Tot ce imi mai aduc aminte acum despre ea este fragilitatea ei. De fapt asta era tot ce conta pe atunci. Frumusetea ei de catea insetata, cersind atentia plina de dispret a stapanului. Paloarea fetei cand ne intalneam intamplator, mutenia verde si sincera, gura inclestata si rece. Totul se derula cu viteza, iar apoi roseata obrajilor pufosi, sclipirea albastra a ochilor, zambetul larg si sincer nu mai puteau ascunde un sentiment care-i guverna viata cu mine: frica. Stia ca era nascuta sa fie vanat, iar eu stiam ca urma sa devin vanator. Nu am uitat fasaitul molcom si linistitor al matasii din aceea inserare rosie. Imi placea sa o ating, sa o mangai, sa-i simt trupul intins ca o coarda umeda, moliciunea imbatatoare si tandra, sa o stiu adanc captivata de puterea mea masculina. Si totul tremura in jur cand simteam materia fina invelindu-i coapsele, rasuflarea scurta si intretaiata,ochii umezi si calzi. Stiam ca ma gasea atragator. Incordarea ei spunea totul. Nu cunoscusem frica vanatului si nici nu aveam cum. Senzorii mei erau inchisi la astfel de perceptii.
Mirosul indefinit al unei camere ticsita cu fiinte tinere pline de valvataia vietii. Acru, statut, aromat, gretos de aromat, rascolindu-ti cele mai adanci simtiri. Ferestre deschise, facute parca sa absoarba tot ce mai ramasese uman in acel iz de primavara, facute sa descatuseze ultimele senzatii de singuratate. De fiecare data cand ma aflam in preajma lor, aveam impresia unui disconfort extrem. Ochii mi se impaienjeneau, cerul gurii se usca ca un desert dogorind de caldura. Simteam ca traiesc.