A sunat telefonul... o data, de doua ori, de trei ori ... Intr-un sfarsit, un trup s-a miscat sub pled si o mana s-a intins dupa receptor pentru a raspunde.
"Alo?... Daca nu spuneti nimic, inchid telefonul."
"Nu e nevoie, Andreea, sa faci asta."
"Aha... Achim trebuia sa-mi dau seama."
"Sau nu bineinteles, nu-i asa? De ce nu ai venit sambata?"
"Sambata... a, sambata... am uitat. Nu stiu ce faceam pe aici si am uitat. Doar nu m-ai asteptat? E, acum asta este... Nu fi si tu suparat ca nu am venit."
"Sa nu fiu suparat zici. Te-ai gandit ca poate vroiam sa te vad, ca poate mi-e dor de tine. Andreea, ce s-a intamplat? De ce ma eviti?"
"Dar eu nu te evit, scumpule. Pur si simplu ma port cum te-ai purtat si tu pana acum cu mine. De altfel, ma gandeam ca ar fi bine sa lasam balta toata chestia asta. Tu esti mereu ocupat, iar eu nu mai chef sa te astept."
"Andreea, cum poti sa vorbesti asa? Sase luni nu inseamna nimic pentru tine?"
"Nu, nu mai inseamna nimic. Achim, acum nu-mi pasa de asta. A fost o greseala din partea mea sa ma agat atat demult de tine. Trecutul acesta in care am crezut ca era un noi e doar o greseala. Eram doar eu si pe undeva si tu . Acum refuz sa traiesc un prezent in care sa apari si tu ca jumatate din noi . E prea tarziu si nici nu mai conteaza."
"Dar, nu-i adevarat. Am fost de la inceput o jumatate si acum mai mult ca niciodata! De ce nu vrei sa-mi acorzi o sansa? Poate ca viitorul o sa fie mai plin, mai intreg..."
"Iarasi gresesti... viitorul e doar surpriza mea. Nu ma mai intereseaza, nu ma impresioneaza faptul ca ai revenit la sentimente mai calde. Eu m-am eliberat de tine ."
"Bine, am inteles esti suparata acum, dar eu nu renunt asa usor."
"Bine, Achim, n-ai decat. Acum e doar prolema ta."
"Lasa, Andreea, ca te sun mai tarziu."
"Asta ramane de de vazut... "
Andreea i-a inchis telefonul. S-a varat mai adanc sub pled pentru a se incalzi mai bine. Era prea tarziu. Daca pana acum nu a reusit sa o iubeasca, de aici inainte nu mai are pretentie la nimic: se va descurca singura. Nu avea chef sa sufere iar si iar pentru aceleasi cuvinte nerostite, pentru aceleasi taceri stinghere, pentru aceleasi asteptari prea lungi. TOTUL a fost in zadar.

~ . ~

S-a ridicat din pat si a inceput sa se imbrace. A intins mana dupa cartea de pe noptiera si a citit sfarsitul.
Iarasi a sunat telefonul.
"Alo? Cu cine vreti sa vorbiti?"
"Buna, Andreea. Sunt Adina. Trebuia neaparat sa-ti spun ce s-a intamplat ieri in parc!"
"Ce bine ca m-ai sunat. M-am despartit de Achim mai devreme si... nu stiu..."
"El, lasa asta ca nu e important. Nici nu poti sa-ti imaginezi prin ce-am trecut..."
"Scuze, draga mea, dar trebuie sa plec. Sunt convinsa ca povestea ta e la fel de captivanta ca toate celelalte dar..."
"Dar, bineinteles ca e."
"Dar eu tocmai plecam. nu am timp sa te ascult de data asta. Poate ca imi fac timp o data... cine stie ..."
"Andreea, asteapta putin!..."
"Nu, multumesc."
Andreea i-a inchis telefonul (halal cea mai buna prietena!). Poate daca Adina si-ar fi facut timp sa o asculte, sa o ajute, acum ar fi ascultat-o si ea dar nu... Nici nu avea sens sa-i explice pntru ca nu ar fi inteles... Adina era prea preocupata de tot felul de barfe si fleacuri, sa ramana cu ele...
Andreea s-a intors la cartea ei.

~ . ~

A venit mama acasa. In ochii Andreei, se juca o lumina vicleana, iar fata ei era prea destinsa. Mama a devenit si mai ingrijorata cand a vazut ca Andreea privea foarte hotarata spre noptiera. Ochii i-au devenit sticlosi si reci in timp ce o masura curioasa pe mana ei. Cand inspectia a incetat, biata mama a intrebat-o speriata.
"Andreea, draga mea, s-a intamplat ceva?"
"Nu, mama, nimic. Am scos telefonul din priza."
Andreea a zambit ciudat si s-a intors cu spatele la mama ei.

~ . ~

Ea va lasa lumea in pace, dar voia ca si lumea sa o lase pe ea in pace... de tot.


8 decembrie 2002