Tăcea. Nu știe de când. Poate că dintotdeauna. Nu știe să cunoască vreun sunet. Și nici nu e nevoie. Se întinde totul alb, înainte, înapoi, dimprejur, deasupra, plutește un alb luminos, în care te-ai scufunda dacă n-ai știi ca e solid. Nu există drumuri aici, și chiar dacă ar exista, ar fi la fel de albe și nu ar duce niciunde. Nu se mișcă nimic din tot acest alb, și nimic nu este întruchipat – în afară de el. Și de cub. Un cub de înălțimea lui, perfect sculptat, din oficiu, probabil plin de alb, de același alb care răsuflă prin tut ce nu există în decor. S-a întrebat de multe ori dacă ceea ce respiră este aer. Nu cunoștea foarte bine semnificația cuvântului, nu-l auzise niciodată rostit, dar i se părea că asta se respiră de obicei pentru a trăi. Nu-și dădea bine seama dacă trăiește, dar bănuia ca da, din moment ce cubul, care i se părea pivotul lumii, se oglindea atât de clar în ochii lui, pe care de altfel nu-i văzuse niciodată. Cubul, fără a fi transparent, permitea văzului să treacă dincolo de proprietățile lui de solid, pentru a vedea ceea ce se afla în spatele său. Adică nimic. Nimic, atât timp cât albul poate fi considerat nimic. Dar nu era sigur nici de faptul că albul putea fi „ceva”. Desigur, putea păși pe el, putea merge oricât, până obosea, dar la un moment dat rămânea în loc, la câțiva metri de el, oricâți pași ar fi făcut.

Cu timpul, ajunsese să țină la cub. Fiind singurul lucru pe care luase contact prin simțuri, îi dădea impresia că el însuși există, cât timp cubul continua să existe – deși iarăși nu era prea sigur. Era un frate? un tovarăș? o iubită? o lume? Nu-l iubea, nu-l adora, nu îi era frică de el, pur și simplu se raporta la cub. Cubul trăia prin el, la fel cum el trăia prin cub. Îi erau străine gândurile de sinucidere provocate de disperarea singurătății – de altfel, nici nu-i trecuse prin gând așa ceva, cât timp putea privi cubul cu ambii ochi – îi închisese pe rând, așa aflase că sunt doi. De multe ori, privind cubul, se simțea în siguranță. Avea o reținere, totuși. Niciodată nu văzuse ce se afla sub cub. Cubul nu se mișcase niciodată din loc. Nici nu ar fi avut cum. Nu părea să fie viu, adică la fel ca și el. Îl atinsese deseori. Se culcase la marginea lui, și în somn mâna sa atingea albul perfect al cubului, bucurându-se de senzația de concret. Mama. Nu o cunoscuse niciodată, dar cubul îi creea senzația maternă a apropierii și a originii. Îl simțea foarte cald, deși nu părea să aibă vreo încărcătură termică. Chiar ieri se întrebase dacă nu cumva, la început, nu ieșise din cub ca să pătrundă în alb. Când se uita într-o parte a cubului vedea tot alb, dar cum totul era alb, nu-și dădea bine seama dacă era cu adevărat transparent sau nu.

De câtva timp ideea nu-i dădea pace. Se foia în somn, îl atingea involuntar, dar sentimentul de confort se disipase, în timp. I se părea că, într-adevăr, cubul nu este o parte din alb, ci un element străin, așa ca și el. Chiar dacă nu erau făcuți din același material – de fiecare dată când se privise, își văzuse doar contururile, cum se întâmpla și în cazul cubului, doar că palpările brațelor și ale picioarelor îi spuneau că era mai moale decât cubul – deci altcumva.

În acea dimineață – când se trezea era tot timpul dimineață - se trezi cu un sentiment neliniștitor. Se depărtă de cub, dar după câțiva pași cubul rămase la aceeași distanță. Se întoarse brusc spre el. Îl privi un timp, apoi întoarse capul. De unde venise cubul? Când? Fusese aici dinaintea lui? În primă fază nu i se păru foarte interesant să afle originea cubului, ci doar momentul și locul apariției acestuia în alb. Nu i se părea curios nici că aceste întrebări și le punea tocmai acum, după atât timp. I se părea firesc să existe întrebări, atât timp cât era conștient de ele. Vru să-i vorbească. Deschise gura și îngână ceva, întrebându-l cine era. În prima clipă, când buzele sale uscate și trase se desprinseră, durerea îi năpădi simțurile cu o iuțeală și intensitate înfricoșătoare. Duse mâna la gură, crispat, ca să-și dea seama dacă erau rupte sau nu. Îl dureau la atingere. Datorită suferinței nu observă că vorbele sale se risipiseră, mute, în alb. Nici o undă nu străbătuse atmosfera, dacă într-adevăr exista vreuna.

- Cine ești? țipă către cub din străfundul plămânilor, căci durerea îi dăduse puteri noi.

Nimic. Nici un sunet. Ori corzile vocale i se atrofiaseră, ori urechea încetase demult să mai audă. Înghiți în sec, și gâtlejul îi tresări uscat, zgrunțuros, ca două plăci tectonice surde ce se întâmplă să se frece. Își umplu plămânii cu orice se respira acolo, înfruntând durerea spasmodică ce-i paraliza simțurile. Expira calm, controlat, clocotind de o forță subită ce nu era menită să izbucnească, ci să-i potențeze acțiunile. Inspiră. Expiră. Tot mai repede. Bătăi în inimă, sânge, membre, articulații, tendoane trezite la viața. Șocul îl făcu sa tremure de energie și emoție, în timp ce iși regla vocea, tremurând de o plăcere neașteptată în fiecare clipă de durere. Șoptit, gutural, grohăit, întâi încet, apoi cu un tumult crescând, reuși să vorbeasca. Produsese sunet! Sunet adevărat! Nu auzise nicicând așa ceva, și acum i se părea ceva inedit, plin de o noutate vibrantă, amețitor de puternică!

Exersă mult, pâna târziu, și cu fiecare sunet vocea îi devenea clară și controlabilă. Învațase să vorbească, și nu se mai sătura de asta. Vorbea cu el, iși punea întrebari, urla, chiuia și simțea puterea năvălindu-i în vene. Spre seară, nasul îi captă ceva. Mirosea totul la fel, sau deloc, dar acum distingea clar cel puțin două mirosuri. Primul, al albului, era omniprezent și omnipotent, iar celălalt se ridica precum un vârf de ascuțime existențială deasupra lui. Amușină o vreme, și se apropie de cub. El mirosea altfel. O dulceață stranie, care îi obseda nervii. Străinul. Stăpânul albului, sau supusul lui, poate doar o simplă formă a albului de a comunica cu el.
Îi vorbi calm:

- Cine ești? De ce ești aici, cu mine?

Nu a raspuns, și atunci și-a dat seama că nu-i putea răspunde, ca nu îi va răspunde în veci. Cubul nu era ca el, nu vorbea. Poate nu învățase s-o facă. Poate nu avea capacitatea să o facă. Străin. Și straniu în același timp.

Nu ajungea la colțurile superioare ale cubului. Erau cu puțin mai înalte decat el. Muchia era însă ascuțită, și se miră că nu acordase atenție acestui amănunt până acum. O mângaie atent, încercând să simtă orice asperitate, orice imperfectiune a cubului. Era tare, deși nu părea. L-ai fi putut modela la prima vedere, părea o masă moale de plastelină, care ar fi putut deveni orice. Dar nu, el îl cunoștea prea bine! Se scărpinase deseori de muchia sa. Însă acum, după ce învățase să vorbească, după ce se putuse auzi, după ce trupul lui simțise vibrația nouă din jur, după ce simțise mirosul de o dulceață nemaiîntâlnită a cubului, iși imagină brusc că ar putea, la oare-adică, să împingă cubul la o parte. Doar așa, ca să vadă ce e sub el. Îl chinuise de mult întrebarea, de multe ori nu adormise pentru a medita la problema asta care-i dădea migrene.

Impulsul din vene îl făcu să pașească brusc pâna la cel mai îndepartat punct în care se putea înainta. Își concentră privirea asupra țintei, respiră întâi calm, apoi într-un tempo crescând, și se năpusti cu toată puterea asupra cubului. Șocul izbiturii îl proiectă la câțiva pași distanță, însă fără să-l rănească. Se ridica la fel de aprig, fugi spre cub și îl izbi din nou, cu violență, opintindu-se împotriva lui și împingându-l cu brațele. Îl râcâi în disperare, începu să-i care pumni, în timp ce infesta albul cu cele mai puternice sunete pe care le putea emite. Se răsucea, se opintea, schimba poziția brațelor și îl pipaia din diverse unghiuri pentru a găsi o metodă de a-l mișca.

Se chinui un timp indefinit. De câteva ori i se păruse ca se mișcă, dar nu putea verifica, pentru că probabil cubul nu lăsa nici o urmă în tot acel alb. Împingea mai departe, plin de țelul care îi colora existența. Gol de gânduri, înnebunit de dorința de cunoaștere, ridicată la rangul de aer. I se păru doar – captă un scârțâit la limita spectrului sonor. Nu, nu i se părea! Cu fiecare opintire scârțâitul devenea mai puternic! Cubul se mișca!!! Turbat, își însuti ca putere mișcările, în timp ce răgea de extazul izbândinței! Mai, mai, mai, mai, încă un pic, așa, mișcă-te odată, așa, hai, albul tău să-ți fie azi și mâine!

Se opri, paralizat de emoție. Mișcase într-adevăr cubul - se afla ceva sub el. Se lăsă pe vine și ridică o bucățică de hârtie, ruptă într-o parte. Nu-i venea să creadă: bucațica de hârtie era colorată. Albul își pierduse supremația! Culoare, culoare, culoare, culoare, în sfârșit gata cu albul! Înfometat de bucurie, duse hartiuța în fața ochilor, apoi o mirosi cu nesaț. Aceeași dulceață îmbătătoare care radia dinspre cub.

Scria ceva pe hârtie.
Litere mari, roșii, în mijloc: „Zahăr tos”
Apoi, puțin mai sus, cu litere albastre, mai mici: „Gustați paradisul!”
Întoarse ambalajul pe dos. Aproape de marginea de jos, cu litere roșii, micuțe: „Noi credem în Dumnezeu”.
Nu știa cine e Dumnezeu. Zahărul mirosea însă bine. Se uită un anumit timp la ambalaj, și reuși să mai descifreze ceva: “A se feri de umezeală”.
Instinctiv, își duse mâna la ochi și șterse lacrima dureroasă care îi izvorâse, aparent fără vreun motiv anume, din ochiul stâng.