Nu mai am incertitudini, si asta e bine, ar zice unii. Ingerii nu se mai rotesc deasupra mea, asteptand clipa in care m-ar putea salva, si chestia asta devine un pic plictisitoare. Nu mai am doruri de duca de nici o culoare, nicidecum verzi sau albastrui, nu mai am insomnii, angoase pe care sa le car dupa mine, si nici macar nu mai pasesc in urma pasilor nimanui. Luna nu mai este tovarasa noptilor mele pline de cosmaruri, si am inceput chiar sa ma mai ingras un pic. Iubirile mele pierdute si pustii sunt acum pur si simplu pierdute si nu mai miros a nimic, iar eu nu mai intepenesc in mijlocul drumului nestiind incotro merg, urmarind mereu ganduri si emotii.
Numai culorile nu le-am pierdut. In fiecare zi caut albastrul ochilor tai, caut culoarea dragostei noastre in ceaiul pe care mi-l faci dimineata, in zambetul tau cu gust de cafea si in nelinistea cu care imi cauti trupul in timp ce dormi, de parca as putea fugi undeva, de parca as vrea sa fug undeva...
Nu mai fug demult, am fugit o vreme de tine, pe urma spre tine, dupa care mi-am gasit ritmul pasilor in bataia inimii tale in care incap toata, cu zambete si cu bocanci cu tot.