Pasesc printre sirurile de pomi de pe stradutele ce duc spre oras. Casele sunt inconjurate de inalte cosuri negre care exalta un fum sulfuros. In sfarsit, ajung la fabrica de cutii de la fereastra careia pot privi ologii adunati in curte. Nici unul dintre ei nu are picioare, putini au brate, iar fetele lor sunt inegrite de funingine. Toti au medalii pe piept.
Ingrozit si uluit, imi dau incet seama ca prin lungul jgeab ce coboara pe zidul fabricii, se scurge in curte un torent de sicrie. Cand ajung jos, cate unul dintre barbati inainteaza pe cioturile sale, se opreste apoi o clipa sa-si potriveasca greutatea pe spate, si o porneste anevoie cu sicriul sau. Acest lucru continua la nesfarsit, fara intrerupere, intr-o tacere absoluta. Fata mi-e lac de sudoare. Vreau sa fug dar parca sunt tintuit locului. Poate ca nu am picioare. Sunt atat de infricosat incat nu indraznesc sa privesc in jos. Ma prind de cercevea si, fara sa am curajul sa ma uit, imi ridic cu grija, temator, piciorul pana reusesc sa-mi ating cu mana calcaiul pantofului. Repet experienta si cu celalalt picior. Apoi, panicat, ma uit repede in jur ca sa gasesc iesirea. In camera in care ma aflu sunt imprastiate cutii de ambalaj goale, cuie si ciocane. Imi croiesc cu greu drum printre ele, cautand usa. Chiar cand sunt in dreptul ei, ma poticnesc de o lada goala, dar vai, iata ca nu e goala! Ma uit si in celelalte. Nici una nu e goala! In fiecare se afla un schelet invelit in rumegus. Asudat, alerg spre usa. Fug dintr-un coridor in altul, caut inspaimantat scarile, simt duhoarea lichidului de imbalsamare ce vine dinspre usile deschise. In sfarsit ajung la scari si in timp ce cobor vad o mana de email alb pe zidul din josul scarilor aratand: spre Morga.