În toamna asta m-am îndrăgostit! De vină or fi fost defrișările masive, inversarea polilor sau abajurul verde din scara blocului…, pentru că vezi tu, în loc să mă îndrăgostesc ca tot omul primăvara, am săvârșit-o acum, la sfârșit de octombrie. Dar și domnul Iliuță a avut o vină, pe motiv de mustărie! Ca să nu mai vorbim de locuitorii Șimleului...

Uite cum a fost: într-o dimineață plec la serviciu, trec pe lângă restaurantul Mediaș – până aici rutină, nicio noutate. Iar seara, când mă întorc, găsesc în fața localului: stufăriș, mese lungi, butucănoase de lemn, banchete lăcuite (să nu rupă ciorapii doamnelor), plus vreo trei butoaie cu robinet.

- Bună seara, Iliuță. Ce-ai făcut, dom’le, aici?
- Servus, vecine. Nu se vede? Cea mai a dracu’ mustărie din sectorul 2! Am și aprobare…, dar nu zăbovești oleacă?
- Must?
- Păi, da cum! Must proaspăt, uite colo storcătorul, am numai struguri răscopți de la Potigrafu. O cană la domnu’?
- Hai că stau, m-ai convins.
- Vine! Vine Ileana imediat…

Și a venit. Ca din pământ a apărut, ca o legendă păgână: blondă, suavă, cu nasul cârn, ochii albaștrii, șorț alb, fustă scurtă, cizme ungurești, toată numai un zâmbet. Uite cum își mișcă părul împletit în spic: ba în dreapta, ba în stânga, ba în…

- Dorești must?
- O cană, te rog, îmi dreg vocea și mă răstorn comod pe bancheta lungă și liberă…, ce bine că nu-i aglomerație! N-a aflat lumea de grădină, asta e! îmi zic privind cerul albastru-gri dar și fața blondă ce-mi surâde deasupra, ținând grațios o tavă de lemn cu model japonez.

Termin imediat mustul, îi fac un semn discret și amical, iar ea vine imediat, salt de felină tânără, cu tot cu rochie scurtă și roșie, cojocel ardelenesc și cizme made in Hungary.

- Lucrezi de mult?
- Astăzi e prima zi. Abia am sosit din Șimleu Silvaniei.
- Bucureștiul ispitește, să ai grijă.
- Așa mi-o zis și frate-miu: că-i plin de bărbați însurați și mașini străine. Da’ nu mă las eu agățată așa, cu una - cu două, fii fără grijă. Mai servești must?
- Mai adu, că-i bun. Ai și ceva de mâncare?
- NÈ›!

Ce drăgălașă, ce inocentă, ce zglobie… Se vede cu ochiul liber că-i o ardeleancă din cele cuminți, gospodine și frumoase.

- Ileana, la cât termini tu programul, fată? întreb și sorb pe nerăsuflate a doua cană cu must.
- La douăzecișidouă fix.
- Și ți-ai găsit o gazdă bună?
- Nu, mi-a cumpărat tata un apartament cu două camere în Pantelimon.
- Da, e mai bine așa. Și zici că mergem după ce se închide aici la Gogoșarul, să mâncăm mititei?
- Mulțumesc, azi este imposibil. Altădată cu plăcere.

Noaptea, singur și cu lumina stinsă am înțeles adevărul gol-golut: mă îndrăgostisem iremediabil! Am adormit când primele tramvaie scânceau metalic și anemic pe șine, iar asta din pricină de sentimente dar și de must. La serviciu am ajuns cu jumătate de oră după șef, alb la față și tremurând din toate încheieturile. Tanti Flori, de la facturare, mă întreabă suspinând:

- Dragă, tu neapărat trebuie să te însori, să nu mai bănănăi cârciumile toată noaptea. Vrei un ceai de tei?
- De mentă, te rog…

Seara plec la ora șase, direcția mustărie. Ileana mă întâmpină veselă:

- Un must?
- Doar o cană..., e mai aglomerat astă-seară.
- Așa a fost toată ziua.
- Diseară te conduc acasă!
- A venit tata din Șimleu și e foarte posesiv. Nu suportă bărbații.
- Mă deghizez!
- Măi, n-o lua în glumă, e obosit după drum și arțăgos. Poate mâine..., încă o cană?

Nici noaptea asta n-am dormit, iar dimineața am luat taxiul să ajung la serviciu. Nu am vlagă și sughit des. Tanti Flori mă așteapta cu ceaiul de mentă și toată ziua n-a încetat să țâțâie.

Seara, când să intru în Mustărie, o văd pe blondină cu un hăndrălău. Un țigănuș tuns scurt, geluit, care se scobea în nas cu unghia degetului mic de la mâna stângă. Mă așez pe gardul din țeavă de doisprezece, cel din fața blocului, și încerc să-mi fac ordine în gânduri. Cei doi râd și vorbesc tare, iar după o oră și zece minute tipul se ridică și fuge. De fapt se aruncă într-un tramvai în mers, agățându-se de-o bară. Abia atunci îmi fac și eu apariția, masându-mi discret șezutul amorțit.

- Am crezut că nu mai vii..., un must?
- Mdea, o privesc urât pe sub sprâncene.
- Clienții vechi au parte de promptitudine.
- Ca și ariciul de adineauri…
- Care arici?
- Individul cu unghie lungă care tocmai a luat tramvaiul.
- Ionuț? E frate-miu, azi dimineață a venit din Șimleu. Ce-ai cu unghia lui?
- Nimic…, mă eschivez înghesuit de remușcări.
- Mai aduc o cană?
- Două. Astă seară te conduc acasă!
- Nu se poate, e și tata, e și frate-miu… Toată săptămâna rămân la mine. Dacă vrei, mergem la film, la Mall. Mâine seară, la ora douăzeci, rulează o comedie…
- Păi nu ești la muncă?
- Eh, mă învoiesc și eu două ore, că doar n-o da în clocot! Și nu întârzii nici acasă...., mai aduc must?
- Nu mai vreau… Rămânem înțeleși, mâine seară ne vedem la Mall! Biletul ți-l trimit prin curier.

Toată noaptea și toată ziua am plutit prin casă, apoi prin coridoarele firmei, prin birouri, ocolind atent lustrele, tablourile, plantele decorative… Am băut pe nerăsuflate trei căni cu ceai de mentă și am ajuns la Mall cu două ore mai vreme. Ileana primise biletul încă de la prânz, prin intermediul lui Florin, curierul instituției: rândul doi, locul zece. Gata! Până aici i-a fost, nu mai are scăpare! O voi prinde în mreje, pentru că vezi tu, atunci cand mă pornesc devin irefutabil…

Cu jumătate de oră înainte de opt mă postez la intrare și mă ridic pe vârfuri, să-mi primesc iubita cum se cuvine..., iar cu trei minute înaintea spectacolului intru singur în sală, cu moartea în suflet și lacrimi în ochi. Te pomenești că nenorocitul de Iliuță n-a vrut s-o învoiască… Lasă, am eu ac de cojocul lui! Să vezi ce reclamație îi trag…, și lui și mustăriei… Ia! Ia uite acolo pe scaun, la numărul zece! Cine-i, frate, grăsunul ăla nesimțitor, chel și cu neg păros pe urechea dreaptă? Uite ce comod stă picior peste picior!

- Ați greșit locul, spun dezgustat.
- Mne! mormăie dumnealui și începe să se scobească între dinți.
- Mi-e teamă că ați încurcat locurile. Arătați-mi vă rog biletul.
- Ce vrei?

Nu apuc să repet întrebarea c-a început filmul. Enervat, mă aplec la urechea cu neg și strig:

- Nu aveți locul ăsta!!
- Ba da!
- Ba nu!
- Crede-mă că știu ce loc am!

Din spate aud reproșuri.

- Nu vă cred, insist eu.
- E problema ta!
- Arătați-mi biletul!
- Ssst!! se întoarce tipul din față.
- Nu vreau să-ți arăt nimic!
- Arată-l!

Din dreapta, făcându-și loc pe rândul numărul doi, se apropie o doamnă înaltă, slabă și îmbrăcată în general:

- Vă rog să mă urmați, șoptește ea politicoasă.

Afară din sală, în lumina neoanelor, cere socoteala.

- El! Nu are locul de lângă mine, asta e! Întrebați-l de unde a șutit biletul! Arată, dom’le, biletul că-mi ies din minți!
- Vă rog să părăsiți imediat sala de spectacol, în caz contrar chem poliția, îmi zâmbește doamna general.
- Eu? Numai eu?
- Numai dumneavoastră.
- Ãsta-i complot! Eu păgubit și tot eu penalizat!
- Haide, haide!

Cheliosul cu neg pe urechea dreaptă surâde senil și dispare înapoi în sală, iar eu, ajutat într-o oarecare măsură de doamna general, cobor pe scara de incendiu și ajung direct în parcarea Mall-ului. Nervos motivat iau un taxi și merg la mustărie. Blondina servea liniștită câțiva clienți bine-dispuși.

- Servus! Iartă-mă că n-am ajuns la film. Pur și simplu aici e o nebunie de nedescris, nici nu mi-am permis să mă învoiesc.
- Și te-ai gândit să mi-l trimiți pe moșul ăla cu neg pe ureche! Să nu mă plictisesc...
- Poftim??
- Niciun poftim.
- Dorești o cană cu must?
- Nu!
- Te rog, nu te supăra. O să mergem mâine la film, c-o fi mai liber aici. Dar despre ce moș vorbeai?
- Ãla cu biletul tău.
- Biletul de film e la mine, uite-l.
- Aha! M-au tras în piept…, au complotat împotriva mea! Să vezi ce-o să-i reclam!!

Indignat, mă duc acasă făcându-mi planuri diabolice cum să-i dau în gât la Protecția Consumatorilor pe cei de la Mall. Zece minute mai târziu mă lăfăiam deja în pat, în pijamaua cea nouă. Simt acut nevoia să dorm…, mi-e somn, ce-i drept, e prima noapte fără must proaspăt. Bing-bang, se aude vechea sonerie rusească.

- Te pomenești că iar s-a ars becul vecinei…

Deschid ușa, înghițindu-mi un căscat, și mă sprijin uluit de perete. În fața mea, tipul de la Mall.

- Ce vrei?
- Bună seara, deranjez?
- E târziu și apoi…, de unde-mi știi, dom’le, adresa?
- Mi-a spus-o Ileana.
- Aha! Vă cunoașteți, care-va-să-zică… Ingrata!
- Sunt unchiul ei, Dorondel.
- Unchiul ei… Și ce vrei de la mine?
- Mă plictiseam, vroiam să vorbim.
- Filmul…, a fost bun?
- Mnu! O telenovelă îngrozitoare..., nu vrei să intrăm?
- Poftim. Vrei un pepsi?
- Nu, mulțumesc.

Și uite așa am stat la taclale până dimineață. Câte lucruri știe omul ăsta…, și ce povestitor e! Creangă întreg, pe cuvânt vă spun! Bătrânul pleacă exact când ceasul începe să sune, iar eu mă duc direct în bucătărie, să-mi prepar cafeaua. Seara, după serviciu, trec desigur pe la Ileana.

- Un must? întreabă ea.
- Nu mulțumesc. A trecut Dorondel pe la mine, ce om de treabă…
- Cine a trecut?
- Unchiul tău, Dorondel, de la Șimleu Silvaniei. Câte știe omul ăsta!
- Înțeleg.
- Ce zici, ieșim mâine toți trei la Băneasa? Au niște cârnăciori de oaie ceva de speriat!
- Toți trei!?
- Da: tu, eu și Dorondel. Taică-tu n-o să mai aibă nimic de obiectat…
- Scuză-mă, am treabă.

Azi e cam ciudată Ileana. Vezi? Uite că și ardelencele au toane, ce s-o mai lungim: femeia tot femeie! O las în plata Domnului și mă duc acasă. Lângă ușă, sprijinit de perete, Dorondel.

- De ce n-ai venit, dom’le, la terasă? Ileana e de serviciu…, dar e prost dispusă.
- Prefer să vorbim despre Ștefan cel Mare.
- Șoseaua?
- Nu, domnitorul. Când trăia umbla peste tot.
- Zău?
- Nu știi legenda Șimleului? Se spune că odată, în drumul lui, Ștefan vede un om care stătea pe-o piatră. Oprește întreaga oștire și trimite pe unu’ să vadă ce-i cu el. Se întoarce oșteanul și-i spune: - Măria Ta, este un neamț care se odihnește pe-o piatră. Și Ștefan a hotărât atunci ca-n locul acela să se ridice un oraș care să poarte numele Piatra Neamț.
- Păi, asta-i în Moldova…
- După aceea Ștefan a trecut munții în Ardeal și iar a zărit un om care stătea pe-o piatră. Trimite pe același oștean și el îi dă raportul: - Măria Ta, este un neamț care se odihnește pe-o piatră! Iar Ștefan a hotărât imediat: - Să se clădească aici un oraș care să poarte numele Piatra Neamț! - Iartă-mă, Măria Ta, îl trage de mânecă soldatul, dincolo de munte, în Moldova, tot așa ai numit un oraș. - Da? se miră Ștefan, atunci să-l numim Șimleu Silvaniei!

Și iar m-a ținut de vorbă până dimineață. La serviciu am ajuns la prânz, iar tanti Flori de la facturare mi-a fiert repede o cafea mare, fără zahăr: - Dragă, ție nu-ți priește menta!

- Un must? întreabă Ileana.
- Nu mai beau must. Auzi, unchiul Dorondel ăsta, chiar nu doarme niciodată?
- Iar începi?
- În fiecare noapte mă ține de vorbă..., mi-a dezvaluit și legenda Șimleului.
- Ce glumă bună…
- Nu-i nicio glumă, mi-a povestit tot!
- Măi, tu vorbești serios!? Stai un pic, stai să găsesc…, privește fotografia asta!
- Da, e Dorondel!
- De unde-l cunoști tu pe unchiul Dorondel?
- Ileana, acum eu nu te înțeleg pe tine…
- Știi ce cred? Că ai probleme grave de sănătate.
- Auzi, dacă ai chef de ceartă, eu plec.
- Stai!
- De ce? N-ai terminat repertoriul?
- Măi, omule! Unchiul Dorondel e mort! A murit acum doi ani, la Șimleu...

Chiar atunci, în clipa aceea, aud în spate niște pași grăbiți și-o gâlgâială cunoscută, tabacică. Întorc privirea și zăresc, în coada ochiului, un neg mare și păros…