...uneori simțeai o apăsare grea, ca un animal de pradă care îți sărise în spinare și pe care nici măcar nu mai încercai să-l scuturi; atunci priveai asfaltul, noroiul sau băltoacele și descopereai linii, forme și culori pe care trebuia să le depeni sub bocanci. Trotuarele și aleile din parc, toamna după ploaie, cu găuri și crăpături, cu pete irizate, curcubee și frunze ciudate, ca niște amprente de
dinozaur, pe griul indiferent și neutru, erau lecții gratuite de compoziție, tablouri efemere pe care le-ai fi putut relua la ora de pictură. Câini vagabonzi te urmăreau în tăcere, cu boturile umede care trăgeau paralele prin aerul mirosind a sevă și cimitir. Dar nimic n-ar fi putut să-ți rupă șirul gândurilor, de o cutezanță înfiorătoare în subțirimea lor, precum a acelui zâmbet aproape victorios cu care sfidai uneori privirile iscoditoare. Ei nu știau la ce te gândești, cei mai deștepți te
bănuiau puțin țicnit sau obraznic poate, doar atât; câinii sau ceilalți, cei din tabăra cealaltă, dușmanii dintre noi, extratereștrii...
Erau grele paltoanele, fularele, căciulile și bocancii, rucsacul invizibil, umbrelele, gențile și sacoșele pe care le purta fiecare prin oraș. Te întâlneai cu prieteni și depuneai cu grijă poverile, căutând o porțiune mai uscată, îți trăgeai răsuflarea, schimbai câteva cuvinte odihnitoare și porneai mai departe. Înghețat, intrai în librărie sau anticariat și le așezai frumos pe banca de la intrare. Conținutul lor, ușor de ghicit, ca un trup într-o haină prea strâmtă, foșnea din senin în timp ce umblai printre rafturi și toți se întorceau dintr-o dată, cu un reproș în priviri: polimeri tulburători ai liniștii noastre, voi nu veți putrezi niciodată...
De la o vreme te obișnuiai cu atingerile, mirosurile, frecușul hainelor, mâinile care dădeau să apuce aceeași carte, privirile încrucișate scurt, complicitatea lor: uite, autorul ăsta occidental, dacă ar ști EI ce scrie, poate că știau dar trebuiau să ne lase și nouă câte ceva, o mică victorie, un risc
asumat. Doar eram cuminți, comentam doar pe stradă, prin parcuri, unde nu ne puteau auzi; și dacă totuși auzeau? Când ședeam cu prietenii la bere, la cafea, prin bodegi și restaurante, în separeuri unde ne credeam în siguranță, ce era cu scrumierele pe care chelnerii le schimbau mereu, ce se ascundea sub tapetele acelea soioase de mohair ? Care din studenții de la teologie sau filologie erau iudele și care erau chiar sincer curioși ce mai citeai, ce cărți „bune" ai mai găsit, dacă mai primești discuri din străinătate? Pe atunci nu știam, poate nici acum nu vrem să știm. La ce bun?
Apoi, asaltul troleibuzelor, lupta pentru un loc în picioare, printre șolduri, sacoșe, coapse și umeri, respirațiile din care ghiceai conținutul stomacurilor: bere, varză, mititei, ceapă, usturoi, vin acru, vodcă, mărășești. Priviri care se evitau, priviri în gol, căutarea punctelor neutre; doar câte un țăran bătrân te fixa îndelung, cu ochii limpezi, te măsura pe îndelete de sus până jos, parcă
mustrător, aproape jignitor de insistent. Se vedea că venea rar pe la oraș. “Deci ăstia sunt orășenii, vai de capul lor. Uite, ăsta tânărul, cu barbă: o fi chiar preot sau teolog, sau, judecând după haine, doar muncitor în trei schimburi? N-are nici palton, săracul. Umblă cu pantofi perforati, în luna noiembrie”. Mătreață, transpirație, mucegai, iz de pivniță, săpun Cheia, șolduri calde de femei și
fete, tampoane moi, binefăcătoare la curbe, mai rar mentă sau pastă de dinți. La fiecare frână, valul trupurilor, ca o omidă grasă gata să urce în cârca șoferului. Trupuri buhăite sau ciolănoase, haine uzate și pătate, ghete scâlciate, pungi colorate burdușite cu covrigi, purtând reclame de Kent sau Marlboro, traiste, desagi și rucsacuri, saci cu cartofi, țevi, sârmă, scânduri sau cărucioare,
valize de lemn și chiar câte o rață sau găină, în zilele de târg. Dominau culorile terne, griurile și negrul, brunurile decolorate și ocrurile spălăcite. Din când în când, câte un țigan cu pantaloni galbeni sau de un verde crud, cu sacoul pleznit la cusături, încins cu șerpar, țigănci cu fote înflorate și colane din taleri de argint.
Apoi, lupta de la coborâre, smulgerea dureroasă și aterizarea în noroi, în întuneric, bâjbâiala pe străzi neasfaltate, pe sub ferestre cu lumină galbenă, ca de lumânare, sau violetă, tremurată, de televizor.
În sfârșit acasă, mirosul de tocană, copiii îți săreau în brațe, așteptând un cadou; un baton de ciocolată, o carte cu poze, un creion chinezesc cu gumă, o portocală… În fiecare cameră, lumânările pregătite, în bucătărie oale cu apă, cada de baie plină ochi; oare se va lua curentul? Gazul? Apa? noi eram pregătiți, orice ar fi fost să vină...