Două jucării rămâneau în așteptare. Una era fără o jumătate, alta era lipsită de cealaltă jumătate. Cât timp așteptau? Câteva ore, sau zile, poate chiar ani.
Sfârșit de iubiri. Apusul viselor, emoțiilor și cuvintelor "mi-i bine cu tine". Oboseala a culcat jucăriile, acestea rămânând în cvadratura patului doar cu plasticul corpului, fiind lipsite de imprevizibila șoaptă de pe buze "te iubesc".
Au trecut ore, zile sau poate ani.
Cât de tentant și de curios era la început, câte întrebări ce nu pretindeau la răspunsuri. Câtă curiozitate în a atinge plasticul, câtă plăcere în sărutările buzelor ce știau să vorbească atât de puțin. Singura plăcere adevărată era "cât mai mult să cunosc".
Jucăriile au aruncat lentilele în incertitudinea ce mereu depășea spațiul curiozității, au trăit aceleași dezamăgiri, au gustat urmele ignoranței, au mirosit umbra geloziei.
Au trecut ore, zile sau poate ani de când jucăriile sânt în așteptare. Spre dimineața își îmbracă plasticul în haine mai noi, mai vechi, se privesc în oglindă, își spală fața, sărutarea, dragostea ochilor cu o obișnuită grabă și nedumerirea că apa e prea rece le ascunde deprinderea în simpla și atât de inutila memorie.
- Scumpo, hai să definim dragostea.
- Au trecut ore, zile sau poate ani...
Viața nu încerca să le demonstreze plictiseala circulației sangvine, ea nu dorea nicidecum să prindă visele și să le înece într-o băltoacă tristă cu trecut vesel.
Viața nu intervenea cu nimic. Viața era plictisită de sine.
Iubirile asfințeau. Limitele singurătății au deplasat jucăriile atât de departe una de alta. Își simțeau doar pielea de plastic și cuprinși adormeau în așteptarea unei alte dimineți, cu gândul la o apă puțin mai caldă. Apa rămânea însă la fel de rece.
Viața privea în iubire. Iubirea privea în singurătate și aceasta cu ochii plini de cunoaștere gemea ca o glumă la înmormântare. Memoria a învins. Sentimentele au devenit obișnuințe sacre.
Două jucării rămâneau în așteptare de ore, zile sau ani.
Așteptau moartea.