depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în cățele bărbații în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puțin

de mic am crescut singur dormeam singur mîncam singur vorbeam singur oamenii râdeau de mine vedeau buzele cum se mișcă spuneau uite la ăsta și-a înghițit limba eu spuneam lucruri importante n-aveau cum să știe că lucrurile importante nu se spun în gura mare la ora de sport alergam când nu mai puteam simțeam inima cum bate în stern ca bătăile tatei în ușă când se întorcea beat acasă băteam și eu cu pumnul în piept urlam mergi mașinărie stricată ca printr-o minune trăiam același lucru îl fac și acum mă trezesc dimineața și-ți urlu-n timpane mergi mașinărie stricată nu-mi spune că n-ai să te întorci tu trebuie să te întorci acasă

pe-aici nimic nou într-o vreme stăteam la nea petrică tot îmi spunea că te place intrau bărbații ieșeau credeam că dacă plec eu pământul își pierde balanța uneori aveam impresia că bărbații intră în mine ciocnesc un pahar apoi pleacă uneori când mă ridicam să mai iau o bere mă uitam înapoi și mă vedeam la masă întrebam de ce n-am plecat până-ntr-o zi când am luat patru țigări pe datorie de-atunci intru în scară pe furiș să nu mă vadă crede-mă nu am avut cu ce să plătesc e destul de nasol să mergi pe furiș ai senzația că ești vinovat pentru tot ce se întâmplă în lume deși ești prea neînsemnat îți vine să-ți tai picioarele să nu mai facă zgomot pașii se aud pe holuri ca niște clopote turnate în bronz

cannon A 520
nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte uneori încerc să-mi aduc aminte cum a început totul care a fost primul mort pe care l-am privit în ochi poate copilul peste care se surpase o lutărie poate schizofrenicul care s-a aruncat de pe pod moartea nu m-a durut niciodată m-au durut mai mult amputațiile moartea nu doare ci rănile e curios cum prin lentile moartea stă nemișcată și-și trage ținuta de gală să știe lumea că așa arată noaptea mă învinovățeam că nu am vărsat o lacrimă iar nu înțelegeam de ce când îmi luau aparatul plângeam uneori de plânsul altuia alteori că nu plâng până la urmă am renunțat nu mi-e frică de moarte mi-e frică să mor

stadionul
nu ți-a venit să crezi ce ascund niște plăci de beton răvășirile de cele mai multe ori sunt încastrate în ziduri am intrat amândoi printr-o spărtură ți-am spus că acolo e amazonul meu cu piranha și arapaima auzeam iarba cum mișcă de parcă milioane de prunci loveau pântecul mamelor ne-am așezat am vorbit puțin despre cum e posibil să nu te întorci despre cum îți spui în fiecare zi că te întorci te-am prins de păr și te-am desfăcut ca un gropar dezmorțind brazdele de țărână mirosea a mușchi încordați și a soc am intrat în tine te-am privit în ochi cu furie eram un corb care-ți ciugulea din orbite apoi mai țin minte că erai atât de caldă încât m-am crezut o mașinărie ciudată care sfredelește magma spre centrul pământului

puntea
erau momente în care ți-aș fi găurit craniul doar ca să văd ce crezi despre locurile și oamenii mei am coborât din autobuz în fața celei mai înalte biserici pe care-o aveam ți-am spus că trebuie să plătim ca să trecem puntea și că cel care încasează banii e rupt de beat așa și era de-abia atunci ai început să crezi în mine nici eu nu mai știu ce voiam să-ți arăt îmi imaginam trupul ca o parfumerie cu celule transformate în milioane de sticluțe preț de o clipă m-am gândit oare cum ar fi să nu mirosim a parfum ci a senzații bătea vântul dozele de bere stăteau pe nisip puntea scârțâia la fiecare pas la început ți-a fost frică apoi m-ai simțit în urma ta peste urmele noastre alte urme mai adânci și poate mai rare m-ai înțeles de ce ți-am spus că trebuie să trăim tot cu ochii închiși cu ochii deschiși apa era atât de aproape trebuie să trăim tot pentru toate există un timp un timp al trăirilor și-un timp al poveștilor

încă o depresie
ai plecat noaptea normal plecările se petrec numai noaptea în gara normal de pustie ți-am pus într-o sacoșă ceea ce credeam că sunt bucăți din mine raftul cu ultimele suflări un pix pe care era desenat nu știu ce sfânt o figurină de lemn fără o ureche apoi ai dispărut în pântecul trenului de ciudă am început să lovesc în ușa metalică balaurul ăsta avea unșpe ore să te digere complet

în noaptea aceea eram amețit am mai băut o bere apoi mi-am luat încă o doză să beau pe stradă în poarta episcopiei am început să înjur mi-am zis că oamenii sunt niște bolnavi care nu pot să facă niciun lucru fără ajutor nici măcar să se pișe apoi mi-am luat inima-n dinți și m-am aruncat în întuneric de parcă m-aș fi aruncat de pe cea mai înaltă clădire și nu mai știu există două soiuri de moarte eu am ales una nu moartea aia de care vorbește lumea că ar urma să se-ntâmple ci moartea care există deja moartea despre care nu poți spune nimic pentru că îți mănâncă limba voința și tot ce mai ai pe dinăuntru