Am ferecat șercanul în Iezerul Alb. Vedeți? Sânge pe Soare. Cu lumina asta ne spală, ne doare și în chindia pieptului drumurile mele se înnoadă. E semn. Flacără, aprinde-mi candela cu untdelemn de zârnă! Vremea o să-apună, Firea o s-apună…la rădăcină de alun.
Totuna-i pentru lume de-o să mai fiu sau nu. N-o să mai port pe umeri norii, și-a ploii îngenunchiată ascultare n-o să mai am, iar grindina adunată în tâmplă n-o s-o mai descânt dospind balauri de rouă. M-or dormi livezile ce-am ferit de pojar. M-or dormi? M-or chema? M-or căuta mucoșii uliței să le umplu sânul murdar de scorușe rumene, în timp ce semăn cu inima buruieni de leac pe la porți și prăsire de zvârlugi în iazuri.… M-or cânta sticleții a jale de toamnă? Mor...…
O, voi, cuvintele mele de vrajă, dragele mele, veți pleca în pribegie spre unghere neștiute de înstelare, în locuri sleite de putere. Nu pe moșia vântului turbat, unde porunciți apei chip de nea, sau pe-a piscului cremene, înlănțuind trăsnete învolburate de ale oamenilor păcate. Și niciodată printre fiarele poveștilor, îmblânzind pe Împăratul Șerpilor pentru nestemata lui din frunte. Dragele mele, nimic din acestea, în veac.
Ispitiți de aburul ușorului trai, oamenii o să vă uite frâiele și ființa voastră de slavă. Mucegaiul amorțirii se va așterne peste răbojurile limbilor încâlcite. Mătrăgună, răsuflare tăiată, muget de cerb săgetat fi-va atunci în crugul lumii, iar voi…întemnițate între coperte aurite de ceasloave, supuse la silnicii fără număr. Vi se va cere să ucideți și de-ar fi asta cea mai mare grozăvie,…dar vă veți urî unele pe altele, vi se va hotărî să vă ciuntiți razele pentru că mințile amurgind n-o să mai poată ține drumul cu lumina voastră.
Schelete de slovă se vor împleti în sunete mărgelate. Le vor crede dulci, pe când ele-s amare, le vor crede fluturi, iar în fapt sunt doar muște. Se vor isca pricepuți care se vor ști stăpâni asupra voastră cu biciul, nu cu duhul cel tainic. Și orice-adiere fi-va durere și orice descânt, proaspăt mormânt. Cine să le spună de cuvintele – Lună, de cuvântul dor, când pe mine m-or...…?
O, voi, înțeleptele mele, nu vă pot pângări în părăsire, pe-a miezului nopții tăiș de timp. Mai bine robie, decât nemurire în rău. Să umple gândul un ochi hain, dar ei să nu-l vadă, să sune de-a surda o țarcă de hârtie, să înghețe puterea voastră-n tămâia unui luceafăr. Floare de uitare vă poruncesc să fiți, amăgire. Să caute-n voi negăsindul, cum caută viața fiindul, pustiu de-nsetare și gheață de soare. Pân'’ la capătul lumii să dezlege șarada, până când Împăratul Șerpilor o să-și muște coada. Cimitire de cuvinte spoite, pe Apa Sâmbetei putrezite, să curgă. Până la a seninului rugă să nu mai fie din voi decât fugă: după urmă, după turmă, după roi, după spunerile noi!…
Crească-mi rădăcini, fagule! Vremea mea s-apună! Carnea mi se face lemn nevinovat. Ielele s-adună. Șercanul se zbate în iezer… și-i degeaba. Mai am o lacrimă pentru voi, pe Alba. D-apoi cine-s eu? O taină mai am a vă spune și gata-i: oh, eu sunt neam uitat de kapnob………………………………………………………………