți ceva. Nu poți primi nimic fără să oferi. Privește-mă! Nu mai ai nici o certitudine. Credeai că sunt orb? Am ales să mi te înfățișez așa pentru că știam că asta te va impresiona. Și că generozitatea te va mâna spre mine. Mândria ta îți oferă iluzia generozității. După cum spuneam … Să purcedem la fapte! Îți pot reda sufletul pierdut, dar după cum știi nimeni nu dă nimic fără să primească ceva la schimb. Nici măcar eu. Și nici Dumnezeul vostru!
Ne priveam în ochi. Refuzam să cred că exist. Că am parte de o astfel de experiență. Paradoxal, eu îl judecam și mă gândeam la faptul că este mult prea uman. Fără flăcările din privirea care invocă iadul. Nimic din ceea ce auzisem sau văzusem în filme nu coincidea realității.
- Facem târgul? Eu îți redau virtuțile sufletului iar tu îmi aparții când îți va sosi timpul.
- Nu facem nici un târg.
- Ai curajul să mă înfrunți? Te-am prevenit de la început că îți va fi frică, atunci când voi termina cu tine. Mai bine, gândește-te! Îți las cât timp vrei. O zi, un an, restul zilelor tale. Trebuie să iei doar o decizie și să mă chemi. Doar pomenește-mă într-o sudalmă si voi veni neîntârziat să încheiem târgul.
- Nu! Nu! Nu! Tu nu exiști! – împotrivindu-mă copilărește.
- Îmi plac oamenii cu principii, mai ales dacă aceste principii sunt acordate după păcatele mele preferate. Tu ești un mare fan al păcatelor. Eu plec! Dar te las să te gândești! Ești extrem de curajos. Chiar inconștient aș putea spune. Nimeni nu a avut curajul să mă înfrunte. Nici tu nu ai acest curaj și știi asta! Dar cu tine îmi permit să am răbdare. Dumnezeu nu are nici un plan în ceea ce te privește. Știu asta din surse sigure. Doar suntem vecini! Trebuie să plec! Sunt alții mai deciși și mai grăbiți decât tine. Nu merită să-mi pierd timpul cu tine când mai am atâtea suflete de reanimat. Al tău mai poate aștepta. Sunt foarte liniștit în ceea ce te privește pentru că sunt convins că viața ta, de azi înainte nu va mai fi la fel. Voi fi mereu în gândurile tale. Deja îmi aparții cel puțin pe jumătate. Cealaltă jumătate o las oamenilor. Așa se vor apropia mai mult de mine. Asta este menirea ta!
- Nu voi face nimic pentru tine…
- Vom vedea!
Se ridică de pe bancă. Gârbovit își târâia pașii pe alee. Îndreptându-se către ieșirea din parc, orbul cerșea un bănuț oricăruia îi răsărea în cale. Le cerșea ortul iar ei îl ofereau din aceeași neștiută generozitate. Fiecare refuz îi smulgea un zâmbet. Îl urmăream de pe bancă și îmi părea că trăiește cu voluptate fiecare refuz. Fiecare compasiune. Într-un târziu mi-am amintit de ospiciul din spatele parcului. Iar eu mă gândeam cu naivitate la faptul că vorbește prea mult pentru un orb...