Simțeam transpirația cum îmi picura pe spate. Mai aveam 3minute! Am început să alerg ca apucata. Trebuia să prind trenul! Geanta se zgâlțâia în mâna mea de parcă ar fi vrut să scape de mine. Nici o șansă! Uite-l! Repede! Nu știu când am ajuns în tren, cert e că am reușit.
Nu era aglomerat, destinația nefiind una prea populată. M-am uitat pe bilet. Trebuia să trec în vagonul următor. M-am uitat prin compartimente și am găsit unul complet gol. Buunn. De ce să mă mai duc la locul meu când puteam foarte bine să stau liniștită aici, nu? Am deschis ușa și am intrat. Trenul s-a pus în mișcare. Ce să fac… Mi-am așezat haina pe banchetă, frumos, am aranjat-o ca pe o pernă și m-am întins să dorm o țâră.
Nu știu cât am adormit...o jumătate de oră poate. Stătea și se uita pur și simplu la mine, cu ochii mari, calmi, de un negru de fum. Să fi avut 35-40 de ani. Era un bărbat bine, genul învățat cu un anumit trai, părea destul de interesant, cu tenul masliniu,senzual. Era îmbrăcat cu niște pantaloni indigo, o cămașă albă și o haină neagră de velur. Nu avea cravată. M-am ridicat în capul oaselor. Eram uimită. Nu scotea nici un cuvânt iar eu nu știam cum să abordez problema. Normal ar fi fost să mă salute, doar intrase în vagon după mine, așa scrie în regulamentul bunelor maniere așa că, așteptam să se întâmple ceva. El stătea și se chiombea la mine de parcă ar fi văzut o bazaconie. Păream proastă, aveam ceva pe mine, îmi cursese salivă în somn? Nu cred… Așa că I-am spus pe un ton voit ironic și înciudat:
- Bună ziua!
Nimic…începusem să mă enervez. După aproximativ două minute, îi aud vocea că-mi spune:
- Trenul ăsta merge la Inputa?
Așa, fără nici o intonație, calm, cu nesimțire. “Inputa”?? Unde naiba era asta? Nu auzisem niciodată de un asemenea loc. Ce nume idiot. I-am răspuns:
- Nu, nu merge la Inputa! Merge la naiba-n praznic, am spus în gândul meu!
- Cum te numești?
De data asta era prea de tot! Ce tupeu! Nu I-am răspuns, I-am înfruntat privirea, ca să văd cum reacționează. Mi-a aruncat un zâmbet tâmp. Am întors capul spre geam. Treceam chiar atunci printr-o pădure deasă de fag. Au urmat un platou lin și iarași o pădure dar ceva mai puțin deasă decât cea dinainte. Nu mă puteam relaxa din pricina străinului. La urma urmei ce dacă aș vorbi cu el, mă plictiseam și probabil că oricum odată coborâtă din tren nu l-aș mai fi văzut niciodată. Nu era mare lucru, mă enervam ca o proastă, fără rost! Bărbații se împart întotdeauna în doua: politicoși până la exagerare, ceea ce ascunde de fapt un caracter de rahat sau ciudați. Îi prefer pe cei ciudați care au tăria sa-ți spună atunci când simt “dute-n p… mea!”, și asta chiar dacă te iubesc la nebunie. Cel puțin știi întotdeauna ce simt, sunt buni de studiat…în folosul speciei umane bine-înteles!
- Mă numesc Natasha. Întotdeauna îmi plăcuse numele ăsta, nu știu de ce. Influența rusească din copilăria mea, cred…
- Dacă nu ajung la timp o să pierd procesul și moșia implicit! Nu vă este cald, domnișoară?
Nu înțelegeam mare lucru din spusele lui. Ce să-I răspund, era o conversație plicticoasă și banală, îl credeam mai interesant dar se pare că mă înșelasem. Așa că l-am lăsat în plata Domnului și m-am întors la fereastra mea. De-odată am sesizat ceva mișcare. “Domnul” își scotea din buzunar ziarul. După puțin timp se cufundă în lectură. Norocul meu pentru că așa îl puteam studia mai ușor. Era foarte concentrat iar din când în când își încrunta fruntea. Tot uitându-mă ca proasta în târg, atenția îmi fu distrasă de ziar, mai precis de data acestuia…28 octombrie 1876. Cred că nu văd bine!!! Dar părea un ziar nou, nu era îngălbenit de vreme. Nu am rezistat așa că l-am întrebat:
-Nu vă supărați, sunteți anticar?
-Nu, sunt moșier în Inputa.
-Atunci de unde aveți acest ziar, atât de vechi?
-Ei, l-am cumparat ieri într-adevăr dar asta nu înseamnă că este așa de vechi. După care se uită la mine ciudat.
-Ieri? Dar azi suntem în 29 octombrie 1998.
-Nu se poate, nu vă simțiți bine. Dacă am fi fost în 1998 nu mai mergeam eu cu trenul la Inputa…eram mort de mult!
Am înlemnit! Sigur era nebun. Nu puteam să-I spun și lui pentru că nebunii sunt periculoși dacă îi contrazici. Mai avusesem eu o prietenă care avea un văr nebun. Era calm de obicei dar odată, în timpul unei cine în familie se ridicase calm de la masă și îi pusese soră-sii farfuria cu ciorbă în cap după care, se asezase la loc cerând felul doi! Așa că…era riscant să continui!
Deja îmi simțeam fundul amorțit. M-am ridicat ca să fac puțină mișcare pe culoar. Era cald dar bine. Stând așa, am auzit voci venind din compartimentul alăturat. Cineva se certa sau discuta aprins, nu-mi dădeam bine seama. Mă enerva vocea aceea. M-am apropiat încet să văd cine erau persoanele. Ceea ce am văzut e greu de descris. In compartiment se aflau trei persoane, două femei și un barbat. Ciudate erau hainele lor. Femeile coafate și fardate gros ca niste curve, îmbrăcate în niște rochii cu mii de volănașe. Bărbatul arăta ceva mai normal. Doamne, unde am nimerit! Trenul ăsta mergea la nebuni, clar!
Am intrat urgent la mine în compartiment Citisem destul la viața mea ca să-mi dau seama că oamenii aceia erau îmbrăcați ca la 1800! Având în vedere și ziarul “prietenului” meu…trenul ăsta ori era plin de smintiți ori eu o luasem razna. M-am privit atent: aveam o pereche de blue-jeansi primiți de la o prietenă din America, un tricou cu numărul 45 pe piept și o pereche de adidași. Nu, nu eram razna! Știam ce este ăla un laptop, un Camaro negru și o mulțime de alte chestii.
-Ești nelămurită, nu? Nu te speria, așa se întâmplă mereu cu unii oameni până realizează. Vocea străinului suna sec. Nu puteam să înțeleg sensul vorbelor lui.
-Poftim? Ce tot spui?
-Spuneam că unele persoane când trec prin experiența asta nu realizează de la bun început. Trebuia să-mi dau seama după modul în care m-ai privit de când te-ai trezit. Chestia cu ziarul trebuia să-ți dea de gândit mai mult, să faci presupuneri până ai fi realizat. Dar tu ești mai specială cred. O să-ți explic și sper să nu fie greu să mă crezi. De fapt totul este foarte simplu dacă ai mintea deschisă.
Stăteam ca de piatră. Mâinile mi se răciseră, sângele își făcea cu greu loc prin venele mele. Nu că l-aș fi înțeles dar calmul și siguranța cu care vorbea mă umpleau de spaimă. De ce oare? Era un nebun, asta stabilisem, la fel erau si cei din compartimentul alăturat. Dar avea acea siguranță…Îi auzii din nou glasul:
-Trenul ăsta are o destinație anume. Trebuie să ajungă la Inputa. Deși nu crezi, și tu, la fel ca noi toți, ai o treabă de rezolvat acolo. O sa-ți povestesc totul de la început ca să nu mai trebuiască să pierzi timpul la destinație. Și te rog să nu mă întrerupi. Sunt unii oameni care reacționează ca tine, își șterg memoria de durere, așa cum ai facut tu…
Și povestea “mea” începu să curgă…
-Ești o tânără de 23 de ani. Ai avut o copilărie normală. Ai fost singură la părinți și dacă mă gândesc bine, ești genul de om care chiar dacă ar avea sute de prieteni și iubiți, tot singură ai fi…Așa este sufletul tău! Adolescența ți-a fost zbuciumată dar, mai mult în interior. Doar că întotdeauna ai privit oamenii în funcție de stările tale, ba cu ura ba cu iubire sau cu ciudă. Asta din cauză că te implici prea mult. Nu este bine, să știi, ascultă sfatul meu! Însă, nu te-ai contopit niciodata cu nimeni...cu o singură excepție, motiv pentru care te afli aici, în drum spre Inputa.
Era o zi frumoasă de toamnă, chiar de ziua ta. O să-ți amintești… Stăteai pe un pietroi destul de mare și te uitai la oamenii din parc. Obișnuiești să te uiți la oameni. Nu știu ce încerci să descoperi. Din punctul meu de vedere este timp pierdut…
De-odată un curent îmi străbătu creierul făcându-mi mintea terci…și durerea începu să mă cuprindă. Dar avea o intensitate atât de mare că mă prăbușii la pământ. Amintirile se înghesuiau în cutia mea craniană cu repeziciune. Erau așa de multe, așa de vii și aduceau atâta agonie…Da, îmi aminteam…..
“…stăteam pe o piatră când l-am zărit prima oară! Era singurul om care parcă îmi spunea ceva! Am început să-I deslușesc trăsăturile. Înalt, cu părul negru-negru avea o gură frumoasă și ochi expresivi. Când mergea părul îi sălta puțin pe la urechi. Nu era un Adonis dar exprima ceva. Și nu îmi dădeam bine seama ce anume! Și atunci mi-a venit o poftă nebună să îl ating așa că m-am dus ca din pușcă la el și I-am spus:
-Pot să te ating? S-a uitat la mine mirat. Nu mai știu ce mi-a răspuns, oricum nu mă interesa. Știu doar că am început să-l ating și să-l studiez, iar el, luat prin surprindere nu a schițat nici un gest de apărare. Avea pielea din jurul gurii ușor ridată, buze moi. Am observat ridurile de la ochi fără de care ar fi fost urât. Fruntea lată cu sprâncene groase. Nu am mai suportat să îl ating, m-am îndepărtat lăsându-l acolo. Am plecat fără să privesc înapoi.
L-am revăzut de multe ori prin parcul meu, mereu în grabă și mereu singur. Așa au trecut două luni. În tot timpul ăsta cred că am iubit cu patima a mii de amanți, din toate veacurile! Nu pot sa descriu simțămintele trăite de mine. Până când…ei bine, până când într-o zi, în timp ce stăteam pe o bancă și citeam o carte, el a venit la mine. Ah, de ce a venit, Doamne Dumnezeule, de ce? A fost clipa când tot universul meu s-a prăbușit, când toate misterele oamenilor care mă intrigau s-au dezlegat. Am văzut sufletele dezbrăcate ale celor care se plimbau prin parc, le-am văzut scheletele goale. Cred că în momentul ăla am suferit o implozie, în trup și suflet.
M-a invitat la o cafea. Nu l-am refuzat și uite așa am început o relație. O relație care a durat 25 de ani. Am copii. Îmi amintesc. Dar nu mai știu câți sau ce nume poartă, sau dacă sunt băieți sau fete…
25 de ani în care viața a curs repede, fără griji mari, cu emoția nașterii copiilor, cu bucuriile, tristețile și prietenii noștrii. Timpul s-a repezit ca un zmeu pe lângă noi. Adesea aveam discuții filosofice despre viață și moarte. Lui îi era frică de o moarte care să survină încet, în urma unei suferințe îndelungate. Pentru mine nu era mare diferența, încet, repede, cu dureri sau fără, tot una îmi era. Moartea este moarte, nimeni nu știe unde te duce sau dacă are vreun sens. Ideea e să mai scadă populația, să scape lumea de bătrâni care nu folosesc nimanui. Pentru mine,importanta este viata, pentru că ai un trup cu care să simți, ochi care să se bucure și suflet a cărui tresărire să-ți pună sângele în mișcare.
Ani mulți…până într-o zi când, m-am trezit …după 25 de ani. Zi în care am realizat! Cum a fost posibil! Atunci mi-am dat seama că stătusem 25 de ani lângă un monstru! Îmi furase 25 de ani din viață, îmi furase tinerețea. Mă păcălise să merg la o cafea iar eu ca proasta am acceptat lăsându-mi sufletul în parc, pe bancă, gol. Trăisem atâta vreme- doar un trup mort! Cât egoism, Doamne! Trăiam pentru copii, prieteni, rude…și în primul rând pentru EL!!! Ce greșeală imensă! Eu murisem de mult, iar el se desfăta cu trupul meu, mușca din el! Căzusem în capcana în care cad toți, femei și bărbați numai că nimeni nu se trezea la realitate. Chiar dacă divorțau, le mai rămânea dragostea aceea efemeră de la început. Dar eu nici măcar nu avusesem șansa să am suflet, fusesem prădată.
M-am întors în același parc după 25 de ani, la aceeași banca. M-am apropiat tremurând de ea. Pe un colț, gata să cadă stătea sufletul meu, slăbit, mă aștepta. L-am luat cu gingășie înapoi și l-am încălzit în pieptul meu. Am simțit cum viața revine, cum mă transform într-o frunză aurie de toamnă, fericită că a scăpat de copacul în care era întemnițată. AH, dacă aș putea descrie numai…
Atunci am realizat, eu iubisem numai iubirea și atât!”
Străinul continuă, amintindu-mi pentru că eram prea slăbită să-mi mai aduc aminte:
-Da, ți-ai regăsit sufletul. Numai că trebuia să-l lași acolo. Așa face toată lumea care iubește, își abandonează propriul suflet. Așa este normal. Numai că tu nu ai putut. Nu o să te înțeleg niciodată. De fapt, să știi că ești un caz unic. Procesul tău o sa fie o noutate. Ziarele vor scrie mult iar reporterii se vor bate ca să obțină o declarație de la tine.
-Ce proces, despre ce vorbești?
-Þi-ai furat propriul suflet. Asta e! Oamenii nu au dreptul să facă asta! De aceea ai 23 de ani, vei fi judecată pentru toată viața ta. Dacă lăsai sufletul la locul lui…Tu știi câte suflete zac pe bănci în parc? Nu ai putea să le numeri, așa sunt de multe dar nimeni nu se întoarce după ele, niciodată. S-ar putea să ai o pedeapsă mai ușoară, având în vedere că ești o excepție…
Nu am vrut să îl mai ascult. Aștept să ajung odată unde…unde? La nebuni probabil. Pe geam se văd dealuri cu boscheți verzi din loc în loc, iarba moale… De-odată simt frânele trenului, oprește. Asta mă neliniștește. Unde mă aflu?
Ies pe culoar și văd pe partea cealaltă o gară micuță, din lemn. “Vecinii” mei de compartiment mă împing să cobor, le fac loc iar ei sunt buluc pe scările vagonului. Străinul din compartiment îmi face semn și îmi spune la revedere, grăbindu-se și el. Cobor pentru că, conductorul a anunțat ca este ultima statie.
Lângă mine oprește o șaretă iar un bărbat aflat pe capră îmi spune cu repezeală :
-Urcă-te, te rog! Mă urc și el dă bice cailor care nechează înciudați. După o jumătate de oră de colindat ajungem în fața unei clădiri. Cobor pentru că vizitiul îmi face un semn din cap. Cladirea din fața mea este destul de mare ca să fie un tribunal. În față stă o groază de lume și discută aprins despre chestiuni greu de înțeles. Intru în clădire fără să mă întrebe nimeni nimic. Sunt o mulțime de uși din lemn lustruite cu mare grijă. Cea din centru are cea mai mare dimensiune. Mă atrage așa că intru când aud o voce:
-Te așteptam, vino să depui jurământul!
În fața mea stătea un domn de vreo 60 de ani, foarte impunător. Era neatrăgator. În sală, pe scaune, zeci de oameni mă privesc cu curiozitate. Depun un jurământ ciudat și mi se spune:
-Acum așteaptă verdictul!
Oricum nu prea înțelegeam ce se întâmplă așa că aștept uitându-mă ca o neghioabă la oamenii aceia îmbrăcați ciudat. După 10 minute văd că intră 9 oameni iar unul începe să citească cu voce tare, de bariton răgușit:
-Stimații mei, datorită crimei de a-și fi luat sufletul înapoi, inculpata este pedepsită la o viața în care să nu mai cunoască iubirea niciodată dar să-și păstreze memoria, începând de acum!
În acel moment am simțit cum alunec în somn. M-am trezit pe o bancă în parc. Îmi era frig. Sufletul era la mine. Dispăruseră toate. Mă regăseam în același parc din realitatea mea. Și eram tânără iarăși! M-am ridicat și m-am dus acasă. Am făcut o baie caldă. Așa au trecut zile, luni, ani iar eu, în fiecare zi mă întorc în parc, pe aceeași bancă, rugându-mă și implorând pe toată lumea să mă facă să-mi uit sufletul, măcar pentru o clipă….