Și la un moment dat am ieșit afară. Să mă plimb. Era frumos afară, aer curat și un soare calm, absent, dar suficient de prezent încât să te bucuri de el. Nu era multă lume afară. Probabil aveau treabă. Nu le plăcea să-și piardă vremea. Câteodată merită, totuși. Să te bucuri de vreme. Să te detașezi. Să te oprești din rutina zilnică și să stai. Plimbându-te.
Pustie cum era strada, îmi plăcea. Aveam senzația că vremea asta frumoasă e doar pentru mine. Plăcut sentiment. Un fenomen, doar pentru tine. La comandă, oarecum. Și în timp ce mergeam liniștit, bucurându-mă din plin de oportunitatea ce mi-a fost dată, de șansa de a trăi de unul singur o asemenea clipă, dă peste mine un om. Simplu. Nebărbierit și modest îmbrăcat. Se oprește în fața mea. Nu spune nimic. Aici au început să se schimbe lucrurile. Hai, că până acum nu e nimic ieșit din comun. Nu știu exact ce vrea, dar stă în fața mea, fără nici o reacție. Eu nu pot sta la fel ca el. Am o reacție! Încerc să-l ocolesc. Face un pas mare și atât. E în fața mea din nou. Încerc să fug. Surpriză, sau nu… e în fața mea! Stă. Se uită la mine la fel de neutru. E enervant. Ori îmi spui ceva, ori pleci. Zâmbește, fi posomorât, îngândurat, suspect, oricum, doar fi cumva. Asta îmi doream. E deranjantă lipsa de stare. Absența care întâlnește prezența. Pentru că asta mi se părea că se intamplă. Era in fața mea, deci prezent, la locul faptei… dar nu schița niciun gest, nu rostea nici o silabă. Doar stătea, așa… absent. Era prea de tot. Trebuia să scap de acolo cât mai repede. Ce era să fac? L-am împins elegant din fața mea după care mi-am continuat drumul.
Ciudat episod. Vremea era frumoasă, strada era din nou doar a mea, și totuși nu mă puteam bucura de ele. Mă scotea din sărite absența cu care m-a tratat. Trebuia să aflu ce s-a întâmplat. De ce am fost tratat ca și cum nu aș fi existat. Mă măcina asta. Pe el, nu cred. El savura momentul. Altfel reacționa la expresiile mele interogative care nu făceau decât să reflecte dialogurile mele interioare. Nu-l interesau. El își făcea momentul. Se pricepea. Altfel de ce aș fi continuat să mă preocup de acest episod, când puteam să mă bucur de vremea de afară, ca și pâna acum? Era bun. Și totuși nu puteam să mi-l scot din cap. Eram nevoit să aflu ce mi s-a întamplat. Dă-o-ncolo de vreme, mai vine ea, dă-l încolo de soare, mai apare și mâine, dă-o-ncolo de liniște… dacă mâine nu va mai fi la fel? Dacă nu voi mai fi singur? Dacă va trebui să împart această bucurie cu același oraș, care transformă această bucurie în acea rutină de care încercam să scap, plimbându-mă de unul singur pe o vreme cum rar găsești? Nu contează. Nimic. Să fim serioși. Cât de des se întâmplă să dai peste un om de genul celui peste care eu am dat. Trebuia să-l mai vad odată.
M-am întors. Am refăcut traseul pe care am venit. Poate așa aveam să-l găsesc. Nu era. Am mai mers o data în locul în care m-am decis să reiau drumul. Am luat-o de la capăt. Nimic. Unde era? L-am deranjat cu ceva? V-am spus, doar, că l-am împins politicos. Nu l-am bruscat, nu l-am înjurat, nu nimic. Eram dezorientat. M-am oprit în locul în care l-am întâlnit și mi-am spus că trebuie să aștept. Poate apare. Poate, nu. Oricum, merita așteptarea. M-am pus pe o bancă în apropiere de locul întâlnirii. Era încă liniște. Deci, puteam să mă bucur în continuare de vreme, de unul singur. Ce nevoie mai aveam de el? Să mă enervez din nou? De ce am venit totuși până aici? De ce a trebuit să mă întorc? Nu, mai bine mă opresc aici decât să încep să îmi pun întrebări fără sens. Mi-e bine așa cum sunt acum și nu mai am nevoie să mă întâlnesc cu el. Ba da. Trebuie să știu ce a vrut. De ce m-a tratat așa. “Uite, mă, ce mi-ai făcut! Te bucuri?” - am strigat stând pe bancă și lovind ușor mânerul băncii cu degetul arătător și cu pumnul strâns. “Te bucuri?” - am repetat. Poate nu m-a auzit. În timp ce strigam disperat, în speranța că va apărea și va lămuri totul, nu puteam să nu observ că ceva îmi lumina fața. Soarele nu putea fi. Era în spatele meu. Era o lumină puternică, deranjantă. M-am luat după ea. Era deranjantă. La fel ca tipul de dinainte, într-un fel. Nu-mi spunea nimic, nu schița nici un gest, nu dădea vreun semn că avea să mă lase în pace. Doar mă lumina. Cred că era de-a lui. A rezolvat el cumva. Nu se lăsa. Am mers și mai hotărât. Mda, drăguț. Era o oglindă. A sprijinit-o de un copac. Știa că am să mă întorc.
Am luat-o în mână. “Știai, mă`, știai c-am să mă-ntorc… și m-ai așteptat așa cum se cuvine, nu? Þi-ai făcut simțită prezența, chiar dacă nu ai putut veni la întâlnire, nu-i așa? Da`, de ce n-ai venit, mă`? Þi-e frică? Crezi că am să-ți fac ceva? Nu vreau să-ți fac nimic. Vreau doar să lămurim treburile. De ce ești laș? De ce nu vii? Lași totul în seama unei bucăți de sticlă… Ce să zic, deșteaptă mutare… ” – strigam eu pe un ton arțăgos uitându-mă în oglindă. Atât mi-a trebuit. Să-mi dau seama că vorbesc cu oglinda. Mi-a trebuit ceva timp să realizez ce se întâmpla. Vroia să-mi spună ceva. Dar ce? Nu mai puteam, ardeam de nervi. Am continuat: “acuma, ce ți-ai spus? Hai să-i dau o oglindă, să mă joc puțin cu mintea lui. Să văd până unde merge… să-l fac să-și piardă mințile… Nu mi le pierd, mă, că dacă le pierd nu mai ai tu cu ce să te joci… și îți place mult să te joci. De ce să-ți răpesc plăcerea asta, atunci? Nu pot, mă, sunt prea normal să fac așa ceva, nu ca tine, un sonat! ” – toate acestea, cu oglinda în mână.Era interesant, deja. Ca un dialog. Și când mi-am dat seama de asta am reluat ultimele cuvinte – “…sunt prea normal să fac așa ceva, nu ca tine, un sonat!” – cine-a spus asta? Eu sau el? Care crede despre celălalt că e sonat? Eu despre el sau el despre mine? Păi eu cred despre el. Dar el sunt eu. Eu mi-am răspuns. Atunci cine naiba e sonat, că nu mai ințeleg nimic. Păi el. El, așa e… M-am lămurit. Nu mai are rost să mă impacientez… pentru un sonat. Da! Sonat. E el. Nu eu. Și asta o spuneam în sus. Să nu cumva să creadă oglinda că vorbesc cu ea. Adică eu că vorbesc cu mine. M-am uitat în sus să elimin orice discuții. El e sonat. Punct. Așa-i trebe.
Am luat oglinda din nou în mână. Trebuia să închei jocul ăsta, deși trebuie să recunosc, imi plăcea. Simțeam că domin confruntarea. “Auzi mă, am stabilit. Ești sonat. Nu mai e loc de interpretări. Sunt sigur că vorbesc cu tine. Da, da. Degeaba dai din cap. Cu tine vorbesc…. Nu, nu, nu. Eu vorbesc cu tine. Nu tu cu mine. Așa, contrazi-mă. E foarte matur din partea ta, ce să spun… păi mai bine matur decât imatur, ca tine, nu? Păi eu ce spuneam? În caz că nu ai înțeles, eram ironic, bă! Bă, ești cu cine vrei, clar, nu cu mine! Da tu cine ești, mă?” – am lăsat oglinda din mână. Cu cine vorbeam? Mă doare capul. Nu mai știu nimic. Mă cert cu o oglindă. Și mai și pierd, pe deasupra. Nu, nu. Nu se poate. Nu pot pierde in fața oglinzii. Ce pot să fac decât să o distrug. Cred că s-ar aștepta totuși la așa ceva, nu? E cea mai ușoară soluție. Nu-ți convine ceva,îți iei găletuța și pleci. Asta ar fi însemnat să renunț. Iar dacă o spărgeam, stricam terenul. Nu mai lăsam oportunitatea asta și altora. Nu se face așa ceva. Deci nu puteam să o sparg. Ce puteam să fac. Puteam să o confrunt. Să o tratez cu aceeași răceală, cu care m-a tratat tipul acela pe mine. La el a mers. M-a scos din sărite. De ce n-ar merge și acum?
Așa că stau. O privesc. Mă privește înapoi. Zâmbesc ironic. Atâta poți? Să-mi zâmbești înapoi? Asta nu am spus-o, doar am decis să tac. Am gândit-o doar. Așa e mai bine. Să nu mai vorbesc. Să gândesc. Să ii arăt că o pot domina și fără să vorbesc. Și o pot. Nu-i așa? Uite, și-a ridicat și el sprâncenele… mda, frumos. Se vede de la o poștă că nu știi ce faci. Se vede pe tine. Uite, nu crezi? Mă apropiu mai tare, să vezi. Ei? E sau nu e? Păi… I-am dovedit. Îi e frică. Îl simt. E un om fricos, mirat, care nu știe ce să facă. Săracu`… e pierdut. Asta e, nu toți sunt învingători. Nu toți au puterea să domine. Uite, acuma el crede că mă intimidează, dacă pare încrezător în el. Nu merge la mine. Știu eu că blufează. Îi tremură nările. Ce poate să mai facă acum? Nimic… doar să stea și să aștepte să vadă următoarea mea mutare. Pentru că până acum, eu i-am făcut tot jocul. El doar mi-a răspuns. Mai grav! Doar m-a imitat. Maimuțoi. Ehe… așa e dacă nu ai stofă. Așa e. Imiți. Și speri că așa scapi, bazma curată. Nu e așa deloc. Trebuie să acționezi. Să arăți că ești în stare să îți atingi scopul. El nu e, nu face decât să imite ce fac eu… atâta poate, atâta face… uită-te la el, atât de sigur pe el, atât de arogant, de impertinent. Urâtă personalitate… urâtă! Nu-mi place deloc. Dar ce poți să faci? În viață nu îți alegi partenerii de război, fie te aleg ei pe tine și tu răzpunzi provocării, fie îți dorești tu ceva, caz în care îi provoci tu pe ei, dar nu pentru ei înșine, ci pentru ceva-ul pe care ți-l dorești. Așa e. Scurt pe doi. Eu știu. Tocmai am fost ales de cineva și am de gand să-i arăt că pot purta acest război. Mai mult, am de gând să-l fac să fie mai atent data viitoare când își alege un adversar. Pentru că nici el nu m-a ales pe mine pentru persoana mea, altfel mi-aș contrazice teoria războiului, m-a ales pentru ceva. Dar ce am eu? Ce ar putea lua el de la mine? Ce obține dacă mă supune jocului ăstuia? Războiului în care am intrat? Nu știu. Poate voi afla la sfârșit. Asta mă motivează și mai mult să merg până la capăt. Oricum, adversarul meu direct e un om cu un caracter demn de milă. Am mai spus-o. E urât, ca personalitate. Dacă mă gândesc mai bine, nici ca persoană nu e prea frumos. Dar, asta e. cum am mai spus: nu-ți poți alege adversarii. Mă resemnez in privința asta. Nu mai am ce face. Am scos tot arsenalul meu, completat de tăcere. Credeam că așa va merge. Am vrut să-l înving cu propria-i armă. Dar văd că nu se lasă. Nu cedează sub nici o formă. Se ține bine pe poziții. Nu-i nimic.Se poate și altfel.
Partenerul meu de luptă e deplorabil, sub orice critică, așa că neavând cu cine lupta, nu mai îmi rămâne decât să îl elimin din luptă, nu neapărat să-l înving. Așa că mă decid s-o sparg. Acum nu se mai poate spune că nu am încercat și pe cale amiabilă. Am încercat. Ce mai pot să fac, decât să sparg oglinda? O ridic deasupra capului și caut cu privirea un loc unde să-l arunc pe nătărăul ăsta. Stai puțin. Dacă o sparg, e clar, câștigă el. Am șapte ani de ghinion. Așa nu câstigă doar lupta, câștigă războiul. Nu pot lăsa una ca asta să se întâmple! Păi se poate? Mă dedic aici, trup și suflet, îi arăt cine sunt cu adevărat și el crede că scapă așa ușor? Credea că nu-mi dau seama? E, o fi el deștept și pregătit, că altfel nu avea cum să mă țină pe câmpul de luptă atât de mult, dar nici chiar așa. Pai, mi-am dat seama ce vrei să faci! Vrei să-l elimin pe omu ăsta, doar pentru că nu-mi place mie și mi se pare un adversar slab și o fire deplorabilă, să-mi continuu viața mai departe… cu ghinion. Păi și atunci? Ce am rezolvat? Þi-am dat meciul. Păi așa ne-am înțeles? Luptăm până la capăt. Curat! Cu armele pe masă. Nu cu ași în mânecă… ăsta deja e joc murdar. Nu-mi place.
Ce-ar fi totuși să reiau lupta cu tipul ăsta, dar să-l antrenez puțin. Să-l schimb. Să-l fac un adversar demn de luptă. Admirabil din toate punctele de vedere. Așa poate scăpa și el mai usor. Că doar e prins acolo săracul. Nu știe ce să facă, nu face decât să imite, și nu-l condamn. Imită ceea ce vede… ceea ce vede. Mă imită. Pe mine. El mă imită pe mine. L-am făcut maimuță! Oi fi eu maimuță? L-am făcut în toate felurile…oi fi eu maimuță? L-am făcut arogant, impertinent, las… oi fi eu maimuță? Mama mă’si de treabă. “Faci ce faci și tot reușești să mă prinzi, nu-i așa, mă`? Þi-ai făcut de la-nceput un plan, ai mizat pe fiecare gest pe care l-am făcut, mi-ai anticipat toate reacțiile, pentru ca acum să mă faci să mă simt… maimuță? Păi, tu ești normal? De ce să fiu eu maimuță? Ce contează niște vorbe, ce contează că am aplicat și eu tratamentul tăcerii, era o strategie de război, bă! Nu te imitam, neapărat. Atâta nu ți-ai dat seama? Ești prost, bă, ești prost! Nu, nu, nu! Tu nu ești prost, bă, tu ești maimuță, da? Tu. Ești maimuță. Nu eu. Tu. Să-ți fie clar. Și uite de-aia, o să sparg oglinda. Să vezi că eu nu mă mai joc cu maimuțe. Să nu creadă lumea că sunt și eu una. O sparg. Ai înțeles? Dacă vrei să mă oprești, sau ai ceva de obiectat, acum e momentul, altfel… o sparg!” – evident, după așa o răbufnire, nu a obiectat nimic. L-am lăsat fără cuvinte. Am spart-o. am spart-o… S-a jucat cu mintea mea. M-a convins s-o sparg. Am spart-o… m-a convins… s-a jucat cu mine. Sunt gata. Sunt pierdut. Mă așteaptă șapte ani de ghinion. M-a convins… cu mintea… am spart-o… s-a jucat… gata…
Nu mai aveam ce să fac. Învinsese. Îmi dăruise drept premiu de consolare pentru un război bine purtat… cioburi. Astea sunt doar așa, să am ce arăta acasă, să am ce etala, ceva material. Adevăratul premiu, era spiritual, era… mă rog, oricum altfel decât material, decât palpabil. Mi-a dat ghinion.
Eram terminat. Am înțeles că nu am ce face și am plecat spre casă cu capul plecat. Nu mă mai interesa nici de soare, nici de vreme bună, nici de liniște… Liniște… Numai liniște nu s-a numit asta… Mă rog, am căutat-o cu lumânarea… asta e. Sunt un prost. Eu sunt prostul nu el. Poate că el nu e nici măcar maimuța. Poate sunt tot eu… cine știe, ce mai contează… De fapt… poate războiul nu e pierdut. Poate mi-a lăsat fără să știe o portiță. Am spart un om în oglinda aceea. Era așa cum era, dar era om. El mi-a dat ghinionul. În fiecare oglindă e un om, evident. Se răzbună și el cum poate. Dacă de data asta, în loc să îl las să se răzbune el pe mine, îl răzbun eu pe el? Dacă îl ajut să se schimbe? Mă lasă mai ușor? Imi reduce din sentință? Nu știu, dar merită să încerc. Ei, bărbosule? Credeai că nu-mi dau seama? Șapte ani, ziceai? De ghinion, ziceai? Cauțiune, ziceam? Păi să-i dăm drumul. Să răzbunăm omul din oglindă! Altfel se razbună el…


06 Noiembrie 2006